Firimituri (III)

Am mai scris de câteva ori în acest colţişor de internet cultural despre starea urbei Sinaia. Mi se pare că am dreptul, devreme ce am un mic apartament aici şi plătesc taxe locale. Târgul e în paragină şi în derivă. Drumurile s-au dizolvat de tot iar gunoiul dospeşte cu zilele. Drumul spre Peleş e desfundat şi bordat cu barăci şuie, de lemn, care vând chinezisme, sugiuc, susănele şi alte produse ale meşteşugarilor autohtoni. Totul arată ca bâlciurile de doi bani, de la ţară, în vremea hramului. Podul peste Pelişor e jumate căzut în apă. Botezând locul după Sinai, pe care l-a văzut în hagialâc, stolnicul Cantacuzino, fondatorul mănăstirii eponime, a dorit să se transmită ceva din sfinţenia locului (sau a mănăstirii Sf. Ecaterina din Sinai, de pildă). A dat greş. Deloc sfântă, Sinaia de azi este doar un deşert. Să ne mai mirăm că, în plus, este şi pustiu (de turişti), în raport cu potenţialul său?

Dacă, organizând întâlnirea tineretului liberal european la Sinaia (26-30 aprilie 2010), dl. Crin Antonescu a dorit să arate cum administrează local un liberal de-al dumisale, ei bine, sper că acum îi este jenă cu ce au văzut oaspeţii. Sau poate că nu? În definitiv, peste aceste realizări, primăria doreşte să preia în administrare nimic mai puţin decât tot domeniul Peleş, începând cu castelul. Prin urmare, îi întărâtă deschis şi populist pe sinăieni să voteze pentru că, astfel, vor avea locuri de muncă. Doamne fereşte să se mai naţionalizeze încă o dată singurul motiv de a exista al urbei Sinăii! Şi puşche pe limbă-mi să ajungă în administrarea administraţiei locale de acum!

Cum pe 6 mai 2010 sunt alegeri în filiala Bucureşti a OAR, iar eu mi-am propus să candidez pentru un loc în consiliul filialei, a trebuit să explic, în câteva rânduri, de ce o fac. Las la o parte că a trebuit să declar, sub semnătură şi parafă, că nu am procese pe rol. Dar întrebarea m-a pus pe gânduri. Sunt, într-un fel sau altul, aproape de conducerea breslei arhitecţilor încă de când am terminat şcoala, în 1990. Mi-a fost de folos să fiu în preajma informaţiei celei mai recente, atâta câtă a fost. Acest folos l-am transformat, la rândul meu, în comentariu scris şi publicat. Ani de zile am ţinut rubrici săptămânale dedicate domeniului mai întâi în Tineretul Liber (1990-1991), apoi în Dilema (până la finele lui 2003) şi, de câţiva ani, aici, pe LiterNet. Nu e uşor să scrii săptămânal despre arhitectură în general. Nici tensiunea discursului nu poate fi menţinută permanent la înălţime. În definitiv, este vorba despre un fenomen marginal - atât geografic, cât şi financiar - al arhitecturii europene. Cât a fost vremea bulei imobiliare, era şi greu să scrii despre confraţi, câtă vreme eram, la rândul meu, unul dintre actorii de fundal.

Acum este timpul unei reconsiderări, după douăzeci de ani. Arhitectura încă nu este parte a culturii româneşti contemporane. Presa culturală este, încă, una covârşitor literară, unde şi nimica mişcă. Pentru a deveni vizibilă, arhitectura care se face la noi trebuie să fie demolată, sau, dimpotrivă, să se ridice - prea sus, zic unii - dintre dărâmături. Ea apare în presă mai cu seamă ca obiect al injuriilor şi al arătării cu degetul. Culpa ne aparţine în primul rând nouă, ca breaslă. Prea puţini dintre arhitecţi îşi dedică vreo câtime din timpul rămas liber şi pentru introspecţie, pentru critică, pentru acţiune civică urbană. Dar proiecte solide pentru viitorul urbei câte au apărut în spaţiul public? Cum, fără bani? Nu se poate: ne-am descoperit utilitatea şi ne-o vindem celui care dă mai mult. Acum, de când nu mai e de lucru, am vinde-o oricui. Fie, dar: arhitecţii sunt mai degrabă mercenari decât artişti, mai degrabă oameni de casă ai noilor îmbogăţiţi decât cetăţeni ai urbelor în care locuiesc. Dar trebuie să mai fie şi dintre cei ce nu tac.

Şi, în fine, în aceeaşi zi cu adunarea generală a OAR Bucureşti, 6 mai 2010, seara la ora 18, la Dalles, se va fi lansat albumul de lucrări ale arhitectului Radu Teacă. Nu cred că se poate face un Top Ten al arhitecţilor din România după 1989 fără a-l include şi pe Radu. Ceea ce face, în felul în care îl face, iese impecabil. Obiectele produse de arhitect sunt închise, desăvârşite în geometria lor riguroasă şi, mai ales, în materialitatea lor. Şi mai e un motiv să îl iubesc pe Radu: am avut acelaşi mentor, pe profesorul nostru de estetică Radu Cezar. Până la moartea acestuia, în 2000, împreună cu Costin Popescu, l-am cultivat pe bătrânul nostru, cum îi plăcea să se alinte, în toate articulaţiile vieţii noastre, nu doar sub specie intelectuală. M-am bucurat să văd că Radu i-a dedicat lui Cezar Radu acest studiu al său de etapă.