Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aureole şi mandorle: spaţiul sacru miniat în icoane


Augustin Ioan

13.04.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu demult, am citit câteva lucrări de master în spaţiul sacru, printre ultimele ale acestui program care s-a închis din 2009. Una dintre colege, teolog, ne-a adus spre judecare o lucrare foarte decentă despre aureolele sfinţilor, în care a tratat şi chestiunea aureolelor negre, dar şi pe aceea a mandorlelor (ca reprezentare bidimensională a sferelor de glorie şi slavă în centrul cărora este Iisus). Pentru că tema m-a interesat la un moment dat, adaug aici câteva comentarii ceva mai vechi pe această temă. Spre pildă, între sintagma Iisus in Chora (de altfel, hramul unei biserici bizantine celebre de la Constantinopol, despre care a scris elegant şi emoţionant Anca Manolescu), pântecul marial conţinându-l pe Iisus (care este, de asemenea, temă în icoanele bizantine) şi mandorlă (mai degrabă de regăsit în iconografia occidentală, sculptată deasupra intrărilor în catedrale, în basorelief sau altorelief) cred că există legături insuficient cercetate din perspectivă iconografică, mai cu seamă, repet, din perspectiva redării multiplelor dimensiuni spaţiale în două dimensiuni ale planului pictural. Între timp, am dat şi peste comentariile despre aureolă şi mandorlă din volumul colectiv Manolescu, Pleşu, Patapievici şi Liiceanu: Sensuri metafizice ale crucii, Bucureşti, Seria Boltzman volumul I, Ed.Humanitas 2007, pp. 147. Este o carte uluitoare, despre care nu îmi amintesc să fi citit comentarii nici din partea teologilor, nici din partea filosofilor, nici din partea iniţiaţilor într-ale esoterismelor de toate felurile, deşi, cumva, cele discutate în seminarul de la Colegiul Noua Europă între ianuarie şi mai 2002 de către cei patru îi priveşte pe toţi aceştia. Dar, cum se întâmplă la noi, scindarea disciplinară şi autismul intra-denominaţional ne împiedică să căpătăm privirea de ansamblu.

Adaug, de asemenea, şi câteva ilustraţii de la Sagrada Familia, pentru a ilustra cele scrise.





Într-un tablou pictat la 1420 de Giovanni di Paolo din Siena, aflat la Los Angeles County Museum of Art, Fecioara şi pruncul ei sînt pictaţi pe fundalul unui vortex straniu, aflat deasupră-le, în care parcă şi razele aurelor lor sînt absorbite (sau, poate, din care sînt generate). Analogia cu turbionarea spaţiului, care se curbează şi se prăbuşeşte în sine în proximitatea găurilor negre, era evidentă. Şi nu au fost acestea cele mai stranii aure văzute la LACMA: într-o altă icoană, de Quinten Marrys, ieşită dintr-un atelier din Flandra pe la 1500, Iisus are o aură întunecată pe fondul de aur, ca un inel de eclipsă, de parcă s-ar fi decupat în negativ cu spaţiul care îi înconjura chipul trist. Putea fi un tablou repictat, de sub care a ieşit vechea culoare la suprafaţă, ori poate o eroare de restaurare, pentru că aurele nu se închipuie negre. Dimpotrivă, într-un tablou spaniol contemporan celui de mai sus, din Osma, aura cristică nu este circulară, ci are geometria curb-octogonală generată de două pătrate rotite la patruzeci şi cinci de grade (cu racordări între vîrfurile pătratelor). Colţurile aurei astfel generate sînt continuate cu crini ("uitaţi-vă la crinii de pe cîmpuri", a spus Iisus). Sau, într-o icoană castiliană tot de la 1500, aura e "buclată", deşi ne închipuim aici mai degrabă vîrtejuri cosmice decît cîrlionţi, iar îngerii par a se ascunde de asemenea furtuni în nişele de alabastru de pe mormîntul lui Don Garcia Osorio din biserica San Pedro, Ocana, în Aranjuez.

Cum altfel decît ca aure ale unor sfinţi absenţi, ori poate doar invizibili ochilor noştri, pot fi închipuite structurile rotite ale bolţilor abia montate ale catedralei Sagrada Familia, a lui Antoni Gaudí y Cornet, de la Barcelona, îmi spuneam în faţa acestor icoane singure, mai deloc vizitate, pe care le-am văzut pe coasta Pacificului? Căci bolta acelei biserici catalane ce e? Un cer gol, plin de efecte din care, însă, lipseşte chiar cauza. Sau nu ni se mai arată? Sau nu noi se cade să vedem cauzele, ori Cauza Primă, ci doar făuritorul lor, arhitectul - nebun întru Hristos - Gaudí? Începută după 1880, catedrala va fi terminată, cum se terminau odinioară catedralele făcute pentru totdeauna, o sută patruzeci de ani mai tîrziu, adică în 2020. Acum, însă, biserica este închisă şi are, deci, spaţiu interior. Acum putem înţelege gîndul ascuns al arhitectului. Absorbit spre înaltul cerurilor prin aceste turbioane monumentale cu o geometrie deloc euclidiană, spaţiul interior, la configurarea căruia lucrează o echipă urieşească de arhitecţi şi constructori, este în ascensiune perpetuă. Arborii-flori-axe ale lumii-stîlpi ai bolţii îl susţin. Iisus se naşte, propăvăduieşte, moare şi învie pe diferitele faţete ale cristalului de piatră care e Sagrada Familia.

Gaudí a lăsat desene şi machete pentru întreaga construcţie, apoi s-a dus să se odihnească la rădăcina stîlpilor acestei ne-umane închipuiri ale sale. După el, nu vom mai putea gîndi aurele sfinţilor altfel decît aşa cum ni le-a arătat el. Şi lumea descrisă - parte pentru întreg - de Gaudí ni se prezintă şi ne reprezintă în acelaşi timp: literală şi figurativă, reală şi simbolică, fizică şi metafizică deopotrivă, sus ca şi jos, imanenţă şi transcendenţă contopindu-se pe axa hristică. Este creaţia însăşi în dinamica devenirii ei perpetue, sus ca şi jos: înfricoşător de frumoasă, straniu familiară, ca însăşi povestea fondatoare a creştinătăţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer