Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Muzică pentru cameleoni


Truman Capote, traducere de Iulia Gorzo

21.10.2009
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Truman Capote
Muzică pentru cameleoni
Editura Polirom, 2009


traducere de Iulia Gorzo


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Unu. Muzică pentru cameleoni
E înaltă şi zveltă, cam la vreo şaptezeci de ani, cu părul argintiu, cochetă, nici neagră şi nici albă, cu o piele de un auriu pal, ca romul. E o aristocrată din Martinica şi locuieşte în Fort-de-France, dar are şi un apartament la Paris. Stăm pe terasa locuinţei ei, o casă aerisită, elegantă, care pare construită din dantelării de lemn; îmi aminteşte de unele case vechi din New Orleans. Bem ceai de mentă cu gheaţă, uşor înviorat cu absint.

Trei cameleoni verzi se aleargă între ei pe terasă; unul se opreşte la picioarele lui Madame, fluturându-şi limba bifurcată, iar ea comentează:
- Cameleonii ăştia. Nişte fiinţe cu adevărat excepţionale. Cum îşi schimbă ei culorile. Roşu. Galben. Verde-lămâie. Roz. Levănţică. Şi ştiai că sunt mari amatori de muzică? Mă priveşte cu ochii ei frumoşi, negri. Nu mă crezi?

În cursul după-amiezii îmi povestise multe lucruri ciudate. Cum grădina ei se umplea noaptea de fluturi de noapte giganţi. Că şoferul ei, un personaj demn care mă adusese la ea acasă într-un Mercedes verde închis, îşi otrăvise soţia şi evadase de pe Insula Diavolului. Şi descrisese un sat aflat sus, în munţii din nord, locuit exclusiv de albinoşi:
- Nişte omuleţi mărunţi, albi precum creta, cu ochii rozalii. Din când în când mai apare câte unul şi pe străzile din Fort-de-France.
- Da, sigur că vă cred.

Ea îşi înclină capul argintiu.
- Nu, nu mă crezi. Dar o să ţi-o dovedesc.

După asta, trece lunecând în răcorosul ei salon caraibian, o cameră umbroasă, cu ventilatoare care se rotesc progresiv în tavan, şi se aşază la un pian bine acordat. Eu am rămas încă pe terasă, dar pot s-o studiez pe femeia asta şic, în vârstă, produsul mai multor rase. Ea se apucă să cânte o sonată de Mozart.

În cele din urmă, cameleonii au început să se adune: vreo zece, apoi încă pe-atâţia, majoritatea verzi, unii stacojii sau de culoarea levănţicii. Au dat buzna pe terasă şi au năvălit în salon, un public sensibil, absorbit de muzica pianului. Apoi muzica încetează, pentru că brusc gazda mea s-a ridicat şi a bătut din picior, iar cameleonii s-au împrăştiat ca scânteile unei explozii stelare.

Acum şi-a îndreptat privirea asupra mea.
- Et maintenant? C'est vrai?
- Într-adevăr. Dar pare aşa de ciudat.

Ea zâmbeşte.
- Alors. Întreaga insulă se scaldă în ciudăţenie. Chiar casa asta e bântuită. Multe stafii îşi fac veacul aici. Şi nu pe întuneric. Unele apar în lumina limpede a zilei, neobrăzate din cale-afară. Impertinente.
- Asta se întâmplă frecvent şi în Haiti. Acolo stafiile locului se plimbă adesea nestingherite în plină zi. Odată am văzut o ceată de stafii care lucrau pe un câmp de lângă Pétionville. Curăţau de gângănii arborii-de-cafea.

Ea acceptă asta ca pe o realitate şi continuă:
- Oui. Oui. Haitienii îşi pun morţii la muncă. Sunt celebri pentru asta. Noi îi lăsăm pe ai noştri cu durerile lor. Şi cu şotiile lor. Nişte neciopliţi, haitienii ăştia. Nişte creoli. Şi acolo nu se poate face baie, au aşa nişte rechini fioroşi. Şi ţânţarii lor: ce mari şi ce îndrăzneţi sunt! Noi n-avem ţânţari aici, în Martinica. Deloc.
- Am observat; m-am şi mirat de asta.
- Şi noi la fel. Martinica e singura insulă din Caraibe care nu e năpăstuită de ţânţari şi nimeni nu poate explica de ce.
- Poate că-i mănâncă fluturii de noapte pe toţi.

Râde.
- Sau stafiile.
- Nu. Cred că stafiile preferă fluturii.
- Da, probabil că fluturii sunt o hrană mai potrivită pentru stafii. Dac-aş fi o stafie înfometată, aş mânca orice altceva, numai ţânţari nu. Mai doreşti nişte gheaţă? Absint?
- Absint. Asta-i ceva ce la noi acasă nu se găseşte. Nici măcar în New Orleans.
- Bunica mea din partea tatei era din New Orleans.
- Şi a mea.

Toarnă absint dintr-o carafă uluitoare, de culoarea smaraldului.
- Atunci poate că suntem rude. O chema Dufont pe numele de fată. Alouette Dufont.
- Alouette? Serios? Foarte frumos. Cunosc două familii Dufont în New Orleans, dar nu sunt rudă cu nici una din ele.
- Păcat. Ar fi fost amuzant să-ţi spun "vere". Alors. Claudine Paulot mi-a spus că e prima ta vizită în Martinica.
- Claudine Paulot?
- Claudine şi Jacques Paulot. I-ai cunoscut nu de mult, la dineul guvernatorului.

Îmi amintesc: el era un bărbat înalt, chipeş, preşedintele Curţii de Apel pentru Martinica şi Guyana Franceză, care include Insula Diavolului.
- Soţii Paulot. Da. Au opt copii. El e un mare susţinător al pedepsei capitale.
- Pari amator de călătorii, deci cum se face că n-ai venit mai devreme în vizită pe la noi?
- În Martinica? Ei bine, am avut o oarecare rezervă. Un bun prieten a fost omorât aici.

Minunaţii ochi ai lui Madame devin o idee mai puţin prietenoşi decât până acum. Declară fără grabă:
- Crimele sunt o raritate aici. Nu suntem oameni violenţi. Serioşi, da, dar nu violenţi.
- Serioşi. Da. În restaurante, pe străzi, chiar şi la plajă, oamenii au expresii aşa de severe. Par atât de preocupaţi. Ca ruşii.
- Nu trebuie să uităm că sclavia a fost abolită aici abia în 1848.

Nu pricep legătura, dar nu cer lămuriri, pentru că ea spune deja:
- În plus, în Martinica e très cher. O bucată de săpun pe care o cumperi la Paris cu cinci franci costă dublu aici. Totul costă de două ori mai mult decât ar trebui, pentru că totul trebuie importat. Dacă agitatorii ăştia îşi ating scopul şi Martinica devine independentă faţă de Franţa, se termină totul. Martinica n-ar putea exista fără susţinerea Franţei. Am fi terminaţi, pur şi simplu. Alors, unii dintre noi avem expresii serioase. Totuşi, la modul general, ţi se pare un popor atrăgător?
- Femeile. Am văzut femei extraordinar de frumoase. Zvelte, suave, cu o ţinută atât de semeaţă; cu osatură fină ca pisicile. În plus, au şi un fel de agresivitate ispititoare.
- Ăsta-i sângele senegalez. Avem mulţi senegalezi pe-aici. Dar bărbaţii - nu ţi se par la fel de atrăgători?
- Nu.
- Îţi dau dreptate. Bărbaţii nu sunt atrăgători. În comparaţie cu femeile noastre, par irelevanţi, lipsiţi de caracter: vin ordinaire. Înţelegi dumneata, Martinica e o societate matriarhală. În astfel de cazuri, cum se întâmplă, de pildă, în India, bărbaţii sunt întotdeauna cantitate neglijabilă. Văd că te uiţi la oglinda mea neagră.

Aşa e. Ochii mei o măsoară tulburaţi - sunt atraşi de ea împotriva voinţei mele, aşa cum sunt uneori atraşi de pâlpâirile prosteşti ale unui televizor dereglat. Are acelaşi fel de putere frivolă. De aceea o s-o descriu exagerat, în maniera acelor romancieri francezi "avangardişti" care, după ce au ales să se lepede de firul narativ, personaje şi structură, se limitează la paragrafe lungi de-o pagină ce prezintă în detaliu contururile unui singur obiect, mecanica unei mişcări izolate: un perete, un perete alb pe care rătăceşte o muscă. Deci: obiectul din salonul lui Madame e o oglindă neagră. E înaltă de optsprezece centimetri şi lată de cincisprezece. E încadrată de o cutie de piele neagră uzată, în formă de carte. Într-adevăr, cutia stă deschisă pe o masă, ca şi cum ar fi o ediţie de lux a cărei menire e să fie luată şi răsfoită; dar nu e nimic de citit sau de văzut acolo - în afară de misterul propriei imagini proiectate de suprafaţa oglinzii negre înainte să se retragă în adâncurile sale fără fund, pe coridoarele ei de întuneric.
- I-a aparţinut, mă lămureşte ea, lui Gauguin. Ştii, desigur, că el a trăit şi a pictat aici înainte să se stabilească printre polinezieni. Asta a fost oglinda lui neagră. Erau artefacte destul de răspândite printre artiştii secolului trecut. Şi Van Gogh avea una. Ca şi Renoir.
- Nu prea înţeleg. Ce făceau cu ele?
- Îşi odihneau vederea. Îşi reîmprospătau reacţia la culoare, la variaţiile de nuanţă. După o şedinţă de lucru, ochii le oboseau şi se relaxau uitându-se în oglinzile astea negre. Exact aşa cum, la un ospăţ plin de feluri sofisticate, gurmeţii îşi înviorează papilele gustative cu un sorbet de citron. Ridică de pe masă micul volum cu oglinda încastrată şi mi-l întinde.
- Eu o folosesc adesea când îmi simt ochii obosiţi de prea mult soare. E calmantă.

Calmantă, dar şi tulburătoare. Cu cât priveşti mai mult în ea, negrul încetează a fi negru, devenind un albastru-argintiu bizar, o poartă către viziuni tainice; la fel ca Alice, mă simt în pragul unei călătorii în ţara din oglindă, o călătorie în faţa căreia şovăi.

Aud de la distanţă vocea ei - răguşită, senină, rafinată:
- Deci ai avut un prieten care a fost omorât aici?
- Da.
- Un american?
- Da. Era un tip foarte talentat. Un muzician. Compozitor.
- Oh, ţin minte - tipul care scria operă! Evreul. Avea mustaţă.
- Îl chema Marc Blitzstein.
- Dar asta a fost cu mult timp în urmă. Pe puţin cincisprezece ani. Poate mai mulţi. Înţeleg că stai la hotelul cel nou. La Bataille. Cum ţi se pare?
- Foarte plăcut. Puţin dat peste cap pentru că tocmai se deschide un cazinou. Pe tipul care conduce cazinoul îl cheamă Shelley Keats. La început am crezut că e o glumă, dar întâmplător chiar aşa-l cheamă.
- Marcel Proust lucrează la Le Foulard, restaurantul acela micuţ şi bun cu fructe de mare din Schoelcher, sătucul pescăresc. Marcel e chelner. Te-au dezamăgit restaurantele noastre?
- Da şi nu. Sunt cele mai bune din Caraibe, dar sunt prea scumpe.
- Alors. După cum spuneam, totul e importat. Noi nici măcar legumele nu ni le cultivăm. Localnicii sunt prea apatici.

O pasăre colibri pătrunde pe terasă şi se leagănă nepăsătoare în aer.
- Dar avem fructe de mare excepţionale.
- Da şi nu. În viaţa mea n-am văzut homari atât de mari. Balene, nu alta; creaturi preistorice. Am comandat unul, dar era fad precum creta şi aşa de tare că mi-am pierdut o plombă în el. Cum sunt şi fructele din California: arată splendid, dar n-au pic de aromă.

Ea zâmbeşte, nemulţumită:
- Ei bine, îmi cer scuze.

Regret cele spuse şi sunt conştient de faptul că atitudinea mea nu e tocmai politicoasă.
- Am luat prânzul săptămâna trecută la hotelul dumitale. Pe terasa cu vedere la piscină. Am fost şocată.
- Cum aşa?
- De cei care se scăldau. De doamnele străine adunate în jurul piscinei care nu purtau nimic în sus şi foarte puţin în partea de jos. În ţara dumitale e permis aşa ceva? Femei care se expun în public goale, practic?
- Nu în locurile aşa de publice cum e o piscină de hotel.
- Exact. Şi nu cred c-ar trebui tolerat nici aici. Dar sigur că nu ne permitem să-i deranjăm pe turişti. Ai făcut efortul să vezi vreuna dintre atracţiile noastre turistice?
- Am fost ieri să vedem casa unde s-a născut împărăteasa Joséphine.
- Nu recomand nimănui să meargă-n vizită acolo. Moşul ăla, custodele, ce moară stricată! Şi nu-mi dau seama care-i mai atroce - franceza, engleza sau germana lui. Mare plicticos. De parcă drumul până acolo n-ar fi în sine suficient de obositor.

Pasărea noastră colibri îşi ia zborul. În depărtare auzim tobe de metal, tamburine, coruri de voci bete ("Ce soir, ce soir nous danserons sans chemise, sans pantalons". În seara asta, în seara asta vom dansa fără cămaşă, fără pantaloni), sunete care ne reamintesc că în Martinica e săptămâna Carnavalului.
- De obicei, spune ea răspicat, plec de pe insulă în timpul Carnavalului. E imposibil. Ce larmă, ce duhoare.

Când am organizat expediţia în Martinica, unde urma să fiu însoţit de trei tovarăşi de călătorie, n-am ştiut că vizita noastră coincidea cu Carnavalul; fiind născut în New Orleans, eram sătul de astfel de lucruri. Cu toate astea, varianta din Martinica s-a dovedit a fi surprinzător de vie, spontană şi la fel de intensă ca o explozie într-o fabrică de artificii.
- Nouă, mie şi prietenilor mei, ne place. Noaptea trecută a fost o paradă minunată: cincizeci de bărbaţi cu umbrele negre şi jobene de mătase, cu oase de schelet vopsite în culori fosforescente pe piept. Ador bătrânele doamne cu peruci din beteală aurie şi paiete lipite pe toată faţa. Şi bărbaţii ăia îmbrăcaţi toţi cu rochiile de mireasă ale nevestelor! Şi milioanele de copii cu lumânări în mâini, strălucind ca nişte licurici. La drept vorbind, era s-o păţim la un moment dat. Am împrumutat o maşină de la hotel şi, tocmai când am ajuns în Fort-de-France şi ne strecuram prin mulţime, unul dintre cauciucuri a explodat şi am fost imediat înconjuraţi de diavoli roşii cu furci...

Madame e amuzată:
- Oui, oui. Băieţaşii costumaţi în drăcuşori roşii. E un obicei vechi de sute de ani.
- Da, dar ţopăiau pe maşină. Făcând stricăciuni oribile. Capota devenise un ring de samba în toată regula. Dar nu puteam s-o lăsăm acolo, că ar fi făcut-o praf de tot. Aşa că cel mai calm dintre prietenii mei, Bob MacBride, s-a oferit să schimbe cauciucul la locul faptei. Problema e că purta un costum alb de in şi nu voia să-l strice.
- Aşadar, s-a dezbrăcat. Foarte înţelept.
- Cel puţin a fost amuzant. Să-l vedem pe MacBride, care altfel e un tip destul de solemn, dezbrăcat până la chiloţi şi încercând să schimbe un cauciuc în mijlocul unui iureş nebun ca de Mardi Gras şi cu nişte drăcuşori roşii care-l împungeau cu furcile. Din fericire, erau furci de hârtie.
- Dar domnul MacBride a reuşit.
- Dacă nu reuşea, mă îndoiesc că aş mai fi aici ca să abuzez de ospitalitatea dumneavoastră.
- Nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu suntem oameni violenţi.
- Vă rog. Nu insinuam că am fi fost în pericol. A fost doar - mă rog, parte a distracţiei.
- Absint? Un peu?
- Un strop. Mulţumesc.

Pasărea colibri se întoarce.
- Prietenul dumitale, compozitorul?
- Marc Blitzstein.
- Mi-am adus aminte. A fost la un moment dat aici la cină. L-a adus Madame Derain. În seara aia a venit şi lordul Snowdon. Cu unchiul lui, englezul care a construit toate casele alea din Mustique...
- Oliver Messel.
- Oui. Oui. Pe vremea aceea trăia încă soţul meu. Soţul meu avea o ureche fină de meloman. L-a invitat pe prietenul dumitale să cânte la pian. A cântat nişte cântece nemţeşti.

S-a ridicat în picioare, plimbându-se încoace şi încolo, şi sunt conştient de splendoarea siluetei sale, de cât de eterică o face să pară rochia pariziană subţire, din dantelă verde, care o învăluie.
- Asta ţin minte şi totuşi nu ţin minte cum a murit. Cine l-a ucis?

În tot acest timp, oglinda neagră a zăcut la mine-n poală, iar ochii mei îi caută din nou adâncurile. E ciudat încotro ne poartă pasiunile noastre, hăituindu-ne cu înverşunare, impunându-ne vise nedorite, destine nesuferite.
- Doi marinari.
- De aici? Din Martinica?
- Nu. Doi marinari portughezi de pe un vas din port. I-a cunoscut într-un bar. Venise aici să lucreze la o operă şi închiriase o casă. I-a luat cu el acasă...
- Acum îmi amintesc. L-au jefuit şi l-au omorât în bătaie. A fost cumplit. O tragedie îngrozitoare.
- Un accident tragic.

Oglinda neagră îşi râde de mine: De ce-ai spus asta? N-a fost un accident.
- Dar poliţia noastră i-a prins pe marinari. Au fost judecaţi, condamnaţi şi trimişi la închisoare în Guyana. Sunt curioasă dacă se mai află acolo. Poate-l întreb pe Paulot. El trebuie să ştie. Până la urmă, e preşedintele Curţii de Apel.
- Nu prea contează.
- Nu contează! Mizerabilii ăia ar fi trebuit ghilotinaţi.
- Nu. Dar nu m-ar deranja să-i văd la muncă pe câmpurile din Haiti, curăţând arborii-de-cafea de gângănii.

Când îmi desprind privirea de luciul demonic al oglinzii, observ că gazda mea s-a retras momentan de pe terasă în salonul ei umbros. Răsună o clapă de pian, apoi încă una. Madame se joacă interpretând acelaşi cântec. În scurt timp, melomanii se adună, cameleoni stacojii, verzi, de culoarea levănţicii, un public care, înşirat pe pardoseala de teracotă a terasei, aduce cu un aranjament de note pe o partitură muzicală. Un mozaic mozartian.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer