Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Laudă suferinţei


Marian Rădulescu

15.05.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Există, în filmul inspirat din romanele lui George Călinescu Bietul Ioanide şi Scrinul negru, următorul moment: într-o scenă de alcov ce-i provoacă un postludiu metafizic (şi... escatologic), un fost ministru (Pomponescu) se confesează amantei sale (Indolenta). Deprimat din cauza pierderii fotoliului ministerial, simte că-i fuge pământul de sub picioare şi - involuntar - filozofează: "Am cunoscut odată o fetiţă, un copil de religie ortodoxă, care era atât de convinsă de frumuseţea paradisului, încât în timpul unei boli grele aştepta cu nerăbdare moartea."

Acum, când păsările cântă pe cer şi mugurii răsar din trotuare, s-a mutat la cer - să moară puţin - încă un suflet de copil. Am cunoscut-o pe Ioana, o fetiţă de numai 15 ani, în urmă cu vreo şase-şapte ani. Cu puţină vreme înainte de a o întâlni, o tumoare cerebrală avea să-i răpească, subit, vederea. Dar, în ciuda ravagiilor progresive aduse de năprasnica boală, credinţa ei în "frumuseţea paradisului", despre care vorbea Călinescu, era lumina care a trecut-o, de atâtea ori, de vămile disperării. Din clipa în care ochiul, închis afară, a lăsat loc deşteptării ochiului dinăuntru, micuţa Ioana a trăit ca soră de mănăstire, fiind îngrijită şi ocrotită de mătuşa ei şi de alte maici. De fiecare dată când o întâlneam, la mănăstirea unde vieţuia, ne hrăneam - noi, cei din lumea sluţită de atâtea fasoane şi de false temeri - cu blânda ei veselie şi cuminţenie.

Ioana era o fericită pentru că desluşea (şi apoi dăruia celor din preajma-i) singura fericire lăsată omului, aceea "pe verticală", care - aşa cum spunea Blaga în poemul său Laudă suferinţei - "întăreşte fiinţa întru fiinţă". Soarta ei, următor întâlnirii cu agonia, nu pare altceva decât asumarea acestui poem blagian. Sunt, într-adevăr, atâţia semeni care "nu prea ştiu ce să înceapă-n zori cu suferinţa" şi "nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa". De aceea, pentru ei, suferinţa e "întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pecete arsă cu fier". Pentru ceilalţi însă, care învaţă sau au învăţat lecţia durerii fără să se acrească, fără să devină mizantropi, agonia este "sâmbure de cer". Ioana se număra printre cei care n-au mai călcat pe pământ atunci când a înţeles că suferinţa poate schimba la faţă argila, "în duh ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă". Mi-o imaginez pe Ioana rugându-se în taină şi altfel - necanonic şi, involuntar, blagian:
"Tată, carele eşti şi vei fi,
nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă.
Alungă pe aceea doar care destramă,
dar nu pe-aceea care întăreşte
fiinţa-ntru fiinţă.
Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă,
până astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi Tine."

A doua zi după îngropăciunea ei am reascultat, cu gândul la ea, şi acasă (în versiunea interpretată la synthesizer de un magician al sunetului precum Isao Tomita) şi în principala sală de concerte a urbei (cu orchestră simfonică), lucrarea lui Maurice Ravel, Pavana pentru o copilă defunctă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer