Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Aş lua-o de la început şi aş face totul mult mai bine


Ioana Ieronim, un interviu cu Lidia Vianu

19.02.2010
Ziarul de duminică, ianuarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Ieronim: Dragă Lidia Vianu, trecut-au anii de când am fost colege la Facultatea de engleză, în Pitar Moş: iar tu ai continuat să lucrezi acolo, devenind unul dintre profesorii cei mai novatori şi mai dedicaţi formării studenţilor, nu numai ca specialişti, dar şi ca intelectuali şi ca oameni. Între timp ai produs un impresionant corpus de eseuri şi studii de literatură, o serie de strălucite interviuri, traduceri din lirica de limba engleză. Ai pus în funcţiune programe cu bătaie lungă, având în vedere nevoile cultural-pragmatice ale lumii noastre în tranziţie. Ai utilizat toate căile de editare, pe hârtie, ca şi în spaţiul virtual, publicând o vastă materie, prin care ai traversat frontiere şi ai creat un câmp generos pentru dialogul valorilor, al valorilor umaniste, în timpul globalizării noastre de prea multe ori grăbite şi superficiale. Păstrez, din primii ani ai prieteniei noastre, o deosebită admiraţie pentru spiritul tău cartezian şi o vastă, rafinată sete de cultură. Am admirat apoi scrisul tău pe mai multe paliere: eseistic, academic, creaţia lirică. O primă întrebare: unde tinde să se afle pentru tine centrul de greutate în această ţesătură a activităţilor tale?
Lidia Vianu: A trecut ceva vreme, aşa e. În 1966 (cred?), la nouăsprezece ani cel mult, am trăit împreună goana după cărţi din studenţie, şi îmi aduc aminte tocmai de acest lucru fiindcă de la tine am luat eu să citesc imensa Istorie a literaturii române de Călinescu, pe care cei care o aveau fie o ascundeau, fie n-o dădeau de frică să n-o piardă. S-a întâmplat că eu chiar n-o aveam. Câteva cunoştinţe m-au refuzat politicos, că volumul imens e la fundul unui cufăr, că n-o găsesc în bibliotecă, că e împrumutată de mult altcuiva. Te-am întrebat, cu toate că nu mai credeam că voi citi cartea aceea, şi mi-ai răspuns scurt, "Da." Aşa am început eu să te cunosc, cu acest scurt Da.

A murit o lume, a început alta... Cine dintre cei tineri mai pricepe azi goana după o carte pe hârtie, când ei (ca şi noi, de ce să nu recunosc) piratează virtual absolut orice text doresc, şi (uneori) îl mai şi citesc? Oricât de tare aş fi detestat comunismul, nu pot să nu recunosc că spaţiul de apropiere tăinuită dintre oameni, acea unică intimitate veşnic ameninţată de turnători, securitate ori tirania unei ideologii aberante, a fost un miracol. Prietenia era o mare îndrăzneală şi o bucurie reală. Mă uit în jur la studenţii mei (la fiica mea, june medic rezident) şi nu pot să nu mă întreb: unde s-au dus prieteniile de altă dată?

Aşa e, am rămas la catedră, dar numai după patru ani de predare la liceu - patru ani pe care i-am îndurat greu. Şi pentru mine e un mister de ce am vrut eu cu atâta încăpăţânare să rămân la catedră, să lucrez cu studenţii şi nu cu elevii (că doar şi unii şi alţii sunt la fel de ataşanţi). E drept, mi-am urât anii de şcoală, cu deosebire pe cei de liceu - cea mai neagră perioadă din adolescenţa mea. Poate tocmai de aceea anii cât am predat la Liceul Mihai Viteazu au fost un coşmar de care nu am putut scăpa foarte multă vreme.

Mă sculam noaptea cu spaima că a doua zi mă duc la şcoală. Uram cu pasiune cancelaria, cu directorul (profesor de sport) care mă trimitea zilnic acasă că am fusta prea scurtă, cu profesoara de istorie secretară de partid care mă sfătuia tandru să renunţ la doctorat (ce-mi trebuie doctoratul la liceu?), cu profesorul de matematici care a vrut să mă dea afară fiindcă lipseam la şedinţe... Mă simţeam un pui de cuc într-un cuib necunoscut. Când am devenit asistentă, răul social m-a supărat infinit mai puţin. Catedra de engleză era plină de oameni de calitate, ce-i drept. Ce să zic? Ăsta a fost drumul meu.

Tocmai de aceea, când mă întrebi care e centrul meu de greutate, mă pui în mare dificultate. Nu ştiu. Chiar nu ştiu deloc. Am vrut să învăţ cot la cot cu studenţii mei. De aici am pornit. Mi-a plăcut să învăţ în anii de facultate (cu aceeaşi intensitate cu care detestasem tot ce ţinea de anii de liceu). Mi s-a părut că a fi asistentă nu e o meserie, ci un răsfăţ, o amânare a maturizării. Amânam să-mi fac o meserie, şi mi-am făcut o meserie din această amânare. Nu mă simt nici mai tânără decât sunt, şi nici imatură în acest moment, dar am păstrat repectul pentru inteligenţele care învaţă. Am scris cărţi în primul rând pentru studenţii mei. Restul - poezia, proza - au fost un accident. Şi cărţile astea au contat în măsura în care au ajuns la studenţi. Altcineva nu le-a remarcat. Sau nu au ajuns la mine altfel de ecouri. Dar nici nu era necesar. Am scris fiindcă am avut ceva de explicat.

Doar traducerile nu se justifică din acest unghi. Traduc cu altceva decât priceperea mea didactică. Am pornit un Masterat de Traducere a Textului Literar Contemporan. E un program care are doar câţiva ani. Nu ştiu încotro merg cu el. Poate la anul nu va mai dori nimeni să-l urmeze. Poate va avea peste 250 de masteranzi, cât are acum... Un lucru e cert: de când l-am pornit, am sentimentul că mă reinventez. Când o să aflu unde ducea, o să-mi dau seama ce am vrut. Aşa sper.

I.I.: În ce măsură se asociază preocupările tale creatoare şi intelectuale cu profesoratul tău (care, cel puţin la masteratul de traducere literară unde te-am văzut "în acţiune", seamănă mai mult cu o relaţie maestru-discipoli)?
L.V.: În adolescenţă visam să scriu proză. Asta nu mi-a ieşit. Am scris (nu perseverenţa mi-a lipsit, ci harul), dar s-a întâmplat că nimic din ce am scris nu a contat, nu contează în final. Nu acolo sunt eu. Într-un anume moment al vieţii mele, s-a întâmplat că am scris şi poezie. Nici ea nu mă reprezintă. Ar fi frumos să pot conchide că măcar cărţile mele de critică (de anglistică, adică) spun ceva despre mine, dar nu cred că ele spun ceva altcuiva decât studenţilor mei. Iar în faţa nevoii acestor studenţi de a mă cita, mă simt şi mai stângace. M-am jucat cu vorba Desperado - şi, de la o vreme, nu mi se mai pare că ar spune mare lucru. Eticheta o bătălie cu critica literară universitară, care bătălie între timp s-a terminat. Cred că am avut dreptate, dar ce contează? Viaţa unei idei e atât de mică atunci când stă faţă-n faţă cu lucrurile cu adevărat însemnate...

Ceva - cu totul surprinzător - mă reprezintă totuşi. E un locşor între paginile scrise de mine de care nu mă dezic. Îmi vine să râd când mă gândesc, dar ce va rămâne după mine are să fie English with a Key. După atâta zbatere intelectuală să-mi găsesc drumul, nimic n-a mers, iar drumul meu m-a găsit el pe mine.

Ideea acestui manual amator, care predă engleza românilor prin traducere, mi-a venit din disperare de cauză prin 1987. Nu puteam publica absolut nimic. Nu reuşeam să trec de stadiul de asistent, în ciuda faptului că-mi luasem doctoratul. N-aveam nici un fel de "pile", ca să zic pe şleau. De asta sufeream eu, de lipsă de pile în România comunistă. Nu că aş fi fost singura... În fine. Văzând cu exasperare că nici măcar o traducere la Universul nu puteam strecura, m-am pus şi am făcut o carte pentru cei care învaţă engleza.

Rădăcinile ei erau vechi. Din 1970 până la căderea comunismului, am avut de fapt două meserii, două job-uri, cum zic masteranzii mei. Cel important era cel de la catedră, unde nu precupeţeam nimic. Cel care îmi asigura existenţa era cel de acasă. Dădeam lecţii, aşa cum dădea profesorul englez cu care am avut norocul să învăţ mai bine de şapte ani, în timpul dar şi după terminarea facultăţii. Dacă am un sâmbure de simţ al limbii engleze, de la el îl am. Am furat engleza de la Richard Hillard cum îşi fură doctorii meseria. După zece, cincisprezece ani, ajunsesem să am un sistem al meu, pot zice, care nu dădea greş: îmi învăţam elevii sistemul gramatical. Foloseam tot ce învăţasem eu de la triada Leviţchi - Bantaş - Duţescu (pe toţi trei i-am avut profesori, şi le sunt şi astăzi recunoscătoare). Ei trei, împreună cu Hillard, mi-au deschis ochii, deşi eu nu-mi dădeam deloc seama la vremea aceea: ce contează pentru un român atunci când îşi face o meserie din limba (implicit şi cultura) engleză este să îşi conducă pe cei de aceeaşi limbă cu el pe drumul învăţării, şi - în al doilea rând, dacă nu e pedagog - să tălmăcească pentru ei ceea ce ei nu pot citi la prima mână. Acum, recent, s-a adăugat şi nevoia de a face poeţii români cunoscuţi afară, dar aici nu sunt o maestră, e totdeauna nevoie de un vorbitor nativ...

Pe scurt, fără să-mi dau seama, am învăţat să fiu o bună profesoară de limba engleză, şi nici nu ştiu cum m-am trezit scriind English with a Key, nu-mi dădeam bine seama ce vreau cu ea. Am terminat-o, am dus-o la o editură, redactorul mi-a cerut un referat pozitiv (etapele acestea au durat fiecare ani de zile, că aşa era pe atunci), am cerut referat unui universitar (care a fost şi profesorul meu), universitarul (om foarte de bine, altfel) a ţinut cartea o vreme şi, în final, mi-a declarat că el la "aşa ceva" nu face referat.

Erau propoziţii de un semi-absurd cu haz. Le grupasem pe probleme de gramatică şi înghesuisem în ele liste de păsări, animale, plante, profesii, naţii, cum învăţasem de-a lungul anilor de la Bantaş, de la Leviţchi, şi aveam un sentiment de oarecare siguranţă pe ce ştiam, care îmi venea instinctiv de la Hillard. Pe scurt, era o carte cu haz şi gramatică. Problema universitarului de care vorbeam a fost hazul - sper. Cred că s-a temut că eu zic acolo ceva ce poate fi subversiv şi nu e bine să-şi pună el numele ca referent, cine ştie ce se mai poate întâmpla. Nimic anormal, era vremea vânătorii de vrăjitoare în ale scrisului. Poate i s-a părut o carte proastă, cine ştie? Am avut atunci un acut sentiment de inutilitate, am simţit că nu pot să fac nimic ca lumea...

În 1990, Editura de Vest (cu Mircea Mihăieş undeva în umbră) literalmente a scos cartea de azi pe mâine, şi înţeleg că s-au amuzat copios în vreme ce o corectau. Când am aflat că râdeau şi redactau, a fost una din marile bucurii ale mele. O mică confirmare, neînsemnată pentru cei din afară, dar esenţială pentru mine ca autor (dacă sunt eu aşa ceva). Imediat după aceea, cartea a apărut şi, fulgerător, s-a vândut în toate colţurile ţării. Am devenit autor peste noapte. Autorul unei cărţi fără nici o pretenţie de a fi literatură: o carte de învăţat limba engleză.

Cu cincisprezece ani mai târziu, primii mei masteranzi (şi toate celelalte serii de după ei) mi-au mărturisit în masă că unul din motivele pentru care au ales acest program a fost că mă ştiau din English with a Key. Ei sunt "discipolii" mei. Copiii care învaţă şi învaţă să predea engleza, dar şi să traducă, cot la cot cu mine. Cred că aici voiam să ajung, dar nu mi-am dat seama decât acum...

I.I.: Din experienţa ta - care sunt problemele-întrebările tinerilor la care te simţi chemată să încerci să răspunzi?
L.V.: Experienţa mea are două epoci distincte. Sub comunism, studenţii mei şi cu mine învăţam împreună. Aveam şi eu altă vârstă. După 1990, încă învăţăm împreună, dar eu am îmbătrânit, şi obligaţia vârstei mele este că trebuie să ai (că e bine să ai - adică e permis, nu mai e un sacrilegiu) o poziţie. Când mă uit în urmă, la felul cum predam Modernismul, dar mai ales literatura contemporană, până am apucat să citesc ca lumea despre ele - adică până am avut acces la suficiente cărţi - şi compar cu ce fac acum, îmi dau seama că am coerenţă. Am avut norocul să intuiesc corect ceea ce nu ştiam. N-am fost pusă în situaţia stânjenitoare de a mă autocontrazice. Una peste alta, didactic vorbind, sunt împăcată cu sistemul meu (aşa mic cum este, şi numai al meu), cu modul cum explic literatura studenţilor. Cred că el răspunde unora din întrebările lor.

Adevărul meu de căpătâi în aventura care se cheamă "Predarea literaturii engleze a secolului 20/21" este că nu există adevăr absolut, că în lumea ideilor, fanatismul e o crimă. Tirania ideii naşte monştri (vezi ce se întâmplă recent în aria teoriilor literare). Apetitul pentru lectură a scăzut mult faţă de anii 1970, e drept. Copiii de azi au jumătate din capacitatea memoriei lor blocată de aventura virtuală - care mi se pare absolut fascinantă. Nu-i acuz. Fiecare generaţie are lecturile ei. Rolul meu să mă adaptez la generaţii. E rolul oricărui profesor cu har. Sper din tot sufletul că asta chiar am şi făcut.

I.I.: Se împlinesc 20 de ani de la 1989: cum ai văzut (r)evoluţia lucrurilor din perspectiva ta: a creatorului; a intelectualului; a maestrului în faţa discipolilor săi?
L.V.: Schimbarea a însemnat un singur lucru pentru mine: moartea resentimentului. Mi-era ciudă că nu pot promova, că nu capăt cursuri ca asistent, că nu pot publica, nu pot ieşi din ţară, nu pot vedea Londra, nu pot citi ce vreau, şi câte altele. M-am eliberat. Aici internetul a avut un rol covârşitor - aventura virtuală este, poate, pentru un intelectual care citeşte, cea mai fascinantă din acest veac. Îi mulţumesc mereu în gând universitarului american care în 1991 (prima mea ieşire din ţară, o bursă de predare Fulbright la State University of New York) m-a învăţat cu răbdare de înger să folosesc computerul. Ce schimbare după maşina de scris!

Am promovat, am publicat, sunt acum un intelectual aşezat la casa lui, ca să zic aşa. Nu m-am făcut mai creatoare decât eram (poate dimpotrivă). Nu mi-am împlinit visul de a scrie roman. Poezia mea? Nici nu cred că a citit-o cineva. Nu ştiu cât din ea merită. E nesemnificativ. Intelectual vorbind, însă, am crescut enorm. Am văzut un pic din lume, am trăit doi ani ca profesor Fulbright în America, am CITIT ca să compensez şi pentru cei douăzeci de ani de profesie sub comunism. Intelectualul din mine a înflorit.

Acuma, calitatea de maestru vine - dacă ai noroc - fiindcă ai ceva de dat. Dacă nu, ea tot vine - cu vârsta. Tare aş vrea să sper că îndeplinesc ambele condiţii.

I.I.: Ce diferenţe vezi între studenţii care am fost noi în anii de graţie 1965-70 şi studenţii tăi: înainte de 1989, după 1989?
L.V.: Diferenţa pe care o percep eu e mai mult umană decât intelectuală. Ba chiar deloc intelectuală. O minte în formare e cam la fel oriunde o trimiţi. Ea suge cantitatea de informaţie care o modelează, indiferent de la cine, de unde, cum.

În plan uman, lucrurile sunt infinit mai complicate. Cum de puteam noi (cei de vârsta mea) să fim fericiţi cândva, sub comunism, cu un ceai cu biscuiţi "popular", într-o garsonieră neîncălzită, sub plapuma cea de toate zilele?.. Cum fraternizam cei care nu ne turnam la securitate între noi, cum ne solidarizam din instinct în faţa cizmei activiştilor culturali...

Prieteniile de odinioară au murit. Spaţiul de siguranţă, de intimitate, era - ce paradox - infinit mai mare sub comunism decât acum. Nu ştiu de ce. De unde vine deruta umană a anilor 2000. De ce se sfâşie tinerii noştri ca rechinii. Am trăit şi noi mari nedreptăţi care ne-au marcat. N-am putut rămâne asistentă din varii motive, neesenţiale. Dar cineva mi-a întins o mână într-un moment cheie. Am bătut - încă bat - la zeci de porţi care rămân închise. Contează cele care se deschid - aşa trebuie să gândim. Masteranzii mei - nădăjduiesc eu - asta învaţă de la mine: că a bate la poarta potrivită e o artă, că e nevoie de multă răbdare şi muncă să ajungi ceea ce nu ştii că vei deveni.

I.I.: Am avut plăcerea şi onoarea să particip la un număr de seminarii/ateliere de traducere literară contemporană, conduse de tine. Trăim într-o lume care are tot mai multă nevoie de traducere, are nevoie să înveţe să opereze cu diferenţe culturale. Flexibilitatea şi complexitatea uceniciei, a comunicării şi colaborării în cadrul seminariilor tale mi s-au părut elemente care răspund cu subtilitate şi eficienţă acestui moment. Te rog descrie programul de masterat în traducere literară pe care l-ai întemeiat: motivele, scopurile, filosofia acestui program?
L.V.: Motivele pentru care a apărut MTTLC? Am prins un culoar liber, cum ar zice sportivii. O întâmplare fericită. În faţa acestor masteranzi m-am redefinit, am învăţat (eu de la ei) că învăţământul care nu are legătură cu o profesie ce va duce la câştigarea multor existenţe e pe cale să moară.

M-am reconstruit. Aşa cum făceam cu Hillard, în tinereţea mea, am făcut cu aceşti masteranzi: am furat. Am învăţat din instinct. Am perceput ce le trebuie, i-am lăsat să mă folosească (legăturile mele culturale, trecutul meu didactic şi literar - atâta cât e, orizontul meu de aşteptare). Am descoperit America: am făcut stagii de internship, adică i-am ajutat să apară la radio, în reviste, să fie traducători de profesie şi să o facă profesionist (nu ştiu dacă partea asta chiar mi-a ieşit). M-am rugat de felurite instituţii culturale să-i primească, să-i publice, să-i legitimeze.

Cred că în final am o singură filosofie, extrem de simplă, în ce priveşte MTTLC: nu ajunge să le placă lucrurile pe care le învaţă, trebuie să le şi poată folosi. Traducerea literară ca meserie nu include doar literatura scrisă. Cultura virtuală (din ce în ce mai rar pe hârtie) le stă dinainte. Cineva trebuia să le arate şi acest drum.

I.I.: Te-ai aplecat asupra atâtor teme, scriitori, curente. Ai interviuri exemplare, în care abordarea ta dovedeşte o priză de adâncime a universului creator şi a omenescului din interlocutorii tăi. Îngăduie să te rog să ne spui, cu subiectivitate, la care dintre acestea ai avut o satisfacţie deosebită?
L.V.: Ca în viaţa oricărui om, la o anumită etapă, lucrurile se leagă. Am ajuns şi eu la vremea aceea. La început mă bucuram de un interviu. Aşa a apărut pagina mea de la www.lidiavianu.go.ro. S-a adunat în jurul acestor interviuri o comunitate de poeţi, critici şi traducători (români şi străini) care au format - printre altele - un fel de dicţionar viu în grupul pe care l-am pornit).

Am format o adevărată maşinărie de traducere: masteranzii încep, poeţii britanici stilizează. Textele astfel obţinute sunt imbatabile. Sună englezeşte. Recent am tradus aşa Antologia PEN Clubului român, un volum de Lucian Vasilescu, şi nu ne oprim. Mergem pe poezie fiindcă acolo nu e aşa de greu să obţii copyright, fiindcă - ce ciudat - mai uşor publici afară poezie românească decât proză.

Institutul Cultural Român ne-a întins o mână. Avem revista noastră online, găzduită de e-scoala.ro, pe care sperăm s-o mutăm cât de curând pe site-ul nostru, în formare. Avem acolo o editură care acum se naşte: Editura pentru Literatură Contemporană / Contemporary Literature Press, care are sprijinul ICR şi râvneşte la cel al Consiliului Britanic. Avem proiecte fără număr. Am deseori regretul că n-o să ajung să le văd pe toate realizate. Dar vor veni alţii în urma mea. Asta e marea bucurie, satisfacţia - cum zici, în fond: să simţi că mai ai mereu ceva şi apoi altceva, şi mereu încă ceva ce merită făcut.

I.I.: Te rog să comentezi "vârsta desperado", aşa cum ai văzut-o în literatura britanică la răscrucea mileniului: ce a însemnat pentru tine acest studiu estetic şi critic major, cu o miză înaltă? Cum vezi astăzi mersul lucrurilor în literatură? Ce schimbări detectezi, fiind atât de implicată şi atentă la fenomenul literar actual în lumea anglofonă?
L.V.: Cu multă lipsă de modestie, am să zic aici pur şi simplu că - pe tot parcursul vieţii mele intelectuale de până acum - am mers în direcţia bună. Asta este dovada că nu mi-am greşit vocaţia. Am intuit schimbările chiar şi atunci când nu aveam destule lecturi pentru a le argumenta.

După 1990 am acumulat, şi, în fine, am şi scris. Poate nu contează atât ce am scris, că nu mai avem vreme de critică literară în ziua de azi. Contează - iar şi iar - dacă am izbutit să-mi fac studenţii să perceapă ceea ce intuiam eu. E un lucru greu, fiindcă scrii atunci când eşti pregătit (când teoria s-a "copt", când schimbarea s-a instalat), dar predai literatură şi atunci (mai ales atunci) când încă nu ştii ce va să vină.

Mi-aduc aminte ceva ce am învăţat de la T.S. Eliot la începutul carierei mele, pe când îmi scriam teza de doctorat despre el şi Paul Valéry. El zicea că un cRitic literar are obligaţia să lase în sistemul lui un loc liber pentru viitor, aşa cum a lăsat Mendeleev loc gol pentru elementele chimice încă nedescoperite. Schimbările pe care le-am intuit în anii 1970 au devenit realitate (ele erau deja realitate, dar nu aveam eu acces la cărţi pe atunci - mă refer la romanul contemporan). Mi-am făcut un tabel de schimbări, l-am botezat Desperado. Între timp acele schimbări s-au consumat şi vin altele la orizont.

Un lucru am învăţat: importantă e nu schimbarea (nimic nu e niciodată nou sub soare, deşi ne înnoim cu patimă...), ci priceperea de a o observa. Cum zicea un bun prieten (citând, desigur, Biblia): Nu-mi da peşte, mai bine învaţă-mă să pescuiesc. Nu merită să înşir ce am văzut eu că va fi şi chiar a fost, şi poate nu mai e în acest moment. Câţi oameni, atâtea definiţii ori păreri. Dacă am izbutit eu să-mi învăţ masteranzii să "pescuiască" ideile care plutesc în aer în jurul lor, păi n-am trăit degeaba. De acolo va veni meseria lor.

I.I.: Ce proiecte ai pentru viitorul apropiat?
L.V.: În acest moment anume, mă lupt cu editura online pe care o construim în interiorul MTTLC. Aş vrea să public acolo masteranzi, autori români tineri (şi nu numai), traduceri de calitate, dar câte nu vreau. Nu mă pot gândi mai departe, cu toate că de când mă ştiu am avut acest extraordinar izvor de energie: să vreau...

I.I.: Te consider una dintre cele mai speciale, mai recognoscibile voci în poezia noastră de azi, deşi prezenţa ta ca poet este foarte discretă. Vom avea plăcerea să te vedem curând publicând şi poezie?
L.V.: Nu ştiu dacă o să mai vină poezia în viaţa mea, dar cel mai mic lucru pe care-l pot face este să-mi public cele trei volumaşe la editura aceasta online. Acuma, dacă ele vor fi şi citite de cineva, dacă pot place cuiva... asta nu stă în puterea mea.

I.I.: Ce ţi-ai dori să scrii şi / sau să studiezi?
L.V.: Am să dau un răspuns de copil de trei ani: aş vrea să citesc toate, dar absolut toate romanele britanice care se scriu acum. Sunt însă luni când nu apuc să citesc un rând. Am cinci teze de doctorat care aşteaptă să fie corectate, sute de lucrări pe semestru, pregătesc volume pentru editură, coordonez sute de traduceri de poeme. E scurtă ziua. Dar încă sper că o să apuc să citesc tot. Şi nu când o să ies la pensie... că perspectiva ei mă derutează.

I.I.: Ce ţi-ai dori să faci, dacă ai primi un cadou de timp liber?
L.V.: Depinde cât timp? Dacă ar fi mai multişor, aş lua-o de la început, ca dascăl, vorbesc, şi aş face totul mult mai bine...


(7 decembrie 2009)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer