Tenisul este (un) sport. Terenul pe care se joacă seamănă cu un ring de box, dar e un podium al defilării eleganţei; pare un dreptunghi, dar el este, de fapt, un pătrat cu 64 de căsuţe albe şi negre; aparent, e înjumătăţit de linia care-pe-care a unui fileu, dar este linia deasupra căreia cele două jumătăţi îşi întind, fair-play, mîna; pare încorsetat între propriile-i margini, dar astea-s tuşe neinterpretabile şi nesusceptibile de simulări; în fine, terenul de tenis are un aer de autonomie şi autocentrare, dar el este, în realitate, o curte interioară a unei case boiereşti vechi, înspre care dau şi balcoanele gazdelor, şi ale oaspeţilor.
Cei care practică sportul ăsta ca mari performeri nu-s semizei. Federer şi-ai lui sînt oameni normali care ştiu că expresia forţei fizice trebuie să fie elegantă; că prestaţia atletului se cere dublată de inteligenţă şi puterea mentală a şahistului; că atunci cînd punctează graţie bandei fileului intervenient, trebuie, în numele acestuia, să-şi ceară scuze; că în careul de serviciu nu poţi simula nici o cădere şi, chiar de-ai face-o, n-ajută la nimic; în fine, că acolo, în minunata curte interioară unde-şi întîlnesc adversarul, ei respiră acelaşi aer cu gazdele şi oaspeţii de la balcoanele casei boiereşti.
Mie unuia îmi place tare mult să-i privesc. (Uneori, să-i şi ascult, pentru că, de regulă, ştiu să se exprime în mai multe limbi de circulaţie internaţională.) În plus, cred că şi copiii, şi adolescenţii de la noi au şansa ca, urmărindu-i, să asiste la confruntări sportive de înaltă ţinută şi să guste spiritul de fair-play care domină cvasiunanimitatea meciurilor de tenis.
Pe 17 aprilie 2010 priveam, încîntat, semifinala de la Monte-Carlo, Djokovic -Verdasco. Am fost întrerupt, brusc, ca şi-n finala de la Roland Garros şi-n alte ocazii, de cucul orei exacte din sport...
Sport punct România
În România nu există, pare-se, decît un singur sport care merită urmărit şi-n numele căruia poţi întrerupe orice, curentul electric, o prescripţie, un coit, orice: Liga Cuiva. Terenul pe care se joacă Liga Cuiva pare a fi unul de fotbal, dar e, în realitate, un ring de wrestling: nişte tipi foarte solizi (era să zic, ptiu drace!, îmbuibaţi) sar unii peste alţii sau mimează diverse atacuri ori eschive. Nu pot vedea foarte bine despre ce e vorba, pentru că tele-imaginea mă mută pe un alt teren, piaţa centrală a urbei, unde un grup de înflăcăraţi se vor pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor. Şi-apoi, caleidoscopic, imaginea asta e înlocuită cu a unui alt gazon, o judecătorie unde se dezbat fazele controversate din minutul 91, faulturile, sechestrările şi simulările aferente. Pe urmă, imaginea trece pe un alt teren, o discotecă în care un mut trage pe nas nişte prafuri de slăbit, direct de pe tatuajul înveninat al consoartei. După care, un cadru de sub masa unui restaurant unde se plimbă liniştită, gonflată şi ghiftuită, o valiză Louis Vuitton. Dăm apoi legătura pe o altă arenă, naosul unei biserici, unde un proaspăt descălecat din Maybach simulează pios îngenuncherea în careu şi se-apucă să picteze pe sticlă mătănii, iar la ieşirea din lăcaş, sudalme. Trecem apoi pe sub Podul Grant, pe Dealul Feleacului, pe malul Dunării şi tot aşa... Şi după toate aceste intercalări şi verticalizări, imaginea caleidoscopică revine şi se stabilizează odihnitor pe stadionul central, Fierăria lui Iocan, studioul TV unde are loc cel mai mediatizat şi interesant meci al etapei: disputa finanţatorilor cu preşedinţii şi-a analiştilor cu impresarii.
E meciul analizelor şi-al sintezelor zilei, disecarea imaginilor din urbe, din discotecă şi din biserică. E meciul părerilor competente şi formatoare de opinii. E meciul în care ei se mobilizează exemplar, ca să facă o figură frumoasă pe care s-o arate lumii. E meciul meciurilor, pentru că ei sînt aceia care practică Liga Cuiva ca mari performeri şi ca semizei. Opiniile lor (musai competente), analizele lor pedante, înflăcărarea şi piepturile lor umflate, asta-i tot ce contează. Poa' să crape toată zgura Roland-Garros-ului şi să se umfle într-o haldă fierbinte care să-i sufoce şi pe Nadal, şi pe Federer laolaltă: cînd ora s-a făcut exactă, timpul încremeneşte-n loc, iar noi tre'să ne ridicăm în picioare şi, ochi şi urechi la baghetele acestor semizei dirijori, tre' să cîntăm imnul naţional al sportului românesc.
P.S. Scriam rîndurile de mai sus pe 18 aprilie 2010, în aşteptarea finalei Nadal-Verdasco. Ce mi s-a propus în schimb a fost transmisiunea în direct a unor cafteli cu rating şi specific naţional, între nişte bătăuşi locali. Titlul pus în joc - "Greul Bucureştiului". Nu mai zic nimic...