Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prima mea pereche de blugi (II)


Augustin Ioan

13.10.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Întrebarea trebuie reformulată: de ce primeam aşa de târziu o pereche de blugi, şi aia folosită? Sunt mai multe explicaţii concurente. Tatăl meu era - şi este încă - un om extrem de sever cu sine însuşi, cu noi şi cu lumea din care a făcut parte. Era forma lui de apărare în anii comunismului. Imun la ideologie, a crezut şi crede că singura formă de supravieţuire într-o societate iraţională (a avut nenorocul să trăiască şi înainte şi după 1989 în astfel de caricaturi) era probitatea profesională şi rigoarea morală. Probabil, unui om care a stat toată viaţa în pantaloni şi cravată, inclusiv acasă, blugii i se păreau blasfematorii. Cu toate acestea, înţelegea motivul pentru care trebuia să fiu corect îmbrăcat, deşi am fost întotdeauna o familie mai degrabă strâmtorată cu banii. Atâta doar că această sintagmă însemna, pentru noi, altceva: noi, adică eu, sora mea, vărul meu Gabi şi soră-sa, Mariana, eram nepoţi de croitor. Prin urmare, hainele noastre erau haine bine croite, din stofă, iar nu din cele cumpărate de la magazinul universal Diana, din Piaţa civică, produse în masă pentru "masele largi populare": părinţii noştri erau, socialmente vorbind, orgolioşi, ca orice oameni provenind, de generaţii bune, din middle class-ul rural, cu ambii bunici foşti primari în satele lor şi, apoi, "chiaburi". Am purtat, deci, ani de zile, în liceu, o scurtă de stofă a bunicului, despre care abia apoi am văzut, în serialul Onedin, că era făcută după model marinăresc britanic, cu piepţii petrecuţi şi două rânduri de nasturi. Acum mi-aş lua aşa ceva, să mai găsesc; poate doar la Paul & Shark, vorba unui preşedinte... Modelul ca modelul, însă eu eram oripilat de faptul că era o haină a bunicului, întoarsă. Provenea dintr-o vreme când hainele durau generaţii, pentru că stofele erau excesiv de bune. Prin urmare, aveam şi haine "de cumpărat", dar mai puţine, lucru care pe noi, copiii, ne ruşina. Eram blegi: voiam cu orice preţ să ne socializăm prin uniformele cele proaste pe care ni le propuneau idioţii tuturor regimurilor: de la cooperativă, de la "Diana" sau de la vaporeni...Iar acum văd cu câtă veneraţie cumpără macrameuri străinii de pe la câte unii, artizani, de!, care mişună pe la Peleş. Or, noi păstrăm încă, dar cam nedumeriţi de ce o facem, macrameurile bunicii, la naftalină, iar maşina de cusut Singer, a bunicului, ne certăm, soră-mea si cu mine, cine să şi-o ţină în casă, inutilă.

Când a venit vremea, mi s-a făcut chiar concesia de a purta pantaloni evazaţi jos, care, dintr-un motiv pe care nu îl cunosc, se numeau "Charlie". Arătam taman ca şi cântăreţii formaţiilor de rock românesc, aşa cum erau îngăduiţi la televizor: muzică bună, dar mişcări constipate.

Amintirea bunicului patern, în atelierul său cu echere, compasuri şi cretă, cu care croia modele complicate, apoi le tăia pe măsura corpurilor cărora, măsurându-le, le "extrăgea simetriile" (cum scrie Vitruvius)., nu m-a părăsit niciodată. Dimpreună, în scrinul unde bunica ţinea materialele de croitorie şi stofele cu denumiri care de care mai străine, şedeau ascunse toate lucrurile lor cele mai de preţ (cum ar fi primele mele desene, despre care doar ea credea că sunt extraordinare). Atelierul bunicului croitor, unde se muncea, se vorbea, se primeau oaspeţii şi clienţii, unde se gătea şi unde mi-am petrecut copilăria până când am fost strămutat la Tulcea, la şcoli mai de seamă, rămâne pentru mine acea casă a copilăriei, pe care, credea Bachelard, o purtăm concrescută cărnii şi sângelui nostru ca pe un loc real şi imaginar deopotrivă. Bunicul ne făcea felurite haine, dar ne croia şi încălţăminte de casă, precum acei minunaţi "târlici", un soi de sandale de cârpă cu talpa cusută foarte des, care ţineau şi o vară întreagă de alergat prin praf.

Mai bine mă întrebaţi când mi-am primit prima pereche de "semi-bascheţi", cum foarte frumos îi descria eticheta de la cooperativă. Chiar aşa şi erau: nici tenişi, de care aveam, nici bascheţi chinezeşti, din care-mi doream, dar care nu se aduceau la cooperativa sătească; ceva intermediar, produs al industriei noastre chimice mai ales, căci erau mai mult talpă de cauciuc decât pânză. Credeţi că au scăpat ai mei fără să îmi ia o pereche? Îmi amintesc şi acum drumul de la cooperativă acasă, făcut încălţat în "semibascheţii" mei cei noi. Părea că plutesc, aşa de uşor mergeam pe marginea şanţurilor. Eram obiectul invidiei copiilor din vecini, a lui Marcel, a Mioarei şi a lui Mircea, zis Mircea Mătâm (referinţele astea culturale aplicate realităţii cotidiene m-au băcat totdeauna în bucluc: Mircea mi-a tras un toc de bătaie când l-am "făcut" Mircea Mătâm pentru prima oară, adică Mircea cel Bătrân, până să ne desluşim că nu e de înjurătură).

Sau prima (şi singura) maşinuţă jucărie, o boogie galbenă, luată exact la sfârşitul copilăriei, când deja mi-era ruşine că trebuia, era obligatoriu să o cer şi am obţinut-o.

Sau primul ceas al meu, adică nu Pobeda dăruită de tata, care-l avea de la bunicul; nu! Primul ceas propriu: un Coresa elveţian, luat de la ultimul evreu al Tulcei de dinainte de 1989, un ceasornicar, care şi-a lichidat bunurile spre a pleca la băiat, în Israel, iar pe aeroport, la sosire, i s-a spus că acesta tocmai murise... A venit înapoi, la Tulcea, unde nu mai avea nimic absolut, şi a murit foarte repede după aceea. Cu ceasul acela, care stătuse de ceva vreme, am făcut un schimb pe marginea drumului cu nişte polonezi bişniţari, care mi-au dat, la schimb, un lănţişor cu un medalion cu Nefertiti, chipurile din aur, pe care l-am dat mamei cadou. Veneam cu tata de la Bucureşti, unde fusesem să iau în primire prima mea cameră de cămin, lângă restaurantul "Izvorul Rece"... Iar aici se leagă textul de faţă cu textul despre "prima mea beţie", aşa că mă opresc.

Nu înainte de a vă spune că am rămas un purtător de blugi; nu numai din cauza, sau mulţumită, îndelungii experienţe americane, ci şi pentru că, deşi Simona susţine că ar trebui să mă îmbrac mai des în costum, mediul profesional (universitate, dar şi şantier), nu e de natură să încurajeze expunerea celeilalte uniforme a socialismului şi a capitalismului corporatist, ambele - proiecte eşuate de societate...

Blue jeans rock!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer