Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Omul recent, varianta italiană


Alex. Leo Şerban, pe marginea unei cărţi de Alessandro Baricco

14.10.2009
Dilema Veche, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alessandro Baricco
Barbarii. Eseu despre mutaţie
Editura Humanitas, 2009

Colecţia Paşi peste graniţe
Traducere din italiană de Dragoş Cojocaru.


Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****
Omul recent, varianta italiană

Alessandro Baricco - cunoscut mai ales ca romancier (Mătase) sau autor de teatru (Novecento, devenit şi film în regia lui Giuseppe Tornatore) - este unul dintre cei mai interesanţi intelectuali italieni. Cu o dublă specializare (filozofie şi muzică), a scris despre Rossini, dar a şi combinat cele două pasiuni ale sale într-o carte cu titlu à la Eco: L'anima di Hegel e le mucche del Wisconsin ("Sufletul lui Hegel şi vacile din Wisconsin"), înainte de a scrie critică muzicală propriu-zisă pentru cotidianul La Repubblica. A înfiinţat şi o şcoală, la Torino, de creative writing, care poartă titulatura de "Scuola Holden" (după Holden Caulfield, eroul lui Salinger) - cam cum Alain de Botton (cu care, de asemenea, seamănă) a fondat, la Londra, "The School of Life".

Textele care compun volumul Barbarii. Eseu despre mutaţie (2006, apărut şi la Humanitas, 2009) au fost publicate iniţial, sub formă de foiletoane, tot în La Repubblica şi sînt - după gustul meu - cea mai pasionantă "dezvrăjire" (ca să folosesc un termen la modă...) a (noii) religii internetice, care are sute de milioane de fideli. Într-un fel, Barbarii este replica italiană a cărţii-manifest a lui Patapievici, Omul recent (apărută cinci ani înainte de volumul lui Baricco!).

Teza principală a Barbarilor poate fi rezumată într-o frază, pe care Baricco o scrie în "Epilog", la p. 199 (ediţia românească): "Coşmarul civilizaţiei nu e să fie cucerită de barbari, ci să fie molipsită de aceştia". Dar cum a ajuns autorul nostru la această concluzie?

Fiind, la origine, foiletoane, textele lui Baricco sînt relativ scurte, remarcabil de limpezi şi savant pigmentate cu suspansuri şi "va urma"-uri. Sînt introduse de trei "epigrafe" care explică geneza eseurilor. Iar substanţa propriu-zisă a eseului este, la rîndul ei, pregătită de (alte) trei serii de capitole despre... vin, fotbal şi (previzibil, de astă dată) cărţi. Numai că, aici, este vorba despre mult mai mult decît cochetărie intelectuală: "O să spuneţi: lumea se duce de rîpă, iar ăsta se ocupă de fotbal şi vin. Exact. E ca atunci cînd maseurul îţi atinge un deget de la picior şi te întreabă «Doare?» Pe tine te doare şi deci îi răspunzi «Da», şi crezi că ţi-ai rupt degetul. «Ai probleme la rinichi», îţi zice el". Deci vinul, fotbalul şi cărţile sînt simptomele, mai curînd aleatorii, ale răului-fără-leac numit "cultura Internet". În vin, fotbal şi cărţi, Baricco identifică mutaţia căreia îi sîntem nu doar martori, ci chiar cobai.

Această cultură (barbară) înlocuieşte profunzimea cu suprafaţa, anevoiosul cu spectaculosul şi efortul cu gratificaţia imediată. "Diminuarea calităţii a coincis cu o sporire a cantităţii. De cînd există în circulaţie vinul simplu şi spectaculos, au apărut mulţi oameni care beau vin. (...) cred că mutaţia aflată în curs de desfăşurare, şi care ne nedumereşte atît de tare, ar putea fi rezumată integral după cum urmează: s-a schimbat modul de a experimenta. (...) Benjamin, din nou: plictisul e pasărea fermecată care cloceşte oul experienţei. Frumos. Iar lumea în care am crescut noi gîndea întocmai aşa. Acum, luaţi un copil din ziua de azi şi căutaţi plictisul în viaţa lui. Măsuraţi viteza cu care senzaţia de plictis i se declanşează de îndată ce-i încetiniţi lumea din jur. Şi mai ales: înţelegeţi cît de străină îi este ipoteza că plictisul ar nutri altceva decît o pierdere de sens, de intensitate. O renunţare la experienţă. Acum vedeţi mutantul în devenire?"

Această cultură mutantă a produs, cum era de aşteptat, şi un nou etos - iar Baricco nu este, nici pe departe, singurul care îl observă "la lucru"... Patapievici, spuneam, dar şi Alberto Manguel (în The City of Words, 2008) constată - disperaţi sau melancolici, după caz - declinul aceleiaşi culturi clasice care e(ra) mai mult decît un simplu "ornament": e(ra) un mod de viaţă. (Manguel: "Pe măsură ce creşte capacitatea noastră de a stoca experienţă, la fel şi nevoia de a dezvolta modalităţi mai perspicace şi mai profunde de a citi naraţiuni încriptate. Pentru asta avem nevoie să lăsăm deoparte virtuţile supraevaluate ale rapid-uşorului şi să recuperăm percepţia pozitivă a unor aproape-pierdute calităţi: profunzimea reflecţiei, încetineala înaintării, dificultatea întreprinderilor.")

Dacă Patapievici e disperat, iar Manguel - optimist (moderat), Baricco e acomodant. Dincolo de ingeniozitatea asocierilor şi de investigarea curioasă şi calmă a "etosului Google", care stau la baza acestui eseu deloc scorţos, partea cea mai pasionantă - şi adesea paradoxală - a Barbarilor este capitolul intitulat "Pierderea sufletului". Aici, Baricco dă frîu liber vastei sale culturi muzicale, demonstrînd "mutaţia" pe care simfoniile lui Beethoven (mai ales ultima - a noua) o vor fi produs acum două veacuri (Beethoven însuşi va fi fost perceput ca "barbar" de urechile obişnuite cu Vivaldi!). Împotriva părerii comune, Baricco susţine că sufletul "e ceva ce, în realitate, a fost inventat destul de recent. E un brevet al burgheziei din secolul al XIX-lea", făcînd remarca (retoric-provocatoare) că "dacă, în loc să se ducă la Faust, s-ar fi dus la Ahile pentru a-i propune fatalul tîrg, diavolul n-ar fi ştiut ce să-i ofere. Nu avea nimic să-i ofere".

Ideea lui Baricco nu este de a pune semnul egalităţii între "mutaţia" romantică şi cea internetică - dimpotrivă: ideea lui este că lumea aceea asimila, pînă la urmă, revoluţiile estetice, transformîndu-le în pat germinativ, în timp ce lumea asta nu mai este interesată de ele, urcînd "patul germinativ" în pod şi dînd foc acoperişului... "Aşa cum ne învaţă muzica clasică, fără efort nu există recompensă, iar fără profunzime nu există suflet. (...) Dar spectaculozitatea barbarilor nu produce efort. În ceea ce fac ei, spectaculozitatea apare doar ca o scurtătură, ca o înlesnire, ca un drog."

Barbarii lui Baricco trebuie citită neapărat!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer