Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jesus Christ Superstar


Marian Rădulescu

15.05.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am intrat, recent, într-o bisericuţă ortodoxă de pe lângă un impunător edificiu medical - cel mai mare din urbe. Ceea ce am văzut acolo - pereţii acoperiţi de tablouri religioase (pentru că este impropriu a le numi icoane) de mari dimensiuni - a întrecut, mărturisesc, orice imaginaţie. M-am oprit mai ales la o lucrare pe care, dacă aş fi zărit-o de la o distanţă ceva mai mare, aş fi putut-o confunda lesne cu un poster la un blockbuster S.F. Ei bine, tabloul cu pricina (denumit "Învierea") - pictat în culori stridente, fistichii - este segmentat, astfel că în câteva "casete" am putut vedea... O.Z.N.uri (ce păreau decupate din legendarul film al lui Steven Spielberg, Close Encounters of the Third Kind) şi chiar o panoramă a New York-ului, cu reprezentarea explicită a turnurilor gemene în flăcări (??!!). Mântuitorul era reprezentat aidoma unui superstar, scăldat în halouri de lumină ce venea dintr-un decor futurist. Da, mai erau rătăcite pe-acolo şi câteva litografii ce păstrau - vag - forme şi culori din blânda iconografie ortodoxă. La cât de puţine numeric erau, te puteai întreba - nu fără îndreptăţire - ce căutau acolo. Ele erau "dintr-alt film"...

Nu ştiu de ce, dar sub asaltul acelor "fresce" mai degrabă tributare curentului pop art (un fel de Andy Warhol cu tuşe ţipător creştine), mi-am adus aminte de Nietzsche şi de al său aforism: "După ce vin în contact cu o persoană religioasă întotdeauna simt nevoia să mă spăl pe mâini." Eu am simţit că am mare nevoie de aer şi am ieşit afară. Eram dintr-o dată solidar şi înţelegător cu toţi rebelii asemenea lui, cu toţi iconoclaştii acestei lumi. Abia ieşit afară din biserică aveam să mă gândesc din nou la ceea ce icoana ortodoxă s-ar cuveni să fie pentru specia om: fereastră spre absolut şi revărsare de lumină restauratoare.

Cu o seară înainte am fost - cu mic, cu mare - la concertul extraordinar susţinut de Filarmonica Banatul (şi dedicat Zilei Europei) într-un (alt) "spaţiu neconvenţional". După platforma din faţa Catedralei Mitropolitane, malul canalului Bega, incinta aeroportului din oraş, o poiană din Pădurea Verde şi un şantier (concert în care soprana ieşea din cuva unui excavator), seria concertelor-surpriză continuă, iată, cu această mini-serată muzicală (în repertoriu: arii sacre de Anton Pann, Verdi, Franck, Mahler) susţinută în curtea mănăstirii de la Timişeni-Şag, situată la marginea unei păduri, la circa 15 km de Timişoara. Un concert de muzică laică (fie şi de inspiraţie bisericească) în incinta unei mănăstiri creştin-ortodoxe??? "Anatema!" vor striga (şi au strigat) indignaţi destui pedanţi. Tocmai d-aia am şi vrut să mergem şi să vedem "minunea" (sau - depinde cum priveşti - "blasfemia"). Şi-am văzut...

Am intrat însă şi-n pangarul mănăstirii ca să descopăr (o dată în plus) un "kitsch perfect al covoarelor, icoanelor şi obiectelor tehnice". Despre el vorbea cândva H. R. Patapievici într-un interviu acordat lui Costion Nicolescu şi intitulat "A fi ortodox". Sigur, e nevoie de "toleranţă", de "îngăduinţă" (acest kitsch este - trist, dar adevărat - majoritar, deci aproape irezistibil) faţă de acest "orizont de exigenţe" ce nu lasă de înţeles că ar fi tributar vreunui simţ estetic sensibil, subtil, atent la nuanţe. (A-l tolera însă - opina Patapievici - nu înseamnă decât "o concesie făcută falsităţii", nicidecum "o pliere la credinţa populară profundă".) La rândul său - aveam să aflu de la o băbuţă căreia i-am oferit un loc alături de noi în maşină, la întoarcere - Mitropolitul însuşi vorbea despre "îngăduinţă" şi "toleranţă" atunci când, deunăzi, se adresa enoriaşilor de la catedrală. Mă rog, unei părţi dintre ei, să zicem "aripa (ultra)pravoslavnică", presupus ostilă susţinerii acestui tip de concert într-o mănăstire ortodoxă.

Şi pentru ce, în fond, atâta agitaţie şi tam-tam? Indignarea ar fi cu adevărat justificată atunci când o astfel de "manifestare culturală" de tip laic (o orchestră de aproape o sută de instrumentişti, un cor de câteva zeci de solişti, la care se adaugă sutele şi poate chiar miile de spectatori, un repertoriu majoritar heterodox) ar ameninţa să tulbure liniştea unei mănăstiri ce este într-adevăr preocupată să păstreze "savoarea" ortodoxiei - aceea care îi va fi "sedus" (nu "convins" cu "argumente ştiinţifice", "juridice") pe un Andrei Rubliov, pe un Serghei Bulgakov, pe Dostoievski ori Nicolae Steinhardt. O astfel de mănăstire, în judeţ, este cea de la Cebza. La mănăstirea de la Cebza, da, aş considera că este o impietate să susţii un concert vocal-simfonic pentru că până şi pietrele de acolo respiră duhul icoanelor (nu picturilor religioase necanonice, edulcorate şi renascentist-naturaliste ori cu vădite influenţe futuriste şi de pop art), melosul psaltic, bizantin şi cuminţenia monahală. Dar, de bună seamă, pentru obştea de acolo - care e de presupus că nu ar fi negociat dintru început un atare show în curtea lor - nici se pune problema unei astfel de "imixtiuni". Aşa stând lucrurile, cred că implicarea Mitropoliei în proiectul Filarmonicii de a muta scena de concert în curtea unei mănăstiri "cosmopolite" şi vizibil deschise, iată, spre "modernitate" nu ar trebui nici să mai mire şi nici să mai scandalizeze pe nimeni.

Organizarea unui concert simfonic într-o mănăstire sau într-o biserică ortodoxă scandalizează. Grupuri de "apărători ai tradiţiei" se autosesizează, scriu petiţii, protestează. Împodobirea bisericilor ortodoxe cu reprezentări, în fond, străine de ortodoxie, nu deranjează pe nimeni. (Dimpotrivă, căci nu puţine sunt cazurile în care preotul-paroh cere insistent ca pictura bisericii să nu fie bizantină, canonică şi cedează - atunci când, totuşi, are discernământ - sub presiunea "mulţimii de credincioşi") De unde se vede că, pentru mentalitatea populară pravoslavnică este mult mai periculos universul simfonic decât "kitsch-ul perfect" ce devine - cu foarte puţine excepţii - normă şi, o spune tot Patapievici, "îţi rupe inima".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer