Barbarii. Eseu despre mutaţie

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

Alessandro Baricco (născut în 1958 la Torino) este unul dintre cei mai importanţi scriitori italieni de azi. A obţinut licenţa în filozofie cu o lucrare condusă de Gianni Vatimo. Îndrăgostit de muzică, a început prin a scrie cronici muzicale, dar notorietatea i-au adus-o scrierile literare, şi în primul rând monologul Novecento (1994, trad. rom. Humanitas, 2003) şi romanele publicate începând cu anii 1990.

În 1993 a iniţiat o serie de emisiuni TV dedicate liricii, cu titlul Dragostea e un pumnal, prin care încearcă să arunce o punte între lumea poeziei şi publicul larg. După experienţele din radio şi televiziune, a înfiinţat la Torino o şcoală dedicată tehnicilor narative, în care a abordat problemele prozei în epoca computerului. În ciuda tuturor acestor preocupări, Baricco crede că "a scrie este un gest vechi, artizanal şi individual".

Cărti: Il genio in fuga. Sul teatro musicale di Rossini (1988), L'anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (1993), Castelli di rabia (1991, trad. rom. Castele de furie, Humanitas, 2007), Oceano mare (1993, Premiul Viareggio), Seta (1996), City (1999), Senza sangue (2002), Omero, Iliade (2004), Questa storia (2005).

Un cor al Casandrelor deplânge pe multiple voci decăderea culturii contemporane sub asaltul barbarilor consumatori de divertisment din ziua de azi. În răspăr cu acest cor, în eseurile de faţă, publicate în anul 2006 în foileton, Alessandro Baricco se opreşte asupra câtorva fenomene ale lumii contemporane, încercând să înţeleagă în ce direcţie ne poartă. Vinul, fotbalul, cartea sunt printre acestea, alături de "imperiul Google", stăpân peste milioane de link-uri ce alcătuiesc universul cunoaşterii noastre. O privire retrospectivă aruncată secolului XIX, asupra destinului Simfoniei a IX-a de Beethoven şi asupra a două tablouri ale lui Ingres, îl ajută să desprindă semnificaţia schimbărilor ce ne aşteaptă. Pentru Baricco, barbarii de care ne temem atâta nu vin din afară, ei sunt sămânţa unei noi civilizaţii sădită în noi înşine, suntem noi aşa cum vom arăta după ce schimbările generate de tehnologiile contemporane, între care Internetul, vor fi desăvârşit opera de mutaţie care se anunţă.

Sunt oarecum emoţionat, deoarece, cu ideea aceasta de a vizita satele prădate de barbari pentru a înţelege cum luptă şi cum trăiesc barbarii, am ajuns până aici, iar aici e satul cărţilor. Iar acest sat e satul meu. Să vedem dacă izbutesc să vorbesc despre el uitând că în el am crescut.

Ideea că lumea cărţilor se află actualmente sub asediul barbarilor este atât de răspândită în ziua de azi, încât aproape că a devenit un loc comun. În forma sa cea mai populară, aş spune că se sprijină pe doi stâlpi: 1) oamenii nu mai citesc; 2) cei care fac cărţile se gândesc de-acum numai la profit, pe care îl şi obţin. Formulat în aceşti termeni, e paradoxal: este limpede că, dacă prima ar fi adevărată, a doua n-ar mai exista. Prin urmare, ceva trebuie lămurit. În economia acestei cărţi este util, întrucât ne determină să examinăm în profunzime expresia generică de "comercializare": dacă, aşa cum am văzut, o expansiune a vânzărilor şi un primat clar al logicii mercantile sunt tipice pentru invaziile barbare, acesta e un bun prilej de a înţelege mai bine în ce constă, într-adevăr, această vocaţie a profitului pe care o bănuim. Şi care îi pot fi consecinţele.

Să pornim de la o dată certă: efectiv, de un număr de decenii încoace, industria editorială a Occidentului îşi sporeşte în mod constant şi semnificativ volumul de afaceri. Mie nu-mi plac cifrele, însă, ca să ne înţelegem, în Statele Unite numărul de cărţi produse a crescut, doar în ultimii zece ani, cu 60%. În Italia, în ultimii douăzeci de ani, cifra de afaceri din industria editorială a crescut de patru ori (trebuie să se ţină seama că trecerea la euro a sporit mult încasările, însă această cifră rămâne destul de impresionantă). Am terminat cu cifrele şi rezum: în acest domeniu, vânzările merg de minune.

Asemenea rezultate nu se obţin la întâmplare. Ele sunt efectul unei mutaţii genetice. Adversarii acesteia au descris-o astfel: acolo unde existau nişte întreprinderi aproape familiale, în care pasiunea se conjuga cu nişte profituri modeste, acum există enorme grupuri editoriale care urmăresc profituri demne de industria alimentară (să spunem în jur de 15%?); acolo unde era librăria în care vânzătorul ştia şi citea, acum există marile magazine cu mai multe etaje, unde mai găseşti CD-uri, filme şi computere; acolo unde era editorul care lucra urmărind frumuseţea şi talentul, acum e omul-marketing, care cu un ochi priveşte spre autor şi cu doi priveşte spre piaţă; acolo unde era o distribuţie ce funcţiona ca o bandă transportoare aproape neutră, acum există filtrul pe unde trec numai produsele cele mai potrivite pentru piaţă; acolo unde erau paginile de recenzii, acum sunt clasamente şi interviuri; acolo unde era comunicarea sobră a unei lucrări realizate, acum e o publicitate debordantă şi agresivă. Faceţi suma şi vă veţi forma imaginea unui sistem care, la toate nivelurile sale, a ales să privilegieze aspectul comercial faţă de oricare altul.

După câte ştiu eu, un asemenea tablou descrie destul de fidel starea de fapt. Există multe excepţii şi ar trebui precizate numeroase distincţii, însă, într-adevăr, aceasta pare să fie tendinţa. Însă punctul care mă interesează este: ce fel de lume a fost generată de o asemenea mutaţie? Echivalenţa dintre comercializare intensivă şi distrugere este reală? Ideea că ar fi vorba de un genocid prin care anihilăm o civilizaţie deosebit de preţioasă este o idee inteligentă, sau fals-inteligentă? Nu că mi-ar păsa în mod deosebit de soarta cărţilor, însă pe acest teren se joacă o partidă interesantă: e adevărat că accentuarea dimensiunii mercantile ucide trăsătura cea mai nobilă şi mai elevată a gesturilor cărora li se aplică? Oare Flaubert este omorât la fel cum Baggio a fost pus pe banca de rezerve şi cum ne-a fost luat vinul barbaresco de pe masă? Şi dacă da, de ce naiba se face una ca asta? Pur şi simplu din lăcomie?

Mi-aş dori să încercaţi să gândiţi în felul următor: înainte de a fi o cauză, accentuarea dimensiunii comerciale e un efect: este revărsarea aproape automată a unui gest într-un câmp ce s-a deschis larg dintr-odată. Mai întâi are loc penetrarea terenului de joc, iar mai apoi cucerirea acestui nou spaţiu: iar afacerea e motorul acestei cuceriri. Încerc să mă explic cu cărţile. Aşa cum mi-a amintit un prieten căruia îi datorez deseori o parte din gândurile mele, până la jumătatea veacului al XVIII-lea oamenii care citeau cărţi erau, în esenţă, cei care le scriau: sau, eventual, nu le scriau, dar ar fi putut s-o facă, ori care erau fraţi ai cuiva care le scria, în fine, erau semeni. Era o comunitate redusă şi circumscrisă, ale cărei hotare erau determinate de posedarea educaţiei şi de independenţa faţă de presiunea unei munci aducătoare de venituri. Odată cu triumful burgheziei s-au creat condiţiile obiective pentru ca mult mai mulţi oameni să deţină capacitatea, banii şi timpul necesare lecturii: aceşti oameni existau şi erau disponibili. Gestul prin care s-a ajuns până la ei, inventând ideea (care probabil părea absurdă) a unui public de cititori care nu scriau cărţi, îl numim astăzi: roman. A fost un gest genial, deopotrivă din punctul de vedere al creativităţii şi din punctul de vedere al marketingului. Romanul constituie produsul care a concretizat, în act, un public care exista doar potenţial, nevăzut. Faptul că romanul a produs bani (şi încă mulţi) ne apare astăzi aproape ca un corolar neglijabil: mai semnificativ ni se pare gestul de civilizaţie pe care îl recunoaştem în el: faptul că, în roman, o anumită colectivitate a ajuns la o conştiinţă de sine superioară şi formalizată, precum şi la o idee rafinată asupra frumuseţii. Însă distanţa istorică nu trebuie să ne îndepărteze de înţelegerea reală a lucrurilor: romanul secolului al XIX-lea era gândit în aşa fel încât să acopere întreaga piaţă disponibilă, se adresa tuturor cititorilor cu putinţă şi, de la Melville la Dumas, chiar ajungea la toţi cititorii. Astăzi ni se pare un produs elitar fiindcă, oricât de larg deschis ar fi fost, terenul de joc al acestei activităţi editoriale rămânea circumscris, închis între zidurile analfabetismului şi diferenţelor sociale. Însă aş vrea să fiu limpede: romanul şi-a însuşit tot terenul disponibil, într-una dintre operaţiunile comerciale cele mai grandioase din istoria noastră recentă. Erau puţine asemenea terenuri, dar romanul şi le-a însuşit pe toate.

(Or, dacă vă gândiţi la sistemul cărţilor din secolul al XVIII-lea, la fiecare rotiţă a sa, nu vă vine greu să vă imaginaţi cum, la vremea respectivă, apariţia în forţă a romanului a zguduit totul, impunând o nouă logică. Vechii familii lărgite de scriitori-cititori cultivaţi i-a venit uşor să se uite cu dispreţ la un comerţ şi la o producţie care punea cărţile în mâna unor doamne nepregătite şi a unor băieţi de prăvălie care abia dacă ştiau să citească. Şi, într-adevăr, îndată după ivirea sa, romanul burghez a fost perceput ca o ameninţare şi ca un obiect în esenţă nociv - nu rareori, medicii îl interziceau: cu siguranţă, a apărut ca o năruire a trăsăturii nobile a gestului de a scrie şi de a citi. A fost uşor să fie atribuit unei dorinţe avide de succes şi de câştig. Această panoramă nu vă aminteşte cumva de ceva?)

Dacă, din lumea cărţilor, ne deplasăm în altele limitrofe, mi-aş dori să încercaţi să vă gândiţi măcar o clipă că, istoric vorbind, niciodată n-a existat o fractură între un produs de calitate, pe de o parte, şi un produs comercial, de cealaltă parte: tot ceea ce noi, acum, considerăm a fi artă elevată, la adăpost de corupţia mercantilă, s-a născut pentru a satisface întreaga gamă a publicului său, în conformitate cu o logică comercială prea puţin frânată de consideraţii artistice. Iluzia optică prin care ni se produce senzaţia unui obiect sofisticat şi elitar se naşte din faptul că, cel puţin până în anii '50 ai secolului al XX-lea, această gamă a publicului a fost foarte restrânsă, efectiv elitară: dar ceea ce îl despărţea de restul lumii nu era atât o alegere selectivă, de calitate, cât realitatea socială care îi limita raza de acţiune la straturile mai puternice ale populaţiei. Mozart compunea pentru tot publicul de atunci, cu preţul de a căuta să-i atragă şi pe cei mai puţin bogaţi în teatrele lui Schikaneder. Iar Verdi era cunoscut de toţi cei care-şi permiteau să intre într-un teatru ori să ţină un instrument în casă: scria muzică şi pentru cel mai ignorant, mai necioplit şi mai insensibil dintre aceştia. Se înţelege de la sine că, în interiorul oricărei parabole artistice, au existat mereu produse mai dificile şi produse mai facile: dar această oscilaţie contează prea puţin atunci când facilul e reprezentat de Rossini sau de Mark Twain. Erau sisteme care, inclusiv atunci când se aplecau asupra celui mai puţin înzestrat dintre spectatori, îşi păstrau integrală nobleţea gestului. Iar atunci când lunecau în superficialitatea pură şi simplă (toată arta pe care, de altfel, am uitat-o) produceau orori care, aşa cum s-a dovedit, nu afectau câtuşi de puţin posibilitatea de a cultiva luxuriante plantaţii de produse de o mare ţinută. Admiţând că, din aviditate comercială, lumii i se oferea uneori ce era mai rău, era totuşi un sistem care n-a împiedicat naşterea nici unui Verdi.