Nobel reînnobilat

1. Criza continuată prin toate mijloacele - şi posibile răspunsuri la ea

N-aş vrea să sugerez existenţa unei cauzalităţi directe, dar ţin, totuşi, să performez interpretativ spunînd că e clar că aşa-numita criză începe - sau ar trebui, ar fi bine să înceapă - să-şi arate şi efectele bune, toate extra-politice, ne-intenţionate, "sistemice": replierea, "pasul înapoi" spre valori sigure, consistente, evoluţie avînd însă drept contrapondere negativă restrîngerea ariei şi a curajului experimentalist, dar şi, de fapt - într-un pur ipotetic al treilea timp dialectic -, redresarea, de-post-modernizarea (citeşte: de-facilizarea, dez-imediatizarea, dez-estetizarea) înseşi noţiunii de experiment, înţeles ca artă a curajului şi a ingeniozităţii umane, care niciodată nu sînt, deci, date, ci trebuie, tocmai, imaginate, create, îndrăznite.

Aceste "decizii" nu pot fi atribuite unor persoane şi nici măcar unor colective ad hoc, identificabile. Sînt reacţii vagi, fără autor, a-subiective sau post-subiective, dar în mod sigur re-subiectivante. Sînt reacţii "de corp", dar în cel mai extins sens cu putinţă.

Lumea, societăţile se repliază pe valori consistente: îndrăzneşte mai puţin sau, poate, îndrăzneşte mai consistent. Ca răspuns la criză, oamenii par a lăsa, pe moment, fleacurile sau uşurătăţile deoparte, construind poate fără stil, fără "strălucire", dar solid, chiar dacă banal.

Or, acesta este un răspuns (cu autor colectiv neidentificat) de avarie, oamenilor le plac fleacurile, uşurătatea fiinţei, vacanţa continuă: pauza supremă. A nu te mai bucura de nimicuri şi de false experimente este o suferinţă, o privaţiune. Dar care face bine, global, "holistic" vorbind. Ar fi, cu siguranţă, un semn de progres, de evoluţie, de autentică modernizare dacă, deocamdată cel puţin, în Nordul hiperdezvoltat cel puţin, autoreglările sociale nu s-ar mai produce prin conflicte, prin conflagraţii, ci doar prin astfel de replieri, de reafirmări simbolico-instituţionale.

Dar nu este deloc sigur că lucrurile se vor auto-regla atît de simplu, pur simbolic-instituţional, cum ar trebui. Trezită din somnul cel de moarte, din moartea ei clinică, asemenea unui vampir, clasa politică globală solicită mult prea puternic "corpul" social global în curs de subiectivare, enervîndu-l prin transferarea amplificatoare pînă la dezastru a unei crize continuate, astfel, cu alte mijloace - cu orice mijloace, cu toate mijloacele: criza-şansă, criza-ocazie (auto-provocată). Trezit din somnul său istoric, de mînă invizibil de lungă a tehnorevoluţiei neoliberal-conservatoare a capitalismului, personalul politic descalificat şi ne-re-calificat în condiţii de globalizare este pe cale de a greşi, din nou, în mod fatal istoric încercînd să transfere spre societate actuala criză economică.

Politicul (nu doar politica: politica a luat-o înainte, politicul a rămas pe loc) este, azi, sectorul social structural cel mai înapoiat, cel mai nereformat, cel mai puţin pregătit să facă faţă unei crize, să conducă, să guverneze. Face, deja, ravagii. Şi s-ar putea să provoace un nou dezastru, de felul celor pe care le credeam definitiv depăşite de singura modernitate substanţială, aceea a regulilor, a normelor, a formatelor, a standardelor.

2. Împotriva schimbării de stăpîn mondial, reafirmarea curajului valorilor umaniste

Un efect al acestei atitudini de repliere îmi par a fi, de exemplu, în cîmpul artei şi al culturii, care îmi este mai familiar, cîteva dintre selecţiile naţionale de artişti şi de curatori reprezentativi pentru Bienala de artă de la Veneţia din 2011: Groys, Hirschhorn, Boltanski (v. www.artinfo.com).

La fel, în acelaşi registru vag, difuz al unei reacţii trans-politice la criza pe care politicul nu face decît s-o ajute să disemineze, să se generalizeze, să se transforme într-o "ciumă verde" (de la culoarea putrid-dematerializată a monedei universale, fireşte), cred că trebuie interpretate şi deciziile curajoase, logice, de reasumare a valorilor umaniste, adoptate de către Comitetele Nobel în cazul premiului Nobel pentru Literatură şi, respectiv, pentru Pace pe 2010, acordate lui Mario Vargas Llosa (care pare a fi, de fapt, doar confirmat, consfinţit) şi, respectiv, disidentului literat chinez Liu Xiaobo (v. http://nobelprize.org). Să ne reamintim, deci, ce înseamnă (însemna!) literat pentru civilizaţia chineză şi scriitor pentru cea occidentală. Ce însemna (înseamnă!) intelectual.

Cel puţin prin aceste două decizii, premiul Nobel se relansează, îşi regăseşte şi îşi reafirmă misiunea. Redevine ceea ce, desigur, nu încetase, dar sigur scăzuse a fi. De mai multă vreme, premiile Nobel deveniseră relativ oarecare, de multe ori chiar exotic: fapt divers cu semnificaţie întîmplătoare.

Interpretarea mea, interpretarea pe care, ca intelectual, vreau s-o afirm, chiar şi (cu atît mai mult) contrafactual, ca adevărată, pe care, în sens pragmatic, pariez, pentru realizarea căreia vreau să lucrez, este că această reacţie de redresare, de regăsire de sine este un răspuns "difuz", indirect intelectual-social nu atît la criză, cît la generalizarea şi la globalizarea politică a crizei. La aplicarea politică a crizei economice, la legalizarea crizei, la implementarea crizei ca politică anti-societate globală.

Căci dacă de actuala criză anume, politic globalizată, nu va profita extinderea şi rafinarea democraţiei, ci, dimpotrivă, totala disociere a capitalismului F/Muribund de democraţie, victoria deplină a capitalismului asupra democraţiei, dacă, aşadar, după ce s-a născut din hiper-speculare financiară, criza este speculată politic împotriva societăţilor, împotriva globalizării socialităţii şi a socialului, dacă, concret, actuala criză nu va duce decît la o schimbare de stăpîni, de dominanţă economică mondială, la un transfer-tandem de putere SUA-China, a susţine premial un disident chinez pentru drepturile omului şi a recomanda, global premial, lectura unor cărţi care reprezintă o culme a modernismului literar angajat, virtuozitate experimentalist literară pusă în slujba demontării obscenităţii şi a caracterului universal criminal al puterii, a demontării esenţei corupt-coruptive a politicului tardo-modern aşa cum este proza lui Vargas Llosa, se poate dovedi, pentru momentul actual, un gest de nesupunere morală la nivel global: o încurajare de a nu ceda, de a nu ne resemna cu false fatalităţi şi legităţi, de a ne opune, de a intra, global, în disidenţă şi de a păşi chiar, global, în rezistenţă.

Un act politic intelectual de rebeliune de care intelectualitatea, veche şi nouă, a lumii, coruptă la fel ca politicienii (adică redusă la adjuvant-comentator "tehnic" al puterii), nu mai pare capabilă.

Bravo, Nobel! A fost o "săptămînă Nobel" mai pasionantă ca niciodată. Cum de mult nu mai fusese.

3. De la o Chină democratizată am mai putea spera să ne conducă lumea?

Reproduc, mai jos, cîteva dintre reacţiile şi din comentariile mele imediate, postate pe Facebook, la aflarea, în direct, a laureatului premiului Nobel pentru Pace, ediţia 2010.

Premiul Nobel pentru Pace 2010 îi dă dreptate premiului Nobel pentru Literatură 2009.

Să felicităm autorităţile chineze pentru premiul obţinut. Fără contribuţia lor n-ar fi fost cîştigat!

În sfîrşit, puţină disidenţă, puţină discrepanţă, un grăunte, un sîmbure de divergenţă faţă de China în colaboraţionismul financiar mondializat!

Puterea, nicio putere nu trebuie să poată decide absolut totul. Nicio putere nu trebuie, deşi numai spre asta tinde, să poată să devină "absolut absolută" (Michel Foucault).

În afară de cenzură, cum va reacţiona puterea chineză?

În momentul de faţă, de criză, China este un prost exemplu, un argument de forţă imparabil pentru toate puterile care, dintotdeauna, vor să disocieze capitalismul de democraţie, impunînd ca exclusivă aşa-zisa ratio economica.

Mă simt, global, ceva mai bine.

Adică simt fluxurile globale de presiune puţin - adică moral, căci numai moralitatea nu are pondere, e, tocmai, anti-gravitaţională - relativ echilibrate.

O rezistenţă recunoscută faţă de gravitaţia oricărei puteri care vrea să amenajeze un mediu total(itar) de viaţă este cunoscuta bătaie de aripi de fluture, care nu neapărat produce cataclisme, ci le face, moral - adică imponderabil, anti-gravitaţional -, faţă. Tocmai incomensurabilitatea forţelor face forţa.

Dar dacă, drăcia dracului - critică implicită -, chinezii ăştia multimilenari ştiu mai bine că libertatea dizolvă supremaţia, şi că democraţia şi capitalismul sînt nu numai distincte, ci de-a dreptul opuse?...

Echivocul structural: între putere, în general, şi oamenii "de rînd" e o "neînţelegere" antropologică, ca între popoarele "civilizate" şi popoarele "primitive". E vorba de două culturi care fac, la propriu în primul rînd, societate. Cine e primitivul? Evident, întotdeauna Celălalt.

Gîndesc prea mult, cum mi-a reproşat, pe loc, o prietenă? Să fi devenit gîndirea pur şi simplu, gîndirea ca atare un exces, un fapt neobişnuit? Dar nu este ea astfel întotdeauna?

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.