Precaritatea efemerului (probă de exerciţiu lingvistic performativ) (I)

"Pentru o clipă, imaginaţi-vă un singur teatru în România. Unul. Un singur cinematograf, o singură sală de concerte şi o singură galerie de artă. Veţi înţelege, astfel, poziţia în care se află astăzi Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB)."

Aşa începea un manifest datat septembrie 2009 şi semnat de cei doi directori ai CNDB, Mihai Mihalcea şi Vava Ştefănescu; manifestul Platformei Dansului Contemporan, o "trîntă" nu doar cu "efemeritatea gestului şi a mişcării coregrafice", ci "mai ales efemeritatea atenţiei pe care dansul o atrage din partea autorităţilor".

Efemer: De scurtă durată; trecător, vremelnic.

Nu ştiu, nu doar graţie întoarcerii la tăria institutivă a DEX-ului, dar cuvîntul efemer mi se pare prea tandru. Poate nici măcar tandru; făcînd apel, iarăşi şi încă o dată, la universul mental al spectacularului instituit: instituţiile devin efemere prin apelul la imaginarul (lingvistic) al însăşi condiţiei artelor performative. Spectacolul este efemer pentru că suportul lui este amprenta mentală, asupra memoriei celui care vede, a corpului uman. Cînd vorbesc despre efemeritatea instituţiilor, Vava şi Mihai se revendică, ei înşişi, de la propria memorie: apariţia CNDB, ca şi cea a MAD-ului de dinainte, n-a fost un gest instituţional-inaugural, ci performativ. Crearea Centrului a fost o acţiune artistică, o intervenţie, el e o operă de artă în sine, găzduită, de la bun început, în spaţiul public.

Cînd mă gîndesc la relativitatea existenţială a CNDB şi la permanentele lui ameninţări, am în cap, de fapt, un alt cuvînt - filozofat şi ideologizat cu aplicaţie în arta contemporană, dar pe care scena românească nu că nu-l cunoaşte (îl simte pe propria piele), ci nu şi-l asumă. Cuvîntul precaritate.

Precar: Lipsit de siguranţă, de trăinicie, dependent de voinţa cuiva sau de împrejurări imprevizibile; nesigur, nestabil; (la figurat) Lipsit de consistenţă, de profunzime, de temei, de valoare.

În general, precaritatea circumscrie lingvistic condiţia unor largi pături de populaţie, supuse unei exploatări flexibile (venituri scăzute şi intermitente, şantaj din partea angajatorului) şi nesiguranţei existenţiale (excluziune socială, lipsa accesului la protecţie socială şi îngrijire medicală). Iar precaritatea, aşa cum se desfăşoară ea dinaintea ochilor noştri miraţi, ca absenţă a siguranţei zilei de mîine, e un derivat neaşteptat al victoriilor postfordiste - recte, dacă fordismul (era industrială clasică) lega muncitorul de glie (de locul de muncă şi timpul fix de lucru), postindustrializarea, bazată mult mai mult pe efortul creativ şi afectiv, pe un mod de producţie imaterial, adică, îi permite muncitorului un tip de lucru nenormat / nestandardizat, mult mai flexibil. E cazul IT-iştilor, al PR-iştilor, al celor care activează în aria bursieră şi a tranzacţiilor financiare, în general, etc. Numai că la capătul celălalt al scării şed alte exemplare ale flexibilităţii muncii: imigrantul, femeia de serviciu, bona, gunoierul. Şi artistul.

Foarte citatul (în anume cercuri) Paolo Virno defineşte statutul muncii în postfordism prin mobilitate, timp flexibil de lucru, comunicare şi limbă, lipsa de ataşament (capacitatea de a preda altcuiva munca începută şi de a delega responsabilităţi; aş numi asta aplecare către mercenariat...), adaptabilitate (SKOR, o organizaţie olandeză pentru arta în spaţiul public, dedică numărul 17 al revistei Open exact temei precarităţii - şi aici i se dă cuvîntul lui Virno). Cu excepţia ataşamentului (deşi...; în multe, prea multe cazuri, interpretul / performer e, în arta performativă actuală, disposable, în postura de a putea fi înlocuit înăuntrul unei structuri spectaculare în care contribuţia lui identitară nu e definitorie), toate celelalte trăsături se regăsesc pînă la ultima nuanţă în accepţia contemporană a artistului "de spectacol". La care se adaugă dependenţa supravieţuirii (şi nu mă refer doar la carieră) de capacitatea de a atrage atenţia şi simpatia plătitorului de bilete, pe lîngă cea a sponsorului şi a administratorului finanţelor culturale publice.

Întîmplător sau nu, în ciuda absenţei totale a asumării estetice a acestei precarităţi, ceea ce aveau în comun majoritatea pieselor pe care le-am văzut în Platforma Dansului Contemporan era o dorinţă aprinsă de atragere emoţională a spectatorului. O dorinţă de a fi iubit, de a fi acceptat, de a stîrni zîmbetul ataşant...

Definiţie alternativă pentru efemer: Ordin de insecte cu corpul subţire şi moale, terminat cu trei filamente lungi, cu două perechi de aripi transparente, care trăiesc ca adulte câteva zile sau ore, iar ca larve (acvatice) 2-3 ani. Efemeride...