Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Afară e bine - Blank, de Vlad Moldovan


Daniel Cristea-Enache

10.05.2010
Cultura, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Vlad Moldovan, Blank,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 88 p.
Un debut editorial extrem de interesant este Blank al lui Vlad Moldovan. Acest adjectiv, interesant, e de obicei folosit de critici pentru a-şi masca tocmai nereceptivitatea faţă de un volum oarecare. Când versurile sau paginile de proză citite nu depăşesc nivelul mediocrităţii, comentatorul face un efort de politeţe şi le numeşte interesante. Prin urmare, piaţa noastră literară e sufocată de titluri care interesează în acest fel şi care le oferă criticilor de bine lecturi pe măsură, provocatoare.

Blank
provoacă realmente, într-un mod diferit de epatarea post-avangardistă, suculentă în violenţa ei, a "fracturiştilor" din linia Marius Ianuş - Elena Vlădăreanu. Lectorul trebuie să fie permanent în priză, conectat la glisările, permutările şi mutaţiile unui lirism intelectualizat, problematizant şi reflexiv. Vlad Moldovan nu intră deci în profilul tânărului poet revoltat, pornit să dinamiteze, deodată cu reaua întocmire socială, convenţiile bătrânicioase ale literaturii. El se simte bine (prea bine) atât în lumea reală amestecată cu cea a propriei poezii, cât şi în extensiile şi modificările ei virtuale, operate fără vreun disconfort. Linia de tensiune expresionistă Ruxandra Novac - Teodor Dună - Dan Coman e de asemenea paralelă cu versurile bine definite de titlul volumului. Fără convulsionări ale fiinţei şi intensificări vizionare ale unui raport conflictual, tragic cu lumea, blank-urile lui Vlad Moldovan sunt lipsite de orice accent dramatic.

Dacă socialul este perceput în datele sale şi transformat, apoi, după un proiect imaginar personal, golul terifiant din miezul altor lumi poetice e... absent în paginile tânărului autor. Analogiile cu "omul concret" al lui Bacovia făcute, pe urmele lui Radu Vancu (care semnează o frumoasă, dar inexactă prezentare pe coperta a IV-a), de câţiva comentatori comozi au mult mai puţină relevanţă în cazul lui Vlad Moldovan decât în cel al unui Constantin Acosmei. În Blank, scrie R. Vancu, "studiat sub lupa enormă a unei lucidităţi fără defecţiune, omul ajunge să-şi piardă umanitatea". Eu cred că e exact pe dos. Mai întâi că debutantul nostru nu intenţionează să proiecteze o imagine a Omului, cu majusculă (fie el revoltat, învingător sau căzut). Refuzând genericul şi simbolicul, el sparge imaginile constituite şi identităţile fixe, pentru a le recoagula iarăşi, dar exclusiv în propriul sistem. Se observă chiar o abundenţă de umanitate în cele mai caracteristice texte din Blank. E însă una, ca să zic aşa, atent selectată şi procesată, recompusă din linii discontinue şi din elemente luate de peste tot. Să citim integral Endunit: "Eşti trecut de 30 şi faci/ schimb de stickere în/ staţia asta./ Nu ai nici măcar ochii tulburi/ şi sticloşi ai vagabonzilor./ Stai cu prietenul tău/ şi răsfoiţi clasorul./ Trece metroul şi/ suflă blana câinelui impasibil de lângă,/ şi pentru că sus bate cu tunul,/ şi între dărâmături şerpuieşte/ dulcele izvor de hidrant./ Se învârte stolul/ şi intră în tunel/ Se fărâmiţează tencuiala/ pe mine şi pe voi,/ ca într-o dimineaţă de februarie:/ mă luaseră pe Dealul Florilor/ să îmi arate focurile din munţi./ Acolo unde am dus o viaţă bună./ Cât fusese ploaie cât burniţă şi ninsoare/ nu văzusem./ Erau numai dealurile răvăşite sub perdea.// Cum ar fi spus Aureus în secolele de mijloc:/ «Că ne întâlnim acum sau că o facem mai târziu/ frumuseţea fără noi şi în neştire/ se aşază necontenit pe suprafeţe».". Şi primele trei strofe din Excursii, cele mai frumoase din întregul volum: "De fapt n-aş putea să povestesc,/ e de ajuns peticul ăsta de lângă pinii şi brăduţii/ din parc,/ nici n-aş face altcumva pentru că/ privirea mea zgârie ca un 0,5 pe terminate.// Am mers cu autobuzul şi mă uitam, lângă fiecare om/ mai multe modificări/ parcă se intersectau câteva voci şi aerul urca/ la un metru deasupra capetelor./ Acolo se suprapune lumea/ şi ochii lor umeziţi de amiaza în fâşii/ ar fi putut vedea/ că dincolo şi dincoace dospeşte floarea,/ că plescăie bogăţia lui Dumnezeu.// Ar fi văzut că în fiecare zi/ miracolul iese - un gândac prin grilajul caloriferului/ şi dispare într-altă încheietură/ (iar eu îmi pun urechea pe o tablă şi/ aştept să o trăznească ciocanul)/ Am învăţat - mesajele/ alunecă lângă pervaz - prin sticla geamului/ Pică repede şi se sparg de marginea fiecărui corp./ Când se sparg, gura se umple de părticele amare/ şi dacă nimerim ceva prin cuvinte, uităm la loc."

Endunit arată cum autorul descompune realitatea şi face să alunece, prin noile puncte de intersectare, alte planuri şi suprafeţe referenţiale. Atenţia mărită la detalii (cum sunt mişcate firele de blană ale câinelui de aerul "pompat" prin venirea metroului) nu conotează în hiperrealism şi nici nu preia sarcinile documentare ale poeziei sociale. Vlad Moldovan foloseşte detaliul, amănuntul, mica întâmplare, dar nu ca să le dirijeze spre o semnificaţie mai generală. Privirea înregistrează fără să clasifice şi să claseze, îmbibându-se de frumuseţea atomizată şi randomizată a lumii, făcând una cu textura ei. În fine, această realitate înconjurătoare nu va fi ajustată şi corectată meliorist. Lumea este percepută cu seninătate şi simţită ca bună de un spirit observator pe care l-am putea cota, în primă instanţă, ca placid-descriptiv. Pe o a doua treaptă a poemelor (şi Endunit e un exemplu la îndemână), lumea văzută glisează însă spre lumile posibile, dar improbabile, adăugate pe parcurs. În timp ce "trece metroul", "sus bate cu tunul,/ şi între dărâmături şerpuieşte/ dulcele izvor de hidrant". Cotidianul banal şi dezastrul unei conflagraţii (în alte poezii se "vede" chiar Apocalipsa) se supraetajează în chipul cel mai firesc. Alunecările de teren liric sunt lipsite de zgomot şi, cum spuneam, de accent dramatic. Forţa de impact a tunurilor şi dezastrul dărâmăturilor par virtuale, parte a unui joc de strategie din care, aşa cum am intrat, putem şi ieşi. Endunit alunecă iar, acum într-o "dimineaţă de februarie", cu munţi şi dealuri "răvăşite sub perdea". Decorul virtual s-a schimbat fără mari complicaţii, făcând loc amintirii unor scene de culoare personală. Iar finalul concluziv e perfect senin, ba chiar aproape mistic: "frumuseţea fără noi şi în neştire/ se aşază necontenit pe suprafeţe"...

"Afară e bine", sintetizează Vlad Moldovan într-un Blank în care, ca şi în Excursii, percepţia exteriorului vine împreună cu reflecţia asupra poeziei. Versul este o probă de atenţie distributivă, dar şi una de răbdare în sortarea efemeridelor; un clasor de momente şi senzaţii asociate lor, plus un cursor care se mişcă rapid şi fin pe suprafeţele apărute în flux, oprindu-se selectiv asupra unor secvenţe. E adevărat că peste tot în lume "plescăie bogăţia lui Dumnezeu" (verbe curente la tânărul poet: "plescăie", "gâlgâie", "clipoceşte", "pâlpâie"), dar momentele irelevante ale texistenţei sunt, practic, nişte materiale consumabile neutilizabile poetic: "Momente irelevante care îşi/ lasă colţurile şi planurile/ cu miile în fiecare loc, tot timpul,/ materiale nefolosibile şi alunecări,/ feţele pe care le uiţi,/ poveştile neinteresante,/ începuturile îngheţate,/ mici vârtejuri de conjuncturi iritabile." (Nişte învingători).

E limpede că Vlad Moldovan nu lucrează - poetic vorbind - cu spuzeala, urdorile, mătreaţa şi gingiile inflamate din nimicul bacovian procesat de Constantin Acosmei. Dimpotrivă, schimbă mereu planurile, le interferează şi remixează, suplimentând şi, horribile dictu!, transfigurând o materie prea inertă. Specialitatea lui este să aplice şocuri imagistice poeziei şi cititorilor săi, rupând în mod repetat (dar impredictibil) direcţia lecturii şi obligându-ne la o atenţie maximă pe toată circumferinţa ei. Un ultim citat pentru a vedea la lucru această tehnică de inflexiune şi destabilizare creativă: "La fiecare vântoasă cu pietriş încetineam/ şi făceam fotografii./ Click pentru tornada din suburbii/ Click, click pentru vârtejul de zgură/ ce se înalţă lângă lizieră/ Click, click, click în faţa caravanelor/ supte de furtună la orizont.// Din când în când opream şi lăsam/ vietăţi înăuntru:/ Câini, lincşi, pisici de mlaştină,/ orice putea să mişune printre glezne./ Erau şi oameni, dar ne sfiam./ Nu-i cunoşteam şi era prea/ târziu./ Ce îi sufoca pe ei/ ne-ar fi putut mâhni peste poate.//(...) În timp am auzit un murmur/ o stare trecătoare de leşin,/ şi ştiam că ne apropiem de mare.// Nimic, numai ochii ne sticleau cu nesaţ,/ numai gâtlejul îngâna./ A urmat o fulguraţie, şi din ea o pată pe pupilă/ deveni o pată în creier,/ o lumină de neocolit în cutia pieptului./ Cu ea dansa inima frazele de despărţire.// Şoferul pipăi să tragă frâna de mână./ Fusese o mişcare precaută/ într-un val de foc." (În martie 2006).

Deşi e un volum de debut, Blank arată un poet pe cât de tânăr, pe atât de experimentat. Cu Vlad Moldovan, Gabi Eftimie (Ochi roşii polaroid. Acesta este un test, 2006), Andrei Doboş (Mănăştur Story, 2007) şi alţi câţiva, pare să existe viaţă şi după "milenarişti".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer