Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Celelalte poveşti ale lui Bambi


Ioana Bâldea Constantinescu

07.09.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A început cu o melodie. Little April Shower. Drip, drip, drop, little April shower... mai ştii? A continuat cu trailer-ul din 1942. Una peste alta, sunt la un pas distanţă să mă instalez comod cu el la televizor. Pentru că-l am - DVD-ul cu Bambi (dacă nu o fi împrumutat pe undeva).


Nimic, în copilăria mea, nu a avut impactul lui - Bambi, pornit să descopere lumea cu picioruşele lui tremurânde, printre care se tot încurcau Flower şi Thumper; Bambi, eşuat pe gheaţă, adorabil şi tentacular în peregrinările lui hibernale; Bambi, bolnav de primăvară şi de genele lui Faline, care flutură a zâmbet dintr-un ochi de apă şi, în sfârşit, moartea mamei lui Bambi care bătea, la vremea ei, orice tragedie a lui Sofocle.


La vârsta de-acum, Bambi suportă o lectură mai nuanţată.

Sunt puţini cei care ştiu că punctul de pornire al poveştii vizual orchestrate de Walt Disney l-a reprezentat un roman de Felix Salten, al cărui nume nu ne spune, azi, mai nimic. Şi, totuşi, el este cel care, după o călătorie în Alpi, în 1923, a scris un fel de Bildungsroman pentru adulţi, destul de sumbru ca atmosferă, despre un pui de cerb care descoperă o lume cu lucruri frumoase, cu potenţiali prieteni fideli şi cu un mare defect - omul.

La vremea respectivă, cartea lui Salten, austriac de origine maghiară, mai târziu refugiat în Elveţia, a fost interpretată ca o alegorie a nazismului. Interzisă în Germania anilor '30, povestea lui Bambi a intrat cu dreptul în cultura pop în formula ei şlefuită pentru, vezi Doamne, copii, o dată cu filmul lansat de Walt Disney în 1942, la cinci ani după achiziţionarea, de către acesta, a drepturilor asupra cărţii.

Pentru copii... şi nu prea. Personaje angelice se lasă prinse, pe un soundtrack care creează dependenţă chiar şi după decade bune, în aceeaşi poveste îndulcită abia pe final. Bambi e orfanul, proscrisul, inocentul care cade victimă unor forţe mai mari decât el. E victima indirectă a unei puşti, a focului, a spaimei. Pion mic şi ocrotit de-o pădure întreagă într-o dramă a cărei intrigă îl înghite cu totul.

În '42, când perspectivele unei lumi întregi erau dintre cele mai întunecate, filmul nu a avut un mare succes. Salten însuşi l-a văzut la Zurich. Greu de spus dacă i-a plăcut sau nu.

Gratulată în presă cu diverse proteste ale diverselor asociaţii de vânători, revoltate de portretul dezumanizant al tagmei, povestea a pierdut mult din subtextul original. Ceea ce nu înseamnă că germenii pledoariei lui Salten pentru o lume cu mai puţine puşti nu există în desenele animate devenite, peste ani, stindard ecologist, semn că, între politic şi estetic, cărţile îşi au vieţile lor şi sunt, adesea, revendicate de cauze diferite de cele cărora le-au fost destinate iniţial.

Salten a murit în 1945, fără să fi apucat să vadă în ce film cult s-a transformat povestea lui sau să fi câştigat prea mult financiar de pe urma ei.

Citind despre el şi despre scurta lui existenţă neîncununată de succes, m-am trezit gândindu-mă la un paradox propriu tuturor formelor de ficţiune... Una peste alta, când Bambi îşi strigă mama, singur, în ninsoare, în frig, în necunoscutul noii lui identităţi de copil al nimănui, poate că toţi avem măcar o lacrimă interioară. Egalizatoare. Uniformizantă. În fapt, însă, plângem fiecare pentru altceva.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer