Anglia pe Wembley

Am coborât din metrou, neştiind cum să caut stadionul. Mă îndreptam spre un fast-food vietnamez să cer informaţii, când am zărit structura metalică despre care citisem atâtea. Bolta care susţine acoperişul retractabil are 133 de metri înălţime şi, într-o noapte senină, se vede din celălalt capăt al Londrei. Cu asemenea coloşi de oţel pe post de indicatoare, n-ai cum să te rătăceşti.

Wembley-ul e atât de amplu, încât e o provocare să-ţi găseşti locul înaintea loviturii de început. Intrarea A, scanează biletul, scări rulante, steward 1, tunel, steward 2, scări. Practic, ajunsesem pe stadion, dar eram prea ocupat cu căutarea lui block 524, row 42, seat 328. În timp ce alergam pe scări, începând să mă îndoiesc de însăşi existenţa locului notat pe bilet, i-am văzut pe cei din jur ridicându-se brusc în picioare. Urma un anume imn, care şi la TV îţi face pielea de găină: send her victorious / happy and glorious... Deşi păream să fiu cu câteva halbe în urma celorlalţi, am cântat alături de ei lălăiala solemnă - Gooood save the Queeeeeen.

Trecuse deja primul sfert de oră, dar între poze, notiţe şi căscat gura la urzeala de oţel, n-apucasem să urmăresc nici măcar o fază. Mă gândeam cum, cu o lună în urmă, îl aplaudam pe Bâlbă al meu, care marca împotriva Oţelului la prima atingere. Eram departe de Kansas-ul meu - dealul Copoului. Aici, unde ies la joacă băieţii mari, fotbalul se priveşte altfel. E vertical. Pentru că nu mai eşti nici măcar la aceeaşi altitudine cu jucătorii, ci cocoţat câteva etaje bune deasupra lor. Ştiţi cum întreabă mereu fetele când e o finală la TV: Auzi, dar ăia de acolo, de sus, mai văd ceva? Acum aş şti ce să răspund, pentru că am fost unul din ăia de sus - am stat în penultimul rând şi zău dacă aş fi avut nevoie de binoclu.

Prima repriză a trecut brutal de repede. Fanii ar fi fluierat de mult, dar rugămintea lui Mr. Fabio din programul de meci le rămăsese în minte: Don't boo us! Începusem să mă întreb dacă Anglia nu are suporteri mai inimoşi decât ar merita. Albionul avea viaţă grea cu Kazakhstanul, în faţa a 89.107 spectatori cu tricouri alb-roşii, pictaţi pe faţă şi purtând peruci caraghioase. Eu, cu hanoracul meu negru şi câteva versuri lipsă mă simţeam un impostor printre oamenii ăştia minunaţi.

Reduşi de presa britanică la stereotipurile din filmul Borat, sovieticii nu arătau deloc ca şi cum s-ar fi rătăcit pe Wembley. Capello anticipase un meci greu, trecându-i pe kazaci în dreptul celor preocupaţi să limiteze daunele. Însă aceştia au jucat curajos, cu doi oameni în faţă, arătând că nu au venit doar pentru schimbul de tricouri. Mai mult, au avut în debutantul Tanat Nusserbayev un număr 7 încântător, pe măsura celuilalt şeptar, Theo Walcott. Eroul de la Zagreb n-a făcut un meci fabulos, însă au fost câteva sclipiri prin care a arătat că e cu două viteze peste restul lumii. Câteodată, puştiul ăsta pare un Kawasaki Ninja rătăcit într-o cursă de scutere Vespa.

Repriza secundă a început bine pentru britanici. Un gol cu capul al căpitanului Ferdinand şi un autogol, tot cu capul, păreau să lămurească lucrurile. Însă kazacii s-au agăţat de fiecare minge, până când Ashley Cole le-a făcut cadou o minge cu care Kukeyev l-a executat pe portarul englez. Mai era un sfert de ceas şi iată Anglia chinuindu-se cu echipa de pe locul 131. Reveneau grijile legate de incompatibilitatea dintre Lampard şi Gerrard, cu care presa sportivă din Insulă s-a ocupat în ultimele săptămâni. Victoria legendară din Croaţia n-a făcut decât să confirme că cei doi nu prea au loc în aceeaşi echipă: Gerrard a lipsit atunci, accidentat. E o echipă cu o distribuţie dureros de inegală, cea a Angliei. Cu un portar decent şi un atacant pe măsura lui Rooney, nu văd cine le-ar mai sta în cale. Barem pe Wembley.

Paranteză. Apropo de Rooney, programul de meci remarca un fapt trecut cu vederea. Fiind în fotbalul mare de atâta vreme, pare greu de crezut că flăcăul pistruiat şi tuns zero are doar 22 de ani, aproape 50 de selecţii la naţională, un European şi un Mondial, o Cupă a Campionilor cu ManU şi o autobiografie care s-a epuizat. Şi a costat 31,5 milioane de lire sterline, la 19 ani neîmpliniţi. Cifre şi statistici, însă, dacă va fi ferit de accidentări, puştiul va pune ani-lumină între el şi Sir Bobby Charlton.

Revenind la meci, pe măsură ce adversarii mai modeşti au obosit, Anglia şi-a impus jocul. Finalul partidei a fost ipotecat de englezi, în faţa unei echipe care a terminat în genunchi. Rooney, de două ori şi Jermain Dafoe, în prelungiri, au înscris pentru un 5-1 care ascunde o prestaţie pe jumătate decentă, cum a numit-o The Times. A fost, totuşi, un moment care m-a încurcat, care a scos la iveală amatorul din mine. Prin minutul 80, tot stadionul a oferit ceea ce se cheamă standing ovation, în unul din cele mai vocale exerciţii de afecţiune pe care le-am văzut. Nu se marcase, nu se dăduse penalty, iar de jucat mai erau câteva minute bune. Am aruncat disperat un ochi pe tabelă, că să înţeleg galvanizarea subită a tribunei. Schimbare: intra cel mai iubit dintre englezi, chiar şi de acolo, de pe bancă - David Beckham. Mi-a luat piuitul această demonstraţie de recunoştinţă faţă de un cavaler al tabloidelor pe care l-aş fi crezut repudiat de peluză. Dar iată că nici o reclamă la chiloţi Calvin Klein nu poate şterge cu buretele 106 selecţii la naţională.

La plecare, m-am oprit lângă statuia lui Bobby Moore, care veghează asupra stadionului. Şi nu mă gândeam decât la Florea Dumitrache şi cum i-a ascuns mingea în Mexic. Mopsu' nostru din România, ţară în care obişnuim să spunem despre legende că ar merita statui. Uite că la Londra e destul bronz pentru toată lumea.

Alexandru Enăşescu a obţinut trofeul concursului Talentul Anului, organizat în cadrul premiilor Ioan Chirilă pentru jurnalism sportiv, ediţia 2008.

Detalii despre ediţia 2009, aici.