Se întâmplă câteodată, seara. Biroul gol, linişte, ceaşca de cafea - prohibită la ora în cauză, eu, o pereche de căşti,
youtube, play...
Soundtrack-ul zilei şi corolarul lui vizual. Un gând de la un prieten. O idee din eter. Ceva de care
mi-am adus aminte. Ceva al meu. O rămăşiţă
non-Kazuo Ishiguro. Neprogramat şi indus, parcă, de o invizibilă madlenă...
Aşa e şi azi. Azi am funcţionat pe
fast forward şi nu am avut timp de cărţi, de
SMS-uri răzleţe care să mă aducă mai aproape de unul sau de altul, de nimic din ce
n-a fost strict utilitar. Şi a venit seara... cu nasul în hârţoage şi degetele pe tastatură. Nicio muzică.
Acum vreo doisprezece ani, Alain de Botton, un autor care amalgamează filozofie, beletristică, artă, arhitectură, psihologie şi istorie în una şi aceeaşi scriere, a publicat o carte care se numea
How Proust Can Change Your Life. Era o pledoarie pentru una din cele mai substanţiale şi influente cărţi ale veacului al
XX-lea. O pledoarie pentru redescoperirea unui autor imens şi a unui roman statornic ca o geamandură printre valurile intermitente ale unei literaturi în perpetuă stare de flux şi reflux. Cum? Din perspectivă utilitară.
Să detaliez. Ideea lui Botton este că arta poate fi recuperată şi de acel segment social sau de vârstă care nu vede niciun rost în farafastâcurile astea creative, cât timp publicul în cauză poate fi convins că, dincolo de superflua valoare estetică, scrierea / muzica / tabloul în cauză îl ajută cumva. Proust, de exemplu, te învaţă, zice autorul, cum să procedezi când o relaţie sentimentală intră în avarie, ce e cel mai indicat să faci când te pocneşte o boală, cum şi când e bine
să-ţi planifici o vacanţă.
Citiţi-l pe Proust şi veţi fi mai iubiţi / instruiţi / sănătoşi / apţi de turism internaţional!
Literatura
self-help. Capodopera
service. Dacă a prins? Absolut. Bestseller.
Într-o epocă în care oamenii sunt excedaţi, trăiesc mai mult virtual, pe net, au o viziune confuză cu privire la ideea de familie şi ajung să nu se mai descurce în situaţii elementare de socializare
inter-umană, orice mână de ajutor în plus e binevenită. Şi dacă vine de la... Proust, Proust să fie!
Iniţial
m-a amuzat. Ideea fetelor în floare recondiţionate cât să încapă pe un raft mental, undeva între
Femeile sunt de pe Venus... şi
Cum să devii şef / aviator / tată model / superstar etc., etc., etc. Ideea madlenei disecate în nutrienţi,
E-uri şi costuri la suta de grame. Dar amuzant nu e. De Botton scrie bine, ironic, accesibil, în stilul
Istoriilor amuzante de Indro Montanelli. Şi, dacă
şi-a găsit nişa, cinste lui că a ştiut să o exploateze... original. Dincolo de asta, ideea că o lucrare ca
În căutarea timpului pierdut trebuie
să folosească la ceva, să fie accesorizată cu o nefirească funcţie pedagogică pentru a resuscita interesul unui public toropit, plictisit, rutinat şi sensibil numai la scrierile care se parcurg în ritmul rezolvării unui set de integrame e... e cumva mutilantă. E amară. E desprinsă din imaginaţia unui Alfonso Cuarón, în
Children of Men.
Sincer, îi prefer pe cei intimidaţi de numărul mare de volume.
Să-ţi faci timp să citeşti o carte kilometrică pentru că din ea înveţi
să-ţi faci prieteni... Nu, nu e utopic. Se pare că, pe post de lecţie practică despre om, ca animal social, Proust a făcut furori. A încetat să fie teritoriul favorit al criticilor simandicoşi şi
s-a recalificat.
S-a rebranduit.
S-a transformat în ceva pe care e musai
să-l ai acasă, aşa cum ai o găleată cu mop, sau un aspirator, sau un caiet cu reţete atent selectate de vecina prietenei celei mai bune a mamei fostului coleg de bancă al cumnatei verişoarei tale primare... Proust instant. Funcţionează indiferent de situaţie şi... coafura rezistă.
De câte ori am momente de roboţel corporatist, îngropat la birou între hârtii şi cafele pe jumătate terminate, mă gândesc la asta. Şi,
într-adevăr, de funcţionat, funcţionează. Mă sperie suficient încât să mă străduiesc să recuperez, din rămăşiţele
socio-birocratice ale exigenţelor
casnic-profesionale, o Ioană care citeşte de plăcere...