Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prima mea pereche de blugi (I)


Augustin Ioan

06.10.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Profesorul nostru de estetică, Radu Cezar, care mi-a fost şi maestru şi prieten până la moartea sa în 2000, spunea aşa: "Dragă, îmbătrânesc: fac din ce în ce mai puţine lucruri pentru prima oară". Abia acum încep să îl înţeleg: există ceva auroral, care consacră primul gest de un anumit fel, indiferent de calitatea sau de însemnătatea lui reală în viaţă, prin simpla întâmplare că a fost primul. Nimic altceva decât primordialitatea lui nu îl recomandă memoriei.

Iată pentru ce voi răspunde la întrebarea şugubeaţă a Laurei Albulescu, dar voi încerca, după aceea, să o contextualizez puţin, pentru că, altfel, mă tem că ea poate să rămână în spaţiul irelevanţei egogafice. Căci, ce vrea editorul de la noi? Să ne afle data şi circumstanţa intrării în pubertate? În zece ani, întrebarea ar fi irelevantă, căci blugi primesc copchiii de azi de la naştere: ştiu bine ce spun, am năşit, Simona şi cu mine, deja patru prunci. Se va fi referit ea la fenomenul de aculturaţie, prin care pantalonii de intens travaliu fizic, echivalentul american al salopetei est-europene, au devenit accesoriu de lux cosmopolit în anii comunismului? De ce va fi avut şi la noi succes, dincolo de californizarea subversivă a societăţilor comuniste, acest accesoriu vestimentar unisex?

Prima mea pereche de blugi am primit-o când intrasem in clasa a VII-a şi mă mutasem de la Şc.gen.10 la Liceul Spiru Haret din Tulcea. Mi-a dat-o vărul tatei (pe care îl cheamă exact ca pe tata şi stă la blocul următor, astfel încât mereu era confuzie cu poşta între noi şi ei), care este, însă, doar cu câţiva ani mai mare decât mine. El era vaporean pe atunci, iar perechea de blugi nu era nouă, dar la blugi acest lucru are prea puţină importanţă, dacă nu cumva, dimpotrivă, e o marcă a valorii: vă mai amintiţi cum îi toceam cu cărămidă?

Eram obişnuit cu lucrurile primite de la cei care lucrau în străinătate: un frate al mamei, care a lucrat o vreme în Iran, ne-a adus primul calculator de buzunar, ţin minte şi acum evenimentul întoarcerii sale după vremea îndelungă petrecută la muncă şi ritualul dezvăluirii lucrurilor pe care şi le cumpărase (o parte pentru casă, o altă parte pentru a multiplica, în lei, câştigurile de acolo, care, păstrate în valută, ar fi fost confiscate de tembelii comunişti). O seară a durat fiesta distribuirii cadourilor către, vai, prea multele sale rude. Dar ce casetofoane monstruos de mari, cu orgi de lumini adusese, dintre acelea cu care mergeau negrii din Harlem la ureche prin filmele americane (şi Walkman-ul nu se inventase încă)! Dar ce cuverturi cu răpiri din seraiuri! Dar ce vederi cu fete care făceau cu ochiul! Şi ce de blugi şi gumă de mestecat şi bomboane Tic-Tac şi ce de ceasuri Atlantic! Cornucopia!

Tulcea, desigur la o scară mai redusă decât Constanţa, dar mai apăsat conflictuală, era, în anii şaptezeci şi optzeci, un topos al ciocnirilor între cei care aduceau obiecte şi bunuri simbolice acasă din voiaje - vaporenii - pe de o parte şi, pe de altă parte, lumea rurală strămutată la oraş. Doar extracţia socială a vaporenilor unea cele două lumi. Acum, lucrul acesta s-a banalizat, prin "locuirea pe traiectorii de migraţie" a milioanelor de români plecaţi după 1989: formă contemporană de transhumanţă, ei poartă acolo resentimentele imigrantului pentru a putea, de sărbători, să se fălească cu statutul celui cuprins material acasă, unde-i sărăcia de care-au fugit. Iar poveştile vaporenilor făceau cel puţin la fel de mult ca şi blugii, casetofoanele şi ţigările lor Kent, care mergeau strict ca şpagă la doctori, nu se fumau! Poveştile lor despre oraşe-port nemaivăzute, cu zgârie nouri, maşini scumpe şi magazine din care nu-i nimic de lipsă, toate acestea ne hrăneau imaginarul mai ceva decât obiectele aduse acasă, drept dovadă c-aşa-i, cum spun dânşii. Bătălia dintre cosmopolitism şi autarhia de-acasă era câştigată de fiecare dată de imaginar. Acolo, realitatea cotidianului comunist cădea răpus, pentru că micul consum de produse capitaliste era suprasemantizat cu toate atributele fructului interzis. Fireşte, copii vaporenilor erau cei mai bine îmbrăcaţi, după părerea noastră (adică aveau chiar şi jachete de blugi, uneori chiar îmblănite, nu doar pantaloni, ca noi, ăştialalţii); dar erau, de asemenea, şi cei mai trişti şi mai asociali. Cred şi eu: când erau încărcat cu imagini, cu bunuri, cu simboluri de statut diferit, cum să te joci cu prostimea, cu sedentarii, de-acasă? Am descris cât am putut de bine această atmosferă, stranie în firescul absurdităţii sale, a Tulcei pre-decembriste, în volumul Armata Poporului (Colecţia "Poeţii oraşului Bucureşti", 1997) şi, din nou, în Dobrogeneza urmată de Zodia Peştilor (Pontica, 2006).

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer