Stalin, cu sapa-nainte!

Citiţi o cronică a acestei cărţi

Radu Ţuculescu s-a născut la 1 ianuarie 1949, la Tîrgu-Mureş. A absolvit Academia de Muzică "Gh. Dima" (Cluj), secţia vioară. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al ASPRO, în prezent este realizator la TVR Cluj. A publicat volume de proză scurtă, romane, teatru, jurnale de călătorii şi publicistică: Portocale şi cascadori (1978), Grădina suspendată (1981), Vânzătorul de aripi (1982), Ora păianjenului (1984), Degetele lui Marsias (1985, republicat de Editura LiterNet), Portrete în mişcare (1986), Umbra penei de gâscă (1991), Cuptorul cu microunde (1995), Aventuri în anticameră (2001), Ce dracu se-ntâmplă cu trenul ăsta? - teatru (2004, republicat de Editura LiterNet sub titlul Bravul nostru Micşa!), Poveştile mameibătrâne (2006), roman tradus în maghiară şi dramatizat în cehă, intrat în repertoriul teatrului Orfeus din Praga. A fost tradus în limbile germană, cehă şi maghiară. A publicat în reviste literare din Rusia, Ungaria şi Elveţia. Traduce din literatura elveţiană contemporană de expresie germană. A publicat peste 10 volume bilingve de poezie şi proză scurtă la editurile Biblioteca Revistei Familia şi Cogito. Este laureat al mai multor premii pentru proză, dramaturgie şi traducere. în 2007 a înfiinţat Asociaţia Multiculturală Internaţională Ars Maris.

Şedeam cu Răzvan pe banca mea albastră de pe terasă. Se făcuse către amiază iar soarele era vesel, atîrnînd singurel de cer. În lipsa norilor, plictiseala sa căpătase o debordantă strălucire. Asta face parte din paradoxurile astrelor de foc.

Pe tot teritoriul terasei, se auzeau ghiorăiturile maţelor noastre. O adevărată orchestră de alămuri. Numai trompete, tromboane, tube... Mama ne dăduse, totuşi, cîteva mere, rugîndu-ne să nu ne mai băgăm nasul în bucătărie, e ocupată pînă peste cap şi ne facem numai nouă rău. Ştiam asta cel mai bine. Pricepuse şi Răzvan, după ce-i înşirasem, ca un inconştient, ce găteşte mama. Mi se înecau vorbele în mijlocul gurii, din cauza salivei.
"Nu mai continua... mă ia cu ameţeli...", mă întrerupse Răzvan. "Imaginează-ţi că exact în dimineaţa asta, am avut fericita idee să sar peste micul dejun la Thumes... naiba ştie de ce..." "Dar gîndul la masa de la miezul nopţii, ar trebui să te liniştească... să-ţi dea speranţe...", am rostit, atît pentru el cît şi pentru mine. "Ai dreptate, nici nu-mi este atît de foame precum se aude... Să ştii că iepuraşul ţi-a adus un cadou!" "Chiar aşa?!", m-am mirat eu exploziv. "Am tot amînat momentul, mă gîndeam să ţi-l dau la miezul nopţii dar mi-am pierdut răbdarea."

Scoase din buzunarul pantalonului un ou roşu. Am făcut o mutră de idiot total dezamăgit. Vopsea mama destule ouă roşii... "Tu habar nu ai să vopseşti ouă, ţi l-a vopsit doamna directoare, te pomeneşti!", am zis, uşor ironic.
"Am reuşit să te enervez, hoho!", rîse Răzvan cu poftă. "Bă, violonist ratat ce eşti, te-am păcălit ca lumea, aşa cum o să păcăleşti şi tu pe alţii. Ăsta e un ou special, mă, inteligentule!" "O fi de raţă ori de vultur pleşuv... l-ai luat personal din cuib, pilot ratat ce eşti", i-am replicat eu. "Rîzi, tu, Andrei, dar nici prin cap nu-ţi trece", continuă Răzvan pe acelaşi ton vesel. "Acesta e oul cîştigător!" "L-ai cîştigat la loz ori la tombolă?"

În clipa următoare, mă pocni cu oul în frunte. Duritatea loviturii şi sunetul sec, mă lămuriră pe loc. "E... din lemn...", am răspuns, cu vagi urme de ezitare în glas. "În sfîrşit, te-ai prins... eşti cam greu de cap în ziua de Înviere..."

Cîteva momente am tăcut, din cauza emoţiei. Era o adevărată surpriză. "Eşti grozav... recunosc...", m-am bîlbîit, fără să vreau. "Adesea, m-am gîndit la un astfel de ou..." "Eşti cam uituc, prietene. Păi, chiar tu mi-ai spus odată... Pînă la urmă e ideea ta... eu doar ţi-am îndeplinit o dorinţă. Acum le vei sparge pe toate... Pînă-şi dă careva seama, hăhă..."

Oul era perfect. Nimic nu-l trăda. Mărime, formă, culoare. O operă de artă şlefuită cu multă şi îndelungată răbdare. "Va trebui să-l strecor în coş... la margine... deasupra... ori în mijlocul coşului... să lipesc un fir de iarbă de el... se poate confunda groaznic de uşor..." "Şi te vei repezi primul la coş... să-l înhaţi..."

Am rîs amîndoi. Ne-am dat seama cît de puerilă era farsa, demnă de copiii de grădiniţă ori din clasele primare. "Dacă fac şmecheria asta la festinul de Înviere, tata se va supăra amarnic", am zis. "Îi va cădea greu o asemenea farsă jucată chiar în noaptea sfîntă. Poate mîine la prînz. Se ciocnesc şi atunci ouă..."

Terminasem de mîncat merele date de mama. Îmi plăcea să mănînc şi sîmburii. Îi ciuguleam pe rînd, îi striveam între dinţi, înghiţindu-le conţinutul amărui. "Ce faci, înghiţi şi coceanul?", întrebă Răzvan, mirat. "Întîi mănînc sîmburii apoi halesc şi coceanul. Tot. Chiar şi codiţa, cît îi ea de amară. " "Încerc şi eu..." "Conţin un strop de otravă, am citit într-o carte. Dacă înghit des sîmburi de mere, trupul meu se va obişnui cu otrava şi va deveni imun. Nici dracul nu va mai putea să mă otrăvească!" "De azi voi înghiţi şi eu sîmburii, să mă apăr de ucigaşi!", hotărî Răzvan.

Prietenului meu nu-i prea plăcea să citească. Prefera să mă asculte pe mine, povestindu-i din lecturile făcute. Din cînd în cînd, reuşeam să-i trezesc curiozitatea şi îmi cerea cartea. Cum s-a întîmplat cu Cei trei muşchetari sau Contele de Monte Cristo.

Tata îşi făcu apariţia pe terasă. Zîmbea şi avea un chip luminos, aşa cum trebuie să aibă oamenii în ajun de Înviere. "M-am gîndit să vă spun cîte ceva despre această noapte", zise tata, fără nici o altă introducere. "Mai ales lui Răzvan, poate ştie destul de puţine..."
"Mai nimic..." recunoscu Răzvan. "Atunci veniţi în birou."

Era un teritoriu unde mă simţeam stingher, cînd se afla şi tata de faţă. Biblioteca cu cărţi de literatură, de filosofie ori religioase, fusese aranjată în hol. În biroul său, tata avea o bibliotecă de specialitate alcătuită din numeroase volume, majoritatea groase, cu coperţi tari şi numeroase desene, planşe, fotografii. Răzvan dădu să se ridice. L-am oprit, apucîndu-l de braţ. " Ar fi mai bine, tată, să rămînem pe terasă, nu?", l-am întrebat. "E frumos aici, e soare, e cald..."

O clipă, tata mă privi contrariat, parcă, de îndrăzneala mea de a avea altă opţiune decît a sa. Ridică arătătorul în aer, ca un gest ameninţător. "Ai... dreptate", zise, iar zîmbetul său deveni mai larg şi mai îngăduitor. "Aţi mîncat toate merele... Vă este foame, îmi închipui... dar rezistaţi. Cu atît mai mult, vom aprecia masa pe care o pregăteşte mama..."

Rămas pe teritoriul meu, mă simţeam mult mai bine, mai stăpîn pe situaţie. Ca şi cum aş fi cîştigat o mică dar importantă bătălie. Tata ştia să vorbească frumos, simplu şi clar. Avea, cînd vroia, un glas domol, blînd şi plin de înţelegere. Mai ales, în astfel de zilele de sărbători religioase. Îşi amintea, poate, că dorise să se facă preot, în tinereţe. Nu am aflat niciodată din ce motive renunţase. Tata povesti, ca din amvon, despre suferinţele lui Iisus, despre trădarea lui Iuda, despre crucificare şi despre cum a înviat a treia zi şi s-a înălţat la ceruri.

Aşezat în dreapta lui, Răzvan îl asculta cu atenţie. Eu mai puţin, cunoşteam povestea. Tata nu se lungi, ştia să fie clar şi concis, fără divagaţii pseudo-patetice făcute întru convertirea auditoriului. "L-a văzut cineva ieşind din sicriu şi zburînd spre cer?", a pus Răzvan fireasca întrebare. "L-a văzut Maria... probabil...", răspunse tata, fără prea mare convingere. "Poate i-au furat trupul... l-au ascuns... l-au îngropat într-un loc necunoscut...", continuă Răzvan să dea cu presupusul. "Iar la ceruri... i s-a înălţat doar sufletul...""Ideea asta ţi-a venit acum ori ţi-a sugerat-o cineva?", întrebă tata, surprins. "Bunica îmi zice, adesea, că sufletele oamenilor buni se ridică la ceruri, după moarte", explică Răzvan. "Tot bunica mi-a vorbit şi despre Iisus ca despre un om bun şi mai deosebit decît ceilalţi. Atunci, fiind bun, în mod firesc sufletul i s-a înălţat la ceruri. Prietenii i-au furat trupul şi l-au îngropat într-un loc doar de ei ştiut. Ca să-i sperie, baban, pe ăia care l-au chinuit şi l-au răstignit...""Bine, dar Maria a stat lîngă cruce, zi şi noapte... pînă cînd l-au dat jos şi l-au azvîrlit într-o groapă neacoperită..." intră tata în dispută, pe un ton amuzat.
"Păi, dacă... a stat din prima zi... o fi obosit serios pînă într-a treia, nu? Poate a adormit şi ea... a aţipit... destul ca cineva să-i fure trupul..."

Tata a izbucnit în rîs. L-a mîngîiat pe cap. Şi-a vîrît degetele în părul său negru, burzuluindu-l.
"Tu ce vrei să urmezi, după ce termini şcoala?", l-a întrebat tata.
"Vreau să ajung pilot", a răspuns Răzvan, fără nici o urmă de ezitare.
"Sînt sigur că vei fii un pilot grozav", zise tata şi se ridică de pe banca albastră. "Acum mă întorc în biroul meu. În noaptea aceasta vom merge, împreună, la biserică."

O vreme ne-am jucat "moară" cu boabe de fasole. Ne-am plictisit repede. Concertul maţelor continua. Mirosurile din bucătărie, bîntuiau în jurul nostru. Nevăzute, ne atacau nările cu sadică nesimţire, înşurubîndu-ni-se în creier şi stomac. Foamea ne strîngea în braţele ei delirante, gata să ne frîngă. Atunci mi-a venit ideea.
"Dau o raită prin bucătărie", am zis.
"Şterpeleşti ceva de halit?", întrebă Răzvan
"Încerc."

Mama era prea preocupată cu gătitul, nu-mi acorda nici cea mai mică importanţă. Slujba ei era la bucătărie, nu într-altă parte, chiar dacă mulţi i se adresau cu doamna "doctor". Am reuşit să şterpelesc două felii mari de pîine , o cană şi o linguriţă. Răzvan mă privi mirat.
"De ce ai adus şi cana şi linguriţa...?"
"Facem paşte..."
"Nu pricep."
"Rupem din feliile de pîine mici bucăţele, turnăm vin peste ele şi... le înghiţim cu linguriţa. Aşa se dă şi după slujba de la miezul nopţii. Oamenii stau la coadă, cu cănile în mînă. Acolo e vin sfinţit... adică e sîngele Domnului. Noi o să halim acuma... cu vin nesfinţit..."
"Dar vinul unde-i?"
"În pivniţă."

Am coborît treptele, în vîrful picioarelor. În pivniţă, pămîntul de pe jos era jilav. Uneori, pivniţa se umplea cu apă, mai ales cînd ploua mult. Rafturi cu borcane de diferite înălţimi, majoritatea goale. Fuseseră pline pînă nu de mult, cu dulceţuri, zacuscă, murături, compoturi. Lădiţe în care, toamna, tata aranja merele pe rînduri ordonate, cu hîrtie între ele. Acum se zăreau doar cîteva rămase prin colţuri, zbîrcite, ca obrajii scofîlciţi ai unor babe matusalemice. Mai existau lăzi înalte în care fuseseră aruncate caiete şi reviste, printre ele rătăcindu-se încălţăminte ruptă, găurită, diverse alte obiecte de mici dimensiuni, zdravăn ruginite, de forme incerte şi despre care nimeni nu putea spune dacă au folosit vreodată la ceva. Pînze de păianjen peste tot, miros umed şi mucegăit.
"E o pivniţă sănătoasă", obişnuia tata să afirme, "chiar dacă e puţin cam umedă. Dar totul ţine, totul rămîne nealterat, din toamnă pînă-n primăvară. Mama poate pune borcane cît de multe..."

Oare avea ea altceva mai bun de făcut...?

Ne-am aşezat lîngă damigeana cu vin. Una de zece litri primită de tata cadou din partea unui bolnav. Am rupt prima felie de pîine în bucăţele, le-am vîrît în cană şi am turnat peste ele vin. Mîncam, pe rînd, cu linguriţa. O dată Răzvan, o dată eu. Frăţeşte. Încetuţ, fără grabă. Un gust acrişor-amărui ni se împrăştie prin gură.
"E destul de bună, chestia asta...", constată Răzvan. "Pîine cu vin..."
"La ce foame avem... e chiar foarte bună", l-am completat eu.
"Dacă văd corect... prin unele borcane parcă a mai rămas ceva...", zise Răzvan, arătînd în direcţia rafturilor din penumbră.
"Terminăm cu... aperitivul şi cercetăm. Poate dăm de vreo zacuscă..."

Linguriţa sălta, ritmat, dintr-o mînă în cealaltă. Prin cele două ferestre mici şi cenuşii, aflate la nivelul solului, se scurgea în pivniţă o lumină destul de murdară. Ciudat, însă, cum devenea ea tot mai veselă, mai ghiduşă. Şedeam, fiecare pe cîte un geamantan ros prin toate locurile şi prăfuit serios. În geamantane se găseau cîrpe şi haine vechi.
"Oare şobolani mişună pe aici?", întrebă Răzvan.
"Nu am văzut nici unul, de cînd ne-am... mutat în pivniţă...", am răspuns, chicotind.
"Mie poţi să-mi spui... ştii că nu mi-e frică de şobolani..." zise Răzvan.
"Odată am găsit unul mort în grădină, e drept, împreună cu Karcsi, şi l-am legat de-o sfoară lungă..." am început eu să povestesc.
"Ştiu, mi-aţi povestit!", mă întrerupse Răzvan. "Idee de nota zece. Îi poate crăpa inima trecătorului... de sperietură. Cînd mai planificaţi o asemenea acţiune, chemaţi-mă şi pe mine...."
"Desigur... Dar am renunţat la animale adevărate... fie ele chiar şi moarte... confecţionăm şobolani drăgălaşi din cîrpe..."

Am mărunţit şi a doua felie de pîine. Vinul gîlgîi peste bucăţele, precum un pîrîiaş printre pietre. Era un vin roşu, sîngeriu. Linguriţa îşi reîncepu traseul, de la unul la celălalt. Se mişca într-un ritm de dans cu piruete. Umezeala de sub tălpile noastre hotărîse să se retragă iar lumina soarelui filtrată de geamurile murdare devenea... tot mai curată, mai plină. Ba chiar începuse să ne încălzească obrajii, mîngîindu-i pufos, drăgăstos.
"Ce-ar fi dacă prindem unul acuma...", continuă Răzvan să improvizeze pe tema şobolanului.
"Tata speră că s-a cam terminat cu ei... A fost o acţiune oficială, pe toată strada", am zis.
"Şobolanii nu pot fi stîrpiţi chiar atît de uşor... Dacă apare unul taman acum... atras de mirosul din cană?"
"Adică... să guste şi el... Exact! Azi e mare sărbătoare. Pentru toate fiinţele... pentru toate vietăţile... pentru tot ce mişcă... Să se bucure şi animăluţele de învierea lui Iisus!"

Am rîs subţire, ca un chiţcăit de şoricel. Cînd m-a auzit, Răzvan a chiţcăit şi el. Pe urmă am alunecat spre hohote de rîs. Se cutremurară pînzele de păianjeni, insectele acelea mici cu multe picioare, foarte harnice cînd e vorba de ţesut plasele morţii. Începură să se agite, mişcîndu-se în toate direcţiile, derutate de zgomotele iscate în pivniţă. Erau obişnuite cu o linişte jilavă dar constantă, numai bună de pîndă. În lumina tot mai vie a razelor de soare, păianjenii căpătară o culoare de-un albastru lucios.
"Dar ce facem, totuşi, dacă... prindem un şobolan?" am întrebat, simţind cum mă încearcă un sughiţ anemic.
"Îl ducem cu noi....la biserică...", propuse Răzvan
"Nebunie! Păi, dacă-i dăm drumul în mijlocul mulţimii mişcătoare din jurul bisericii, îţi imaginezi ce spectacol?!"
"Rămîn mulţi pe afară?"
"Mulţi. Biserica e prea mică pentru cîţi dau năvală. Iar la un moment dat şi cei dinlăuntru ies afară! Se închide uşa bisericii şi toată lumea o înconjoară de trei ori, cu lumînări aprinse în mînă..."
"La naiba Adriane, sînt cam tembel şi uituc! Mi-ai explicat chiar azi dimineaţă... Se înconjoară de trei ori....cu un cîntec care se tot repetă..."
"Dă-ţi seama... cum ar fi să apară printre picioarele credincioşilor un şobolan gras cu o coadă de-un metru!"
"Ar zbura în toate părţile... ca vrăbiile speriate..."
"Ţipînd straşnic... atît de straşnic încît ar începe clopotele să tremure..."
"Şi să bată singure...!"

Hohoteam amîndoi şi nici prin cap nu ne trecea că tata, aflat undeva deasupra noastră, ar fi putut auzi. În acele momente, nimeni şi nimic nu ne mai putea speria.
"Dacă şobolan nu apare....am altă idee...", am zis, mijindu-mi ochii cu viclenie.
"Scuip-o!"
"Păianjeni! Sînt o mulţime în jurul nostru."
"Bună idee, mă, Adriane! Îi vîrîm într-un borcan... sînt cîteva goale pe raftul ăla... au şi capac..."
"Apoi... hihihi... îi eliberăm, la marea înghesuială..."
"Se vor căţăra, frumuşel, pe spatele credincioşilor..."
"Şi al credincioaselor... Li se vor vîrî în păr..."
"Pe sub gulere... vor coborî pe gît în jos..."
"Le vor intra în nări... în urechi..."
Ne cutremuram de rîs. Terminasem de înghiţit toate bucăţelele de pîine, straşnic îmbibate în vin. Ce mai rămăsese pe fundul cănii, am băut frăţeşte. Vin amestecat cu firimituri.

În pivniţă se făcuse cald. Totul se transformase. Umezeala dispăruse complet. Pe jos apăru, brusc, un parchet lucitor, în jur mobilă veche, stil, împărătească. Noi şedeam în două jilţuri somptuoase şi ne amuzam straşnic. Razele soarelui se plimbau pe chipurile noastre, precum lumina unor proiectoare. Ne-am uitat după pînzele de păianjen. Atîrnau ici colo, artistic, ca într-o expoziţie. Ţesături colorate, cu diferite figuri geometrice. În cîte un colţ, stăteau creatorii nemişcaţi, cu numeroasele lor picioare parcă înţepenite. Toate picioarele se terminau cu cîte o pereche de gheare. Ciudat, păianjenii erau mult mai mari decît atunci cînd i-am zărit prima oară. Ca şi cum ar fi crescut rapid, pînă ne-am terminat de înghiţit bucăţelele de pîine. Aveau un aspect războinic. Aşa de tare se holbau la noi că le ieşiseră ochii din orbite. Nu încăpea nici o îndoială. Auziseră şi pricepuseră ce ne trecuse prin cap. Privirile lor lansau săgeţi invizibile. Ne pişcau obrajii. Atunci am renunţat să le mai dăm vreo importanţă. Ne-am frecat faţa şi ochii, ca la trezirea dintr-un somn adînc.
"Am auzit că unii păianjeni sînt otrăvitori", zise Răzvan
"Ai auzit bine... muşcă!"
"Muşcă al naibii. De parcă ar avea dinţi ascuţiţi..."
"Asta ne-ar mai lipsi... să ne umflăm... pînă mergem la biserică..."
"Să ne învineţim... să borîm chiar..."
"Mere şi... pîine cu vin... altceva ce să borîm?"
"Să ne ducă bătrînul tău la spital... În loc de biserică, ne alegem cu... nişte paturi albe..."
"O să fie cam gol spitalul..."
"Mai bine îi lăsăm în pace", hotărî Răzvan. "Renunţăm la ideea cu adunatul păianjenilor..."
"Renunţăm...", am întărit spusele prietenului. "Păcat că s-a terminat... pîinea..."
"Mai este vin...", sugeră Răzvan.
"Atunci mai umplem cana....o singură dată şi... o împărţim frăţeşte... Altfel ni se urcă la cap..."
"Mie deja mi s-a urcat la scăfîrlie dar... foarte puţin... Umple cana!"

Am umplut-o. Am băut , fiecare, cîte o mică înghiţitură. În pivniţă, lumina soarelui deveni de-o veselie de-a dreptul obraznică.
"Ce ar fi să te învăţ cîntecul...", am zis.
"Ce cîntec?", întrebă Răzvan, ştergîndu-şi buzele cu dosul palmei.
"Ăla care se cîntă la noapte... cînd ne învîrtim în jurul bisericii."
"Excelent! Doar n-o să tac numai eu... ca boul! Dă-i drumul!"
"Întîi îţi zic textul, aşa, fără melodie. Să-ţi intre în cap. Fii atent!"

Răzvan se încruntă, făcînd o mutră gravă, serioasă, de elev conştiincios, pus pe fapte mari.
"Hristos a înviat din morţi / Cu moartea pe moarte călcînd / Şi celor din morminte / Viaţă dăruindu-le."
"Asta-i tot? ", întrebă Răzvan, de-a dreptul mirat.
"Asta-i tot..."
"E o nimica toată... dar ce vrea să spună cu moartea pe moarte călcînd?"
"Habar n-am. Îl putem întreba pe tata..."
"Las-o baltă şi... dă-i drumul la melodie!", zise Răzvan, apucînd cana şi bînd o nouă înghiţitură din vinul cel roşu precum sîngele Domnului.
"Hristos a înviat din morţi..."
"Adriane!", mă întrerupse Răzvan, " de ce o dată e Iisus altă dată e Hristos...?"
"Nu mă mai întrerupe cu întrebări idioate!", m-am răstit la el. "Să-l întrebi pe tata... pe mine scuteşte-mă! Vrei să înveţi cîntecul ori nu vrei?"
"Scuze... Nu mai pun nici o întrebare. Că doar nu mă fac popă! Te ascult.."

Răzvan deveni mieluşel. Asculta şi repeta după mine, cu sfinţenie. Eu eram profesorul iar el elevul cel silitor. Începea să-mi placă postura. Atunci am priceput, de ce unora dintre profesori li se urca la cap. Îngîmfarea şi tembelul sentiment de superioritate, le zdruncina creierii. Ca domnişoarei Mökösch. Cum să nu te crezi deasupra tuturor, cînd eşti ascultat precum un comandant de oşti!?
"Cu moartea pe moarte călcînd..."

Răzvan învăţase repede textul. Eram curios cum stă la capitolul ureche muzicală. Îi cîntam domol, rar, cît se poate de clar.
"Şi celor din morminte / Viaţă dăruindu-le..."

În scurt timp, cîntam amîndoi, pe-o singură voce. Cu tot mai mare entuziasm şi elan. Cînd omul cunoaşte ceva temeinic, cînd devine sigur pe el, atunci nu se mai teme. Aşa că Răzvan începu să cînte curajos, bărbăteşte. Glasurile noastre deveneau din ce în ce mai revoluţionare. Sfînta melodie se transforma, tiptil, în cîntec patriotic cu un ritm pe care se putea, lesne, bate pas de marş. Creştea în intensitate iar accentele se înmulţeau.

Am repetat strofa de mai multe ori, îngrăşîndu-ne entuziasmul. Brusc, am întrerupt reprezentaţia, cu o mişcare hotărîtă a mîinii stîngi. În dreapta ţineam cana.
"Mi-am adus aminte...", am zis
"Ce ţi-ai adus aminte?", întrebă Răzvan, întinzînd mîna.
"Din cauza mormintelor...", am zis, pasîndu-i cana.
"Ce morminte... că nu pricep..."
"Mi-am adus aminte de un cîntec pe care l-am compus la vîrsta de patru ani! Mama mi-a povestit..."
"Grozav! Eşti un geniu precoce iar eu... habar n-aveam! Compozitor o să ajungi. I-a cîntă-mi-l!"
"Aici e o problemă...", am recunoscut, încurcat.
"Ce problemă? Nu-i nici o problemă..."
"Nu-mi mai amintesc decît textul..aşa cum mi l-a spus mama... Şi ea a uitat melodia... Mai mult urlam... zicea..."
"Spune textul... Îi facem noi o melodie adecvată..."
"Stalin, cu sapa-nainte! / Trece, vesel, printre morminte /... apoi urma lalala... atît."
"Bă, e grozav!", continuă Răzvan să se entuziasmeze. "Seamănă puţin cu celălalt... despre Iisus ori Hristos... Poate-i compui acum o melodie. La talentul tău... e o nimica toată!"

Niciodată nu mă lăudase Răzvan atît de mult. Am băut, fiecare, cîte o nouă înghiţitură scurtă şi ne-am pus pe compus. Rapid se născu o melodie simplă, foarte asemănătoare cu cîntecul Învierii. Avîntul nostru era fără margini. Bucuria şi mîndria reuşitei ne bombau piepturile.
"Stalin, cu sapa-nainte!
Trece, vesel, printre morminte!
Cu moartea pe moarte călcînd
Viaţă dăruindu-le..."
"O să ajungi un compozitor celebru în toată lumea!", mă asigura Răzvan, de cîte ori făceam cîte o scurtă pauză ca să ne mai tragem răsuflarea. Şi să mai tragem cîte o duşcă din sîngele roşu al Celui răstignit.
"Hristos, cu sapa-nainte!
Cu moartea pe moarte călcînd
Trece, vesel, printre morminte
Viaţă dăruindu-le..."

Buimăceala dospea cu mare veselie. Cana ne flutura în mîinile înălţate, împrăştiind stropi de sînge peste capetele noastre prinse într-un crescendo înfierbîntat. Cîntam în asemenea hal de tare încît începură borcanele să tremure pe rafturi, lovindu-se între ele, acompaniindu-ne sticlos. O adevărată orchestră. Păianjenii dispărură cu toţii. Naiba ştie unde. Pînzele lor curcubeic colorate, se bombară, suflate de un vînt puternic. Urmau să plesnească, una cîte una. Pentru noi nu mai exista nimic pe lume decît textele cîntate la nesfîrşit. Uitarăm de toţi şi de toate. Eram singuri pe-un vîrf de munte.
"Stalin a înviat din morţi!
Şi celor din morminte
Cu sapa-nainte!
Viaţă dăruindu-le..."

Am urlat aşa, pînă cînd în cadrul uşii apăru mama. Pe faţă avea o expresie în care se amestecau o doză de sperietură cu una de amuzament. Am amuţit amîndoi. Ne încremenise cîntecul în gîtlej. Pivniţa redeveni, dintr-odată, umedă, murdar luminată, plină de banale pînze de păianjeni...
"Pentru Dumnezeu, ce v-a apucat? Uralţi ca nişte nebuni...", zise mama. "V-a auzit tata... şi m-a trimis jos... nu are chef de scandal în ajun de Înviere... E furios, dar se abţine..."
"L-am învăţat pe Răzvan ce trebuie să cînte la noapte...", am bîlbîit eu.
"Da, chiar aşa! Acuma ştiu!", confirmă Răzvan bîlbîielile mele.
"Şi... cu cana aia ce-i?", întrebă mama, începînd să se lămurească.
"Păi... am preparat nişte paşte... să-i arăt lui Răzvan cum se face şi... ne era al dracului de foame...", am explicat curajos.

Mama îmi luă cana din mînă şi-o ascunse printre borcane.
"Am priceput... vi s-a urcat vinul la căpşoare...", zise mama, zîmbind.
"Doar am gustat puţin...", am afirmat noi, la unison.
"Uite cum facem", zise mama. "Urcăm... şi trageţi un puişor de somn pe terasă. Vă întindeţi, frumuşel, pe bancă iar eu aduc pătură şi perne. Lui tata îi explic cum aţi învăţat cîntecul. Nu iese el din birou ca să vă miroase..."

Am urcat în urma mamei. Ne-am întins, frumuşel, pe bancă, de o parte şi de alta. Afară domnea un aer călduţ iar păsărelele ciripeau vesel. Pe tata, mama l-a calmat repede, povestindu-i cum l-am învăţat pe Răzvan versurile şi cum nu ne-am dat seama cît de tare cîntam.
"Entuziasmul vîrstei dar şi... frumuseţea textului şi a melodiei...", mai zise mama şi, atunci, tata fu plăcut impresionat de iniţiativa mea.

Am adormit precum nişte copilaşi de cîteva luni, în pătuţurile lor, după ce au urlat preţ de vreo oră, fără ca cineva să priceapă motivele.

Ne-a trezit seara, cu fîţîielile ei umbroase şi răcoroase. Aveam coastele cam bătucite şi simţeam un gust neplăcut în gură. Pe măsuţa de pe terasă, apăruseră alte mere. Am mîncat cîteva, în tăcere. Ne aruncam priviri unul altuia, abţinîndu-ne să nu izbucnim în chiţcăieli. Putea auzi tata... care tocmai îşi făcuse apariţia pe terasă. Inspiră, adînc, de cîteva ori, chiar lîngă balustradă, cu spatele la noi.
"L-ai învăţat pe Răzvan cîntecul de Înviere, am aflat de la mama", zise tata, fără să se întoarcă spre noi.
"Da.. ", am răspuns, aproape şoptit.
"E frumos din partea ta. Acum veţi putea cînta, împreună, la biserică", mai zise tata.

Am vrut să-l întreb ce înseamnă cu moartea pe moarte călcînd, dar m-am abţinut. Răzvan la fel.

Noaptea, ca un păianjen negru, uriaş, începu să-şi ţese pînza deasupra noastră. Cu mare repeziciune. Ici colo , cîte o stea îndrăznea să pulseze.
"Bine că nu plouă", am bombănit eu, fără chef.
"Mergeam şi dacă ploua?", întrebă Răzvan
"Evident. Îţi imaginezi... pelerine, umbrele, picioare ude..."

Prin perdeaua de la fereastra care dădea spre terasă, o zăream pe mama cum aranjează masa în sufragerie. Era atentă la cel mai mic amănunt. Dacă ar fi lipsit ceva, de exemplu scobitorile, tata s-ar fi supărat. Iar într-o noapte sfîntă, nu e bine să te enervezi. După ce a terminat, mama ieşi pe terasă şi se aşeză pe bancă, lîngă noi. Erau primele ei momente de odihnă. N-am auzit-o niciodată plîngîndu-se de oboseală.
"Cum vă simţiţi, băieţi?", întrebă mama, bine dispusă.
"Apţi pentru a participa la eveniment", răspunse Răzvan iar eu am confirmat cu un mormăit.
"Atunci totul e în ordine. Stau cu voi cîteva clipe, e plăcut pe terasă...", zise mama.
"Cînd aţi avut vîrsta noastră, mergeaţi noaptea de Înviere la biserică?", întrebă Răzvan
"Desigur", răspunse mama. "Locuiam într-un sat de lîngă Sibiu. Ne îmbrăcam cu cele mai frumoase haine. Biserica era micuţă, încăpeam puţini în ea. Rămîneam , mai mult, pe afară. Nici aici nu încape toată lumea în biserică. De aceea, preotul va face slujba în uşa bisericii, s-o audă toată lumea."
"Şi... nici atunci nu aţi mîncat nimic toată ziua? ", continuă Răzvan cu întrebările.
"Aproape...", răspunse mama cu glas scăzut. "Obiceiul era mai blînd..."
Întunericul se instalase pe întreg teritoriul terasei. O plasă uriaşă în care deveneam captivi, fără a fi agresaţi ori măcar ameninţaţi. O captivitate răcoroasă cu tot mai dese puncte luminoase, tremurătoare şi mult prea îndepărtate de noi pentru a le pricepe intenţiile. Cîţiva cîini începură să latre.
"După cum latră, parcă-s supăraţi...", am zis.
"Poate nici ei n-au halit nimic azi...", zise Răzvan.
"Au ţinut post... precum stăpînii", am mîrîit.
"Acuma le-ar putea da ceva oase... e deja noapte...", zise Răzvan iar mama se amuza, ascultîndu-ne.
"Dacă noi am fi avut un cîine, tata-l punea şi pe el la post, timp de patruzeci de zile", am zis, lăsînd vorbele să-mi scape din gură la voia întîmplării. " Vax oase, vax carne. Doar mămăligă, fasole frecată, sarmale cu orez... cîte o pîine cu magiun de prune... I s-ar fi schimbat şi lătratul...!"
"Şi cum ar fi lătrat?"

Întrebare rostită de vocea medicului Loga. Apăruse din nou pe terasă, fără să-l audă cineva. Ca o fantomă într-un castel. Respiraţia mi se opri printre dinţi, sub forma unor firişoare de nisip. Mă aşteptam la orice.
"Ar fi avut un lătrat subţirel, firav, sfîrşit...", răspunse tot el. "Plus un acompaniament amplu al maţelor ghiorăitoare..."

Acesta era tata. Un imprevizibil, un om al surprizelor. Te ţinea mereu în şah apoi îţi deschidea diverse portiţe de scăpare.
"Eu merg înaintea voastră la biserică", continuă tata, după ce ne lăsă timp să ne revenim din şoc. " Voi o aşteptaţi pe mama. Pînă se spală şi se îmbracă frumos..."

Ca şi cum mama n-ar fi ştiut că trebuie să se spele... şi să se îmbrace frumos. Tata ajungea, întotdeauna, printre primii oameni care intrau în biserică. Poate chiar primul, alături de preot, bunul său prieten. Nu ne obliga niciodată să-l însoţim. Important era să ne întîlnim la sfîrşitul ceremoniei. De fiecare dată, îl aşteptam pe aleea din faţa bisericii.
"Amintiţi-vă să luaţi lumînările", mai dădu tata o ultimă indicaţie, înainte de a se face nevăzut în întunericul nopţii.

Pînă ce mama s-a pregătit, Răzvan şi cu mine ne-am plimbat de colo colo pe terasă. Ne amorţiseră oasele de atîta şezut.
"Tatăl tău este, cu adevărat, foarte credincios?", întrebă Răzvan
"Este", am răspuns. "În fiecare dimineaţă, înainte de a lua micul dejun, zice rugăciuni ori le citeşte dintr-o carte. Stînd în genunchi şi cu coatele rezemate de-un scăunel."
"Părinţiilor mei le este teamă să meargă la biserică ", zise Răzvan. "Pot avea necazuri..."
"De tata, oamenii au nevoie. Că-i doare-n cot ori în cur... tot durere se cheamă şi tot la doctor ajung... Cînd era mic, se gîndea să se facă preot..."
"Atunci e clar!", trase Răzvan concluzia, pentru a încheia subiectul.

A venit mama şi am pornit-o, toţi trei, spre biserică. Străzile erau anemic luminate. Rar cîte un bec pe-un vîrf de stîlp. Destul ca să nu dăm chiar în gropi. Ne lătrară cîinii de prin curţi. Puternic, viguros, semn că habar n-aveau ce-i acela post. Cu cît ne apropiam de biserică, în aer se concretiza o aromă aparte. Un parfum deosebit ne învăluia cu discreţie şi gingăşie. Parfum de Înviere.

Lume multă se afla adunată în curtea bisericii. Unii şuşoteau între ei, alţii povesteau destul de sonor, mulţi tăceau şi păreau să asculte slujba. Toată lumea ţinea lumînări aprinse în mînă.
"Sper că le-am luat de pe masă.. ", şopti mama, deschizîndu-şi poşeta. "A, iată-le!"

Împărţi fiecăruia cîte o lumînare.
"Focul trebuie primit de la o lumînare aprinsă... nu de la chibrit", i-am zis lui Răzvan.
"De ce?"
"Vine din biserică... din altar... Preotul aprinde primul şi....dă flacăra mai departe...", i-am explicat.
"Cu ce aprinde, preotul, lumînarea?", continuă Răzvan şirul întrebărilor, începînd să mă agaseze.
"A suflat asupra ei... şi s-a aprins!"
"Dar de ce vorbim în şoaptă... sîntem afară..." mai zise Răzvan, străduindu-se să-şi strivească rîsul printre dinţi.
"Ca să întrebe idioţi ca tine!"

Ne-am aprins lumînările şi eram hotărît să nu mai răspund la nici o întrebare. La nici o provocare. Dar Răzvan... mi-o luase înainte. Brusc, s-a înconjurat de tăcere, nu mai şopti un cuvinţel. Amuţi, ca şi vrăjit de textele nazalizate ale preotului şi ale celor două ajutoare care-l acompaniau ori îl îngînau lîngă uşa de la intrarea în biserică. Pe furiş, mi-am cercetat prietenul. Nu se prefăcea. Era impresionat. Asista la un astfel de spectacol, pentru prima oară în viaţa sa. Oamenii din jur îşi făceau, adesea, cruce bolborosind cuvinte de neînţeles. Răzvan îşi făcea şi el, cruce, imitîndu-i ca o maimuţă docilă. Am încetat să-l mai urmăresc. M-am lăsat şi eu purtat de val. Ameţit de parfumul Învierii care ne lua în captivitatea sa, ca un clopot uriaş şi nevăzut, coborînd, lin, peste fiinţe şi lucruri. Peste întregul pămînt.
"Hristos a înviat din morţi,
Cu moartea pe moarte călcînd..."

Mulţimea începu să se mişte în valuri domoale. În frunte, preotul şi cei care duceau praporii. Începea înconjurarea bisericii. De trei ori. Trei zile atîrnase Iisus pe cruce, bătut în piroane. Ne pierdusem de mama. Nu era nici o tragedie. Urma să ne întîlnim la sfîrşit, după ce lua pîinea cu vin în cana adusă de acasă. Făceam adunarea, pe aleea pietruită, încadrată de brăduţi micuţi şi dolofani.

Păşeam umăr lîngă umăr. Era o înghesuială molcomă, pufoasă, lipsită de agresivitate. După ce s-a încheiat primul cerc, începu nebunia. Poate este un cuvînt prea dur, nu tocmai potrivit. Poate mai corect ar fi să spun că mă cuprinsese spaima. Ori teroarea inexplicabilului. Nu puteam ştii ce se petrece în mintea celorlalţi. Nu puteam comunica nici cu Răzvan. Brusc, am realizat că dispăruse orice urmă de înghesuială. Mergeam fără să mai fiu atins. Nici de umărul lui Răzvan, aflat în dreapta mea, nici de a vecinului din stînga, cu toate că rîndurile erau la fel de strînse. N-am întors capul să cercetez, m-am comportat ca şi cum nu s-a întîmplat nimic. Dacă era doar o halucinaţie de-a mea? Pe nesimţite, m-am apropiat de prietenul meu. Pur şi simplu am vrut să-l împing cu cotul, cu umărul, cu şoldul. Nici o consistenţă, nici o rezistenţă. Mă mişcam în gol. De parcă trupurile se transformaseră în fum, în... nimic. Simţeam cum mă cuprind fiorii, dar am reuşit să mă stăpînesc. Singura porţiune vizibilă, din cauza lumînării, era faţa. Am întins mîna, mîna mea stîngă. În mîna dreaptă ţineam lumînarea. Aşa credeam, cel puţin. Am pipăit în jurul meu. Mişcări de orbete, haotice, spăimoase. M-am convins că trupurile dispăruseră, se topiseră din motive misterioase. Au rămas doar chipurile, feţele, ca nişte măşti, luminate aproximativ de flăcările unor lumînări care... pluteau singure mai jos, cam pe la înălţimea brîului invizibil al fiecăruia. Chipuri şi lumînări înaintînd în noaptea încolăcită în jurul bisericii. Precum un şarpe uriaş. Negru. Mi-am întors mîna spre mine. Cu teamă. Aşa s-a întîmplat, cum mă aşteptam. Nu am dat de nimic, n-am pipăit nimic. Nu aveam ce pipăi şi nici cu ce pipăi! Eram şi eu doar un chip, o mască palid luminată de flacăra lumînării care aluneca în faţa mea. Am renunţat să mai gîndesc. Acceptă şi nu întreba.
Am făcut al doilea cerc.
"Hristos a înviat din morţi
Cu moartea pe moarte călcînd
Şi celor din morminte
Viaţă dăruindu-le..."

Apoi am pornit în trasarea celui de al treilea cerc. Ne apropiam de intrarea în biserică. Uşa era închisă iar preotul trebuia să bată în ea cu pumnul, să i se deschidă. Oare va avea cu ce să bată? O întrebare care-mi trecu prin minte, scurt şi rapid, fără a lăsa vreo urmă. Şi, dintr-odată, am auzit un ţipăt. Am deschis, larg, ochii. În faţa mea, erau flăcări. Părul lung şi blond al unei fetiţe luase foc de la lumînarea care glisa în spatele ei. Flăcările izbucniseră cu violenţă, gata să înghită căpşorul drăgălaş. Ţipetele mulţimii se înălţau spre turla bisericii, lovind clopotele, făcîndu-le să răsune. În clipa aceea am căpătat, toţi, consistenţă. Am revenit la ceea ce fuseserăm iniţial. Nişte trupuri din carne şi oase şi piele şi sînge... Un bărbat şi-a dat jos haina şi-a acoperit capul fetiţei. Flăcările s-au stins şi era, cît pe ce, să se stingă şi viaţa copilei. Nu din cauza focului ci a hainei strînse în jurul gîtului de către bărbatul salvator. De fapt, nu ştiu exact cum s-au sfîrşit toate. Fusesem măturat de vuietul mulţimii, aruncat departe de locul faptei. Dar ţipetele încetară, pînă la urmă, iar preotul îşi continuă scena de teatru. Bătu în uşă.
"Deschideţi porţile...!"

După un scurt dialog, porţile s-au deschis şi totul a decurs normal. S-a stat la coadă în mod ordonat. Preotul amenajase mai multe puncte de distribuţie a vinului sfinţit şi a pîinii sfinţite. Astfel se evita înghesuiala iar oamenii ajungeau mai repede pe la casele lor.

Şarpele nopţii încolăcit în jurul bisericii, se destinse şi el, tînjind măcar după un măr...
"Toată lumea ar trebui să vină la Înviere, de acum încolo, cu lumînări acoperite ", zise tata, pe un ton jovial, în timp ce ne aşezam la masă. Multă vreme nu a mai rostit nimeni nici un cuvînt. Am mîncat. Am înfulecat. Gurile se transformaseră în adevărate malaxoare. Răzvan şi cu mine ne-am îndopat în asemenea hal încît nu ne-am mai putut ridica de la masă. A trebuit să ne rostogolească mama, ca pe nişte butoaie, pînă în pat.

Apoi am mai crescut puţin.



cînd m-am întors cu cele două butelii de vin kuki stătea întinsă comod pe canapea. imaginea m-a electrocutat scurt pentru cîteva clipe. ca un fulger subţire. lama unei florete lovindu-mă-n creştet cu intenţia de a mă despica în două. coada şopîrlei tremură nervos schimonosindu-mi obrazul.

kuki se înfăşurase în halatul din mătase roşie al adelinei. îşi dăduse jos pantalonii bluza ciorapii. le-am descoperit aruncate pe-un fotoliu. probabil se eliberase şi de chiloţi. i-a ascuns. poate nu erau tocmai curaţi. un şnur cenuşiu. o clipă am urît-o. m-am stăpînit imediat şi chiar am reuşit să-i zîmbesc.

te-ai înfuriat pe mine se vede cu ochiul liber zise kuki. din cauza halatului cu care m-am învelit. bagi oamenii în sperieţi cînd şopîrla aia începe să tremure pe obrazul tău. nu te supăra dar n-am avut o alegere mai bună.

nu mă supăr am bombănit eu

n-am vrut să apar goală de la bun început continuă kuki cu explicaţiile. e mai corect aşa. mai excitant. bem un pahar şi mai povestim puţin de formă. atmosfera se încinge treptat. temeinic.

îşi foşni trupul în halatul mult prea larg pentru ea. făcea cute mari rotunde. arăta ca o rîmă uriaşă.
categoric am rostit eu un cuvînt la întîmplare şi apoi am înfipt tirbuşonul în dopul uneia dintre sticle.
ori o fi halatul scumpei tale soţii se alintă kuki pe un ton persiflant. poate-şi va face brusc apariţia. să ne surprindă să înceapă cu urletele isterice să-mi spună curvă nenorocită să ne luăm la bătaie să afle tot cartierul. să te faci de căcat.
rîsul fetei era cristalin şi curat în contrast cu vorbele care-i ieşeau din gură.
nu ne surprinde nimeni am răspuns rînjind.
dopul ieşi pocnind ca un pistol de calibru mic.

adică pricep că nevasta ţi-e plecată departe ori lucrează pînă seara în timp ce soţiorul ei iubit îşi face de cap chiar în cuibuşorul familial continuă kuki cu gîngureala.

pricepi ce vrei am răspuns şi mi-am dat seama că îmi trecuseră nervii ba chiar începuse să mă amuze situaţia.

nu te supăra pe mine încerc şi eu să leg o conversaţie mă lămuri kuki. pînă bem un pahar două. iar dacă vrei îţi poţi descărca nervii pe care ţi i-am provocam plesnindu-mă peste cur.

rîse. se răsuci pe burtă înălţîndu-şi fesele. le dibuiam formele sub mătasea roşie. uşor îndepărtate una de cealaltă. între ele materialul moale se adîncise formînd o mică vale lunguiaţă şi subtil ademenitoare. sub învelişul şuşotitor al halatului trupul îi era într-adevăr gol. probabil nu avea obiceiul să poarte chiloţi în general. era mereu pregătită.

am plesnit-o peste fese cu vîrful degetelor transformate în bici. unul cu mai multe capete.
scuze dar tu m-ai provocat am zis.

sigur că te-am provocat confirmă veselă kuki. eşti o figură. întîi acţionezi apoi îţi ceri scuze. de la una ca mine nu trebuie să-ţi ceri scuze. toarnă odată în pahare nu tot ţine sticla aia desfăcută în mînă.

se întoarse cu o mişcare rapidă de gimnastă. îşi adună picioarele sub ea. halatul îi modela coapsele şi genunchii. în rest trupul îi era acoperit de valuri mari transformînd-o într-o grăsană. doar la gît i se contura un mic decolteu. lipsea un nasture. era mai provocatoare aşa decît dacă aş fi găsit-o complet goală. adelinei halatul îi acoperă picioarele doar puţin mai jos de genunchi. preţ de vreo două degete. cînd se aşează lîngă mine pe canapea să urmărim împreună un film la televizor i se dezgolesc genunchii. adesea.

pune plin paharul mă îndemnă kuki. acum ciocnim pentru bucuria întîlnirii întîmplătoare.
am turnat după cum comandase. vinul atinse buza paharului. i l-am întins încet să nu curgă un strop. l-a apucat cu delicateţe. a zîmbit larg. buzele i s-au dezlipit una de celaltă precum făcură fesele cu cîteva momente înainte. şi între ele se conturase o vale lunguiaţă. una care te bombarda cu înfiorare. avea versante vii ude şi de-o culoare sîngerie. nu se ruja era culoarea lor naturală. adelina avea buze identice. nici ea nu se ruja. doar dinţii îi erau mai albi şi mai strălucitori.

ai o mînă surprinzător de sigură remarcă kuki ridicînd pahar cu grijă spre gură. un adevărat bărbat stăpîn pe el.

ţie îţi tremură niţel am zis zîmbind. s-a scurs o dîră pe marginea paharului.
din cauza emoţiei explică kuki sorbind o porţie zdravănă de vin. apoi continuă cu ochii pe jumătate închişi. încă tot nu sînt sigură că scumpetea ta de nevastă nu va da peste noi taman cînd te vei apuca să descoperi ce fel de piele am eu mai jos de buric.
am băut jumătate din pahar în timp ce kuki şi-l goli pe al său. arăta cuprinsă de o sete demnă de pustiul saharei.

numai paharul ăsta l-am dat pe gît aşa rapid mă linişti kuki. pentru a-mi potoli temerile.
temerile mă-sii am explodat. nu te mai tot screme atîta cu presupunerile. nu vine nici un căcat de nevastă. nu există.

o veste de milioane se bucură kuki şi-şi lărgi puţin decolteul ca şi cum o apucaseră brusc căldurile. prin urmare eşti divorţat ori nici n-ai fost însurat.

divorţat am răspuns. un divorţ care a fost scurt şi rapid fără complicaţii fără probleme.
i-a să văd dacă ghicesc ce s-a întîmplat zise kuki iar ochii îi străluciră ca unui copil căruia i s-a promis jucăria preferată. şi-a găsit iubitul visurilor ei şi te-a lăsat baltă cu ochii în soare.

ai descoperit o schemă căcăcios de simplă am răspuns convins că foloseam un limbaj foarte potrivit tîrfuliţei aşezată pe canapeaua mea din imitaţie de piele şi care-şi acoperă goliciunea trupului cu capotul fiicei mele. mi-am amintit cum l-am cumpărat împreună după ce am umblat multe ore prin magazine.

oricît crezi tu că la tine e mai complicat decît la alţii tot o schemă de rahat e pînă la urmă zise kuki. una banală care se repetă de sute de ani. nimic nou sub soare. poate în cazul tău amantul a furat-o venind noapte pe un cal alb înaripat.

a furat-o pe pizda mamei ei am izbucnit cu violenţă în glas
dar eşti de-a dreptul furios şopi zise kuki parcă puţin speriată. te mai simţi atins în orgoliul tău de cocoşel dacă reacţionezi atît de dur. te-a părăsit şi eşti încă trist.

vorbeşti pe lîngă puişor am liniştit-o. folosesc un asemenea limbaj pentru a-ţi face plăcere. să fiu în ton cu generaţia.

extraordinar adică vorbeşti căcăcios pentru a-mi face plăcere explodă kuki. adică şi cu fiică ta cea dragă tot aşa vorbeşti. de la ea ai învăţat limbajul generaţiei cum zici.
fiica mea nu este o am scuipat cuvintele printre dinţi fără să vreau.
o curvă ca mine completă kuki. pe ea o adori îi îndeplineşti toate dorinţele.
las-o dracului de temă am întrerupt-o şi am turnat din nou în pahare. m-a luat gura pe dinainte pricepe. n-am vrut să te jignesc.

ca de obicei deja te cunosc zise kuki. întîi loveşti apoi îţi ceri scuze. o fi şopîrla aia de vină. ţi-a imprimat un caracter şopîrlesc. linişteşte-te. ştiu că nu vrei să mă jigneşti. vrei doar să mă regulezi.
acum îmi pun cenuşă în cap am întrebat-o.

precis făcusem o mutră tîmpă. kuki izbucni într-un rîs zdravăn sănătos. un rîs molipsitor cum e şi rîsul adelinei.

de unde atîta cenuşă se întrebă kuki. numai dacă nu ai o urnă cu cenuşa vreunui strămoş. ori poate ai cenuşa nevestei. ai chilărit-o şi ai ars-o. ar fi o chestie tare. mai cool decît orice. în timp ce gîfîi peste mine eu îţi torn în cap cenuşa nevestei.

nu i-am mai umplut paharul pînă la limita buzei rotunde şi sticloase. am băut fiecare cîte o înghiţitură privindu-ne fără resentimente. kuki şi-a scos picioarele de sub ea. le-a întins făcîndu-mi semn să mă apropiu cu fotoliu cu tot. pînă cînd le poate propti de genunchii mei. m-am executat hotărît să povestesc pentru a întări intimitatea.

deci uite cam cu a fost. nevasta a plecat în spania pentru a cîştiga nişte bani în plus. dorinţa ei.
intenţie onorabilă zise kuki. eraţi strîmtoraţi.

ba deloc am răspuns. însă întotdeauna mai încape. ea dorea o căbănuţă pe-un mal de rîu ori de lac. undeva prin apropiere.

sună romantic gînguri kuki şi-şi frecă gleznele pe genunchii mei.
al dracului de romantic. adelina încă era liceeană. abia începuse ultima clasă. mai mare nevoie era de mă-sa aici decît de bani pentru căbănuţă. a plecat promiţîndu-i adelinei că-i va trimite bani lunar. o mică sumă pentru cheltuieli femeieşti zicea.
precum o adevărată mamă sublinie kuki vorbele mele.

şi plecată a fost. a telefonat cînd a ajuns în spania. totul era în ordine. apoi a trecut o lună. au trecut două.

au trecut lunile-n zbor ca păsările migratoare recită kuki şi alunecă puţin pe spate.
tălpile picioarelor îi urcară pe pulpele mele apropiindu-se de pîntec. avea labele picioarelor tare drăguţe. mici şi cu unghii îngrijite vopsite în verde. de asemenea îi erau dotate cu perniţe durdulii şi rozalii.

nu ştiam unde să o căutăm unde să-i scriem am continuat povestea. telefonul mobil suna ca inexistent la emailuri nu răspundea. scriam degeaba.
aţi crezut că a crăpat. a avut un accident de maşină a călcat-o trenul a străpuns-o taurul pe stradă zise kuki amuzată.

cam aşa ceva am zis. eram neliniştiţi chiar speriaţi.
înţeleg exact povestea asta cretină mă întrerupse kuki. plecase în spania ori într-altă parte cu un amant şi nici în cur n-o mai durea de voi.

eşti pe aproape am recunoscut. habar n-am exact cum a fost şi nici nu mă mai interesează. tot ce-i posibil să fi plecat cu el din ţară. ai dreptate la asta nu m-am gîndit. altfel poate mai ţinea legătura cu noi. nu găseşti chiar aşa de repede un bărbat.

ba se mai întîmplă mă întrerupse kuki pufnind pe nas. iată ce repede m-ai găsit tu pe mine.
e altceva am bîiguit.

corect aprobă kuki. mie mi-o tragi apoi valea. nu-ţi păsăreşti familia pentru un asemenea fleac.
ne-a sunat cam pe cînd începuse adelina examenele de bacalaureat am continuat ca şi cum n-aş fi auzit replica ei. întîi pe adelina şi i-a urat baftă. culmea nesimţirii. i-a promis că de data asta chiar îi va trimite bani pentru banchet rochie şi aşa mai departe. cu mine a fost scurtă şi concisă. acolo pe malul mării şi-a găsit în sfîrşit adevărata iubire. în ţara taurilor adevăraţi şi a toreadorilor adevăraţi. şi cu asta gata.

s-a ţinut de promisiunea făcută fetei întrebă kuki.
atunci da am răspuns. i-a trimis bani pentru rochie şi banchet. apoi n-a mai sosit un amărît de semn din partea ei. n- aveam nevoie. nici eu nici adelina.

e o poveste bună pentru o telenovelă zise kuki. îmi vine să plîng.
dacă-ţi dau una peste mutră precis o să boceşti m-am răstit la ea fără prea mare convingere.
nu-mi bat joc de tine mă asigură kuki şi am crezut-o. oare îmi permit în situaţia în care mă aflu. n-am interes să te enervezi pe mine să mă urăşti. mă gîndeam la nevastă-ta. o văd înconjurată de tauri toţi cu coarnele în vînt adică sculate tari gata s-o stăpînească.

din nou buzele îi fură despicate de fulgerul unui rîs ademenitor şi atît de asemnător cu rîsul adelinei. doar dinţii îi erau mai mici şi mai puţin strălucitori. regulaţi făcuţi să şi muşte.
dă-o dracului de curvă am zis. e ca şi cum nici n-ar fi fost. hai să mai bem.
repede le mai numiţi voi pe femei curve constată kuki

am tăcut. îmi trecuse cheful de a continua discuţia aceea searbădă fără sens. despre fosta mea nevastă. despre tauri şi toreadori. despre indiferenţa ei faţă de propria-i fiică. ştia curva cît de mult ţin la adelina. n-am s-o las să se descurce singură. n-am s-o las nesupravegheată. ştia cît o ador. era singura pată luminoasă din viaţa mea.

aş putea bănui în acest caz că femeile îţi lipsesc cam de multişor zise kuki şi mai alunecă puţin cu picioarele spre pîntecul meu.
poţi bănui am întrebat zîmbind.

arăţi bine şi eşti în stare să-ţi găseşti o amantă se grăbi kuki să explice. dar îmi pari un bărbat mai
puţin preocupat de chestia asta.

cum dracul ai ajuns la o asemenea concluzie sucită m-am mirat. după ce te-am convins să rămîi.
mă referam la o amantă explică kuki. la ceva mai constant nu la un futai plătit şi consumat într-o dimineaţă cînd din întîmplare ţi-a sunat o gagică la uşă.

de unde-ţi vine porecla asta de kuki am întrebat schimbînd iarăşi subiectul.
era un subiect penibil şi îmi crea o stare de disconfort.

habar n-am cine mi-a zis aşa prima oară recunoscu kuki. prin liceu la vreun chef cu pipăieli. de fapt pe mine mă cheamă cristina.

iar pe mine adrian am zis eu pe un ton voit ceremonios.

era timpul să ne cunoaştem zise kuki. ciocnim pentru asta. pentru viitorul fericit al fiecăruia în parte. şi pentru cel al fiicei tale.

am ciocnit şi am băut. era un vin dulce acrişor cu o aromă plăcută. poate avea chiar şi oarece urme de struguri în el.

mie îmi este indiferent ce meseria ai şi cît cîştigi pe lună zise kuki.
foarte bine eşti de apreciat pentru discreţie am zis

discreţia mă-sii ciripi kuki. nu-mi încarc memoria cu date inutile. la ce naiba să-mi folosească.
chiar aşa am întărit spusele ei. dacă-ţi încărcai memoria cu toţi bărbaţii pe care i-ai cunoscut puţină ţi-ar mai rămîne pentru examene.

te-ai gîndit mult pînă ai ajuns la concluzia asta întrebă kuki fără ranchiună. poate eşti chiar un intelectual. eu îţi înţeleg acuma furia împotriva femeilor dar decît să scapi pe gură asemenea rahaturi mai bine dă drumul televizorului. umple tăcerile dintre noi. telecomanda e lîngă sticla cu vin.

ironia ei nu mă deranja. avea dreptate dar am renunţat la scuze. deveneam de-a dreptul caraghios.
ai dreptate am zis. ce fel de muzică preferi uşoară populară manelistică.
precis mă crezi o pasionată a manelelor a zis kuki.

nu cred nimic aştept răspunsul am zis începînd să butonez telecomanda.
atunci fixează pe mezzo.

am ridicat din sprîncene sincer mirat dar n-am comentat. pe mezzo se interpreta concertul pentru vioară şi orchestră de mendelssohn. îl cîntasem şi eu la absolvirea liceului de muzică. am alungat orice urmă de amintire care încerca a se strecura printre gîndurile mele. am alungat orice gînd. am luat în palme piciorul drept al fetei întinsă în faţa mea. era cald aproape fierbinte.

întotdeauna fac duş dimineaţa la cămin înainte de plecare chiar şi dacă e numai apă rece preciză kuki.

prea puţin îmi păsa cînd face ea duş. i-am ridicat piciorul. halatul alunecă adunîndu-se pe genunchi. am început să-i sărut perniţele din talpă. să le cercetez cu vîrful limbii. kuki începu să-şi mişte celălalt picior. îşi frecă talpa de şliţul pantalonilor. o simţeam ca pe un fier de călcat încins pornit la netezirea tuturor cutelor.

obiectul începe să se întărească chicoti kuki. repejor tare repede. e un semn. în ultima vreme doar tu l-ai atins adriane.

n-aveam timp să mă supăr pe ea. nici sens nu avea. era mult mai plăcută activitatea în care mă lansasem fără nici o reţinere cu ochii închişi. sărutam degetele piciorului. le apucam între buze pe rînd. între dinţi. le muşcam cu gingăşie. avea un picior mic şi delicat cu forme deluroase. o gleznă subţire şi melodioasă. precum tonalitatea lui mendelssohn bartholdy. adelina avea glezne groase bruckneriene. în rest trupul adelinei era fără cusur. şi chipul. un chip pe care-l văd aproape de fiecare dată cînd închid ochii.