Cecilia Ştefănescu, Intrarea Soarelui,
roman, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 368 p.
Şi fiindcă, zice-se, nimeni nu poate fi onest în lumea noastră literară, această izolată cronică negativă a fost luată, cu superioară înţelegere a lucrurilor, drept un atac personal, un afront deliberat la adresa unei autoare pe care nu o cunosc decât din văzute. Când unui critic nu-i place o carte şi spune deschis acest lucru, el trebuie suspectat ca având mobiluri ascunse, vechi resentimente, diverse interese colaterale. Acest tip de "explicaţii" pansează orgoliul rănit al scriitorului analizat şi mută accentul de pe formidabila lui carte, pe incredibila rea-voinţă a receptorului. Abia atunci când (şi dacă) lăudăm o carte, ne arătăm buna credinţă şi ne dovedim profesionalismul, degrevându-l pe autor de suspiciunile lui. Ştiam eu că am scris o carte nemaipomenită; n-aţi văzut cronica lui X din revista Y? dacă n-aţi văzut-o încă, nu-i nimic, vă dau eu un link...
Nu m-am grăbit deci să parcurg noul roman al Ceciliei Ştefănescu. La ce bun? Majoritatea cronicarilor tineri (de la Adriana Stan la Bianca Burţa-Cernat şi de la Mihai Iovănel la Paul Cernat) îşi exersaseră deja spiritul critic asupra noii ficţiuni, subliniindu-i apăsat carenţele, făcând liste de improprietăţi şi inadecvări rizibile, deconstruind sarcastic scenă după scenă. Să mai înfig şi eu cuţitoiul în rana sângerândă a bietei autoare? Să reintru în rolul de serial killer, de data acesta ajutat, nu contrazis, de colegii de breaslă?
Dar până la urmă am căutat romanul, contrariat fiind de laudele pe care un lector atât rău ca Ştefan Agopian i le-a adus într-o recenzie. Nu ştiu de ce, am făcut şi un pariu cu surprinzătorul exeget, mizând pe verdictele categorice ale colegilor mei şi lăsându-mi totuşi deschisă portiţa lecturii directe. Pariul a fost aşa: dacă îmi place Intrarea Soarelui, scriu în clar acest lucru şi dau o sticlă de vin. Dacă, în schimb, nu-mi place, rămân criticul opac la farmecul prozei Ceciliei Ştefănescu şi primesc, în compensaţie, sticla.
Bucuros în avans, am deschis romanul şi am luat-o încet, de la stânga la dreapta, pe Intrarea Soarelui. E strada pe care se află casa neobişnuitului erou al unei ficţiuni la fel de neobişnuite. Micuţul Sal, aflat la vârsta tatonării pubertăţii, atinge hipnotic lucrurile din jur, are deseori stări de greaţă şi momente în care pierde contactul cu realitatea: căzând la pământ, leşinând, bolborosind în transă, ieşind brusc din prezentul linear al copilăriei lui. Tovarăşii de joacă (Harry, Toma, Johnny, Max), ca şi părinţii lui Sal, ştiu deja că el e un băiat "special". Tot ceea ce spune el şi apare altora ca ciudat, straniu, inexplicabil în planul comunicării uzuale se decupează şi se extrage din prezentul dat, pentru a se confirma mai târziu, făcând corp comun cu întâmplări şi episoade ulterioare. Sal e un vizionar, iar viziunile lui ce urmează să se adeverească atunci când majoritatea celor din jur vor fi uitat despre ce a fost vorba îi perturbă existenţa obişnuită, dislocând planul de stabilitate cotidiană şi introducând, pe neaşteptate, secvenţe şi scene frisonante.
Provocarea reală a autoarei stă mai puţin în natura specială a personajului său şi mai mult în modul de a o accesa şi intermedia prozastic. Nu numai că romanul avansează pe mai multe planuri deodată şi derutează, până la un anumit punct, prin rupturile în ordinea realistă şi glisajele temporale; dar naraţia însăşi este interiorizată, tulbure, nefiltrată. Altfel spus, cititorul nu percepe stranietatea lui Sal şi a istoriei lui de dragoste cu Emi din unghiul unui narator impersonal şi omniscient, prin care s-a fi delimitat mai clar componenta realistă de fluxul fantasmatic. Marcajele realului ficţional, nivelul zero de la care putem măsura deviaţia şi înregistra oscilaţiile, se pierd în curbura interioară a minţii de băiat-bărbat, copil vizionar şi matur semiratat, personaj predestinat în propria poveste de dragoste.
Pe tiparul iubirii imposibile dintre Tristan şi Isolda, aceasta nouă, ascunsă de cei din jur, este condiţionată aproape embrionar, într-o incasabilă structură gemelară. Finalul capitolului Intrarea Soarelui, pe care Paul Cernat l-a considerat "lamentabil", e departe de a fi aşa: "Aproape că adormise, pleoapele i se legaseră, genele i se înnodaseră, lacrimile pe dinăuntru formaseră un lac pe marginea căruia rămăsese visător, privind lianele care se mişcau încet, bolborosind, când la orizont s-a iţit prima arătare. Era ceva ce putea recunoaşte, deşi îl vedea acum pentru prima dată, o linie arcuită, continuă, imobilă, o formă care-l atrăgea mai mult decât toate închipuirile de până acum. (...) Pe măsură ce se străduia să-şi umfle pernele scofâlcite din piept cu oxigen, o vedea mai bine, era asemenea lui, sufocată de prezenţa lui, doar că nu mai apucase să reziste, scăpase din mâinile lui încă neformate şirurile infinite de numere şi acum îi zăcea la picioare, neînsufleţită." (p. 149).
Cu excepţia unor cuvinte inabil alese, cum e în fragmentul de mai sus "s-a iţit", şi a unor fragmente redactate în vechea manieră a Legăturilor bolnăvicioase - şi focalizate, acum, acuzator de critici care au lăudat romanul precedent (!) -, romanul e remarcabil, în toate capitolele lui, în regimul obsesional, diurn sau nocturn, al acestei relaţii care nu-şi lasă nici cuplul de personaje, nici cititorii să respire. Majoritatea scenelor cu Sal cel iluminat şi Emi cea băieţoasă, la vârsta pubertăţii constrânse şi la cea a maturităţii decomprimate, îi ies excelent autoarei.
Modul ei de a scrie şi stilul în care o face sunt servite, în Intrarea Soarelui, de alunecările şi interferările de planuri, ca şi de revenirea la un anumit episod traumatic, văzut, revăzut, trăit, retrăit, interpretat, reinterpretat din perspective şi din momente diferite. Dar în pofida reluărilor cu încetinitorul, din unghiurile unor camere de luat vederi care ar putea să ne ofere realitatea nudă, aceasta din urmă continuă să fie înceţoşată. Scena violării Emiliei de către "cuceritorul Harry", tovarăşul de joacă al lui Sal care bate cu pumnii, de afară, în uşa apartamentului de bloc, rămâne nefixată, neprecizată, spectrală. Şi tot mai terifiantă.
Prin comparaţie, viziunile neobişnuitului băiat par aproape liniştitoare. Sal se vede peste douăzeci de ani şi îi atrage atenţia micii sale prietene asupra cuplului trist ce se plimbă pe aleile aceluiaşi parc. Sunt tot ei, la vârsta maturităţii "libere", după ce s-au reîntâlnit din întâmplare şi au devenit amanţi, într-o echilibristică adulterină. Pe o altă pagină, întâmplările se complică la puterea a doua, trecându-se de la paralele la încrucişări temporale. În spitalul unde ajunge în urma unui accident autoprovocat, Sal-copil o întâlneşte (fără a o recunoaşte) pe marea lui dragoste, internată în urma unei încercări de sinucidere. Femeia înaltă, cu păr negru şi ondulat, îi vorbeşte ca unei vechi şi dragi cunoştinţe, anulând graniţa dintre planul realist şi cel oniric-fantasmatic, dar păstrând-o pe cea dintre prezentul ei adult (din viitorul propriei feminităţi) şi prezentul lui prepuberal (din trecutul lui Sal)...
Toate aceste rupturi şi suprapuneri, derapaje controlate şi mixaje, ar fi ieşit destul de rău dacă autoarea n-ar fi avut forţa indiscutabilă de a lucra cu ele nu mecanic-enigmistic, ci obsesiv-compulsiv. Ambiguitatea este o rezultantă a romanului, nu un defect de fabricaţie, şi Cecilia Ştefănescu e capabilă s-o întreţină şi s-o tensioneze. Ca şi descripţia, niciodată lămuritoare în Intrarea Soarelui, naraţia se face tărăgănat şi eliptic, cu gândul, parcă, la alte sfere decât cea traversată momentan. Acum este amprentat şi distorsionat de atunci, iar atunci poate veni din trecut sau, dimpotrivă, din viitor.
Finalul ("bun" chiar şi pentru hiperexigentul Mihai Iovănel) încheie memorabil un roman căruia puţin i-a lipsit să fie astfel în integralitatea lui. În sordidul Hotel Banatul, tapisat cu mătase roşie ca în Twin Peaks, vechile noastre personaje şi străvechea poveste de dragoste funebră inundă camera: "A privit-o de pe partea lui de pat. Îşi ţinea mâinile aduse pe lângă corp şi i-a zărit degetul cu inel. Nu semăna deloc cu cealaltă şi asta îl contraria. S-ar fi aşteptat să-l lovească imaginea identică, să-i apară cerată, cu pletele cănite şi cu buzele palide, cu unghiile date cu lac roşu şi puţin crescute, lăsând un frumos semicerc rozaliu la baza lor. Dar ea arăta ca şi înainte, avea părul ondulat zbârlit şi pomeţii proeminenţi şi ochii încercănaţi şi gura rotundă. Iar trupul ei de băieţoi se dezvelea acum şi mai puternic, cum stătea nemişcată. Le apropia doar inelul de pe deget, dar Sal a priceput că era prea puţin. S-a sculat şi, cu precauţie, a început să-i dea hainele jos una câte una. Mai întâi bluza gri cu guleraş încheiată cu nasturi mărunţi, sidefaţi, apoi fusta plisată, de culoarea cerului senin, noaptea, ciorapii subţiri, sutienul din bumbac şi chiloţii. A contemplat-o dezbrăcată, dar tot nu a fost mulţumit. S-a chinuit să-i îndrepte părul, să-l pună în ordine. I-a pipăit şi sânii, dar, în loc să întâlnească vârful aisbergului, a dat peste o carne lăsată şi lipsită de viaţă. S-a înfrigurat şi s-a întors spre camarazii lui, pentru a le cere ajutorul, dar plecaseră. Se plictisiseră pesemne de toată mascarada, le era lehamite de atâtea prefăcătorii şi minciuni, nu-i mai suportau, doreau alţi prieteni, sinceri şi altruişti, buni şi blânzi, lipsiţi de secrete, pe care să-i citeşti ca pe o carte deschisă. Voiau să nu adulmece în jurul lor mirosul dulceag al cadavrelor de femei aflate în descompunere, să nu respire acelaşi aer în care ele se conservau, să nu fie obligaţi să le găzduiască hoiturile în aceleaşi imobile în care ei îşi creşteau copiii şi-şi răsfăţau nevestele. Se hotărâseră brusc ca nimeni să nu mai vorbească despre Sal şi Emi vreodată, să nu le mai rostească numele. Iar astfel vor vedea cum dispar." (pp. 360-361).
Bunule şi încrezătorule cititor, nu te mai încredinţa cu ochii închişi cronicarilor literari, oricât de talentaţi şi de oneşti s-ar fi dovedit ei. Verifică-i pe toţi şi pe fiecare în parte, parcurgând tu însuţi cărţile comentate de ei. Eu, uite, o dată m-am încrezut pe necititelea, şi acum trebuie să plătesc preţul unei sticle de vin.