Zidul Berlinului a apărut la radio şi a dispărut la televizor. S-a născut pe ascuns, hoţeşte, şi a căzut dintr-o confuzie, dintr-o precipitare, printr-un fenomen multiplu, supraetajat, de breşă în sistem, de dezarticulare. În ciuda faptului că a despărţit, că trebuia să ţină la distanţă, să împiedice - sau poate tocmai de aceea -, Zidul a avut viaţă proprie, a fost asemenea unei fiinţe.
Zidul Berlinului are consistenţă.
Zidul Berlinului a început să apară, să fie construit în mod tipic, arhetipic pentru toate puterile totalitare, într-un gol, pe un teren viran temporal, într-un multiplu moment de relaxare şi de neatenţie, cu fereală parcă, neîndrăznind să se afirme ca atare, să fie "performat" ca atare, cu jenă, cu frică, furtiv (sentimentul, legitim, că orice putere e de furat), şmechereşte: noaptea, în week-end (sîmbătă spre duminică), în vacanţă - 12-13 august 1961. Pentru a lua, ruşinos, prin surprindere. Aşa se dau, dintotdeauna, toate puciurile, toate loviturile de stat şi de palat, împotriva puterii dar, mai ales, mai exact, ale puterii împotriva societăţii, împotriva poporului. Căci aşa se constituie puterea, în general: prin lovituri "de stat", adică ale statului împotriva oamenilor.
Acum 20 de ani, pe 9 noiembrie 1989, Zidul Berlinului a căzut dintr-o "greşeală", din ceea ce, astăzi, am numi o "problemă de comunicare", dintr-o necoordonare: ca "act" neintenţionat al unei puteri (conducerea RDG-ului) care intrase în descompunere. Ceea ce trebuia să fie doar anunţarea unui plan, a unei intenţii, a fost transmis, din greşeală, la televizor ca fiind o decizie deja luată. Pe care, imediat, oamenii s-au grăbit, mai mult ducîndu-se s-o verifice, s-o înfăptuiască. Ar fi nevoie de un nou Hegel, de un Hegel al vremurilor noastre, sau, de fapt, mai curînd, de un Foucault care să descrie, să explice asta, acest eveniment, impersonalitatea lui vie: cum se face istoria, ce înseamnă "acţiunea colectivă" etc.
Tocmai prin asta, prin această consistenţă colectiv-impersonală este Căderea Zidului Berlinului un eveniment, are "faţă" şi consistenţă de eveniment. Iar din acest punct de vedere, prin "polemica" internă, structurală (contradicţie de principiu) între spontaneitate, haos şi planificare, Căderea Zidului Berlinului seamănă, face parte din aceeaşi familie de "fiinţe", de "manifestări" istorice ca şi Revoluţia Română. Am putea "citi" Revoluţia Română prin Căderea Zidului Berlinului. Arta metafizică a Istoriei o deţin, poate, serviciile secrete, ca esenţă nemărturisită a politicului, culmea acţiunii politice însemnînd, tocmai, nu a face tu însuţi, în numele altora şi pentru alţii (asta se "întîmplă" în mod curent, în viaţa de zi cu zi), ci a-i face pe alţii să facă (pentru ei înşişi şi în nume propriu, dar, de fapt, pentru tine, constituindu-te; iar aceasta e Revoluţia, care nici nu există).
La fel, dar exact la fel ca în "povestirea" Construcţia Zidului chinezesc al lui Kafka, Zidul Berlinului s-a construit tot timpul, se spune, chiar, că au existat patru "generaţii" de Zid, Zid de patru "generaţii", de parcă ar fi vorba de cine ştie ce descoperire, ce invenţie, ce progres tehnologic, ce gadget. Zidul a fost construit în "şenilă".
Zidul trebuia să despartă sau, mai exact, să împiedice, să descurajeze, şi a devenit, treptat, un adevărat complex frontalier: un teritoriu, o zonă, o ţară. Un corp străin activînd anti-corpi. Dintr-o limită, Zidul a devenit încetul cu încetul o inimă, un centru; vampiric, ca orice fenomen de putere, s-a hrănit din viaţa oamenilor, a "supt" viaţa oamenilor. Cu timpul, Zidul ca atare devenise, de fapt, de neatins, dat fiind că generase, că "emanase", că iradiase o întreagă "zonă interzisă", tendenţial coextensivă întregului teritoriu, întregii jumătăţi de planetă. (Puterea tinde să confişte totul.)
Interesul trans-istoric al Zidului (ca fenomen de realizare tipic tuturor totalitarismelor, care manifestă prostia de a voi să materializeze puterea) derivă din faptul că a îndrăznit nebunia, hubris-ul de a materializa, de a "fenomenaliza" abstracţiunea devoratoare a puterii, care se întrupează în/din alţii. Oamenii au dat consistenţă tragică Zidului, i-au dat viaţă, viaţa lor, făcîndu-l să pară că există.
Pe 9 noiembrie 1989, acum 20 de ani, oamenii s-au dus să vadă, căci nu le venea să creadă ce auziseră la televizor. Au fost scoşi în stradă, "chemaţi" la acţiune, la fel ca şi la Bucureşti (iată, deci, "marca", "matricea" secvenţei revoluţionare de recuperare, de realipire, în 1989, a Europei de Est la sistemul lumii civilizate, asupra căreia, de-acum înainte, după comemorări şi discursuri oficiale, spontan-"lemnoase", va trebui să revenim şi să reflectăm), poate în mod neintenţionat, neplanificat, tocmai prin necoordonare.
Nu există, însă, actori şi spectatori ai istoriei. Ducîndu-se să vadă "cu ochii lor" că aşa e, cum se anunţase (dintr-o greşeală? dintr-o "eroare de comunicare?) la televizor, ei au precipitat, au realizat Căderea Zidului: au dat jos Zidul ducîndu-se doar să vadă dacă nu cumva alţii ("Puterea") l-a dat singură jos. Aşa se face Istoria: devenim activi din pasivitate, curajoşi de frică, solidari prin solitudine, ne facem treaba ducîndu-ne, "doar", să vedem dacă nu ne-a făcut-o, deja, cadou, tocmai duşmanul, în locul nostru!
Există acţiune? Există subiect? Există momente cînd "negativul" devine "pozitiv", producînd consistenţă.
În cazul oamenilor, în cazul umanităţii, prezenţa contează: să fii (acolo). Ontologie politică pură, minimalistă, dar atît de greu de atins, de provocat, de stîrnit. Dar determinantă atunci cînd apare.
Şi Căderea Zidului tot o "revoluţie televizată" a fost, cu toate ambiguităţile a ceea ce, peste numai o lună şi jumătate, avea să se numească aşa.
*
Astăzi, cu cîteva excepţii, Zidul a dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost, fiind vîndut, însă, tocmai ca distrus, ca dărîmat, pe bucăţi, sub formă de relicve "artistice", provocînd enorme dispute istorico-memoriale. Zidul ar fi trebuit să fie doar dezafectat, dar ar fi trebuit, cel puţin în locuri intens simbolice precum Potsdamer Platz sau Brandeburger Tor, să fie păstrat ca self-monument, ca aberaţie urbană, ca intervenţie şi materializare politică, a politicii, în deplina lui semnificaţie, cinică şi ucigătoare, de fenomen de putere aberant materializat.
Dar puterea, în genere, indiferent de epocă, să fereşte să se dea de gol. Zidul a devenit relicvă, a fost estetizat prin comercializare, fiind vîndut, la fel de cinic, ca "artă".
În Potsdamer Platz, Zidul a devenit o comedie, o parodie, după ce a fost o tragedie. Iar asta e o trădare, o batjocură. Pentru că nimeni nu mai poate înţelege nimic, iar semnificaţia istorică nu se mai poate constitui decît discursiv, textual, ideologic, ca discurs unic, nu ca reflecţie spontană, corporal (căci altfel cum?) spirituală.
Zidul, la fel ca întregul totalitarism, a fost un act imprudent, tocmai de aceea trădător, de dezvăluire, de dare în vileag, prin hubris materializant, a mecanismelor de constituire a puterii. Tocmai de aceea, impardonabil.
Dacă există atîta ură a democraţiilor capitaliste împotriva fascismului şi, mai ales, a comunismului este, poate, tocmai pentru că acestea au dezvăluit mecanismele de putere, de dominaţie care trebuiau - şi, azi, au redevenit - imateriale, "spirituale", intangibile.
Zidul Berlinului trebuia dărîmat (pedepsit) pentru că spunea prea multe, direct, pe faţă, ne-discursiv, despre putere, în general.
Zidurile există cu atît mai eficient cu cît nu sînt, prosteşte, imbecil, construite. Zidul este, de fapt, Puterea. A studia materialitatea, tehnica Zidului înseamnă a avea posibilitatea de a arunca o privire în modul în care se construieşte, din noi, prin intermediul nostru, puterea.
Noi facem Zidurile, sîntem Zidul.
Zidul trebuia să fie, participa la aceeaşi utopie juridico-tehnico-politică a ghilotinei: trebuia să ucidă incorporal, fără durere, igienic, aseptic. Politicul urăşte întruparea, "murdărirea". Nu tocmai asta a însemnat momentul 1989: revoluţia fără sînge, revoluţia fără revoluţie, revoluţia pur semiotică, morală, spirituală, culme a umanismului postmodern, a violenţei simbolice? Revoluţia "cu mîinile curate", ficţiune juridică.
Zidul Berlinului s-a visat o ghilotină perfectă.
Şi a fost el însuşi ghilotinat.
Comemorarea, aniversarea a 20 de ani de Căderea Zidului Berlinului nu poate, tocmai, să aibă loc nici măcar în efigie, e fără "obiect", fără "suport". Nu mai poate fi repetată, deci, tocmai, co-re-memorată.
Zidul Berlinului nu mai există, nu mai poate fi dărîmat. Oamenilor le-a fost retras Zidul, posibilitatea dărîmării Zidului, pentru a nu-şi aduce aminte, spontan, reflex, cum să dărîmă, în genere, ceva: cum se dărîmă Puterea, care trebuie să rămînă incorporală.
Din Căderea Zidului (termen neutru, "corect", impersonal, care dă, tocmai, prin personificare, viaţă, fie şi doar pentru a putea să moară, Zidului) nu a mai rămas decît spectacolul care, de fapt, a provocat-o, a precipitat-o: acţiunea istorică s-a născut din "imaginea", din "reflectarea" ei (revoluţie semiotică).
Dintr-o "Piaţă a Zidului", loc multă vreme neconstruit, maidan al puterii, Zonă a Zidului, Potsdamer Platz a devenit, azi, un loc neutru, un hiper-non-neo-loc de tip "Wall Street", în care singura victorie neîncetat, hiper-construit, monumental sărbătorită (jubilare-jubileu permanent) este capitalismul de tip american, de tip zgîrie-nori (căci zgîrie-brînză), nu societatea, nu oamenii.
Pentru că oamenii, de fapt, au asistat, nu au acţionat. Zidul a căzut, nu a fost dărîmat (decît ulterior, şi mai mult pentru a se şterge urmele, ca distrugere de probe, pentru a face să dispară corpul delictului de putere).
Dar nu este democraţia tocmai spectacolul colectiv de sine, realizarea mulţimii, a multitudinii, a colectivului ca subiect încurajator, impersonal, auto-reflectant, divin tocmai (şi) prin multiplicare mediatică, provocarea la fiinţă prin confirmarea şi prin consfinţirea ei ca "imagine"?
Pe vremea zidului, Potsdamer Platz rămăsese distrusă, neconstruită, distrusă după cel de-al Doilea Război Mondial. Azi, ea a devenit un monument al puterii capitaliste, care ridică Zidurile la cer. Potsdamer Platz a rămas la fel de interzisă oamenilor. Acolo, Zidul se vinde sub formă de relicve care nu mai pot fi dărîmate, asupra cărora nu se mai poate exercita nicio acţiune de distrugere, prin care nu se mai poate trece, artistic, cu Trabantul.
Din fapt politic, tocmai pentru a-l sustrage acţiunii politice a "maselor", accesului nemediat la politic, Potsdamer Platz a devenit fapt estetic, artistic, arhitectural. De-asta şi aşa, ca la Berlin, sînt vinovate, azi, arta şi arhitectura: pentru faptul că estetizează nişte dispariţii.
Zidul trebuia păstrat, ar trebui refăcut în efigie tocmai pentru a ne putea convinge pe noi înşine că putem fi subiecţi ai istoriei, fie şi "doar" ca "spectatori" unii la alţii (esenţa mediatică a democraţiei).
Voyeuri din născare, oamenilor le place să se vadă unii pe alţii distrugînd. Între altele, Ziduri.
Poate că, dacă ne place să dărîmăm şi să ne vedem distrugînd, este pentru că, de fiecare dată, este vorba de Ziduri, de metonimii ale Zidului. Poate că ne place să distrugem tocmai pentru că sîntem închişi permanent între ziduri, pentru că ceea ce se construieşte, în general, sînt ziduri, e Zidul.
Zidul Berlinului şi Căderea, dărîmarea lui azi sustrasă repetării, adică tocmai comemorării, dar permisă doar comercializării, a fost un moment de nepermisă exhibare şi materializare a mecanismelor esenţialmente cleptocratice ale puterii, urmat de iluzia pernicioasă a oamenilor, a "maselor", care trebuia retrasă, resorbită, subtilizată rapid, că pot face istorie, că pot, face masă (critică), că se pot afirma istoric, adică nobil, tocmai prin comuna, plebeea plăcere de a distruge, de a dărîma construcţii de putere, că pot fi subiecţi, nu doar consumatori, public (cînd, de fapt, tocmai ca "public" sîntem cu toţii activi, putem fi virulenţi, distrugători, activi).
Pentru asta trebuiau pedepsite, cu ură, implacabil, distruse fără urmă, fascismul, nazismul, comunismul: pentru că au dezvăluit puterea, pentru că au dat consistenţă construirii de Ziduri imateriale care este, estetic, arhitectural, Puterea.
Aceasta e teoria mea, programul meu de simţire, conceptualizare, cercetare.
Numai arta, azi, mai poate şi trebuie să refacă Zidul pentru a avea ce să dărîmăm, pentru a ne putea (re)afirma ca subiecţi dărîmînd construcţiile separatoare de putere.
În Potsdamer Platz, construcţiile, Zidul, azi, se "spiritualizează", se înalţă la cer din teamă de oameni, pentru a deveni aşa cum trebuia şi tindea(u) să fie: intangibil(e). Comunismul a materializat, a "fenomenalizat", a dezvăluit, a dat în fapt prea mult puterea.
Iar adevăratele graniţe, adevăratele Ziduri sînt în cer.
Politicul este simbolicul care operează. Democraţia înseamnă, azi, să te dai mediatic în spectacol ca subiect, să înscenezi colectiv spectacolul, jubilaţia, plăcerea colectivă a acţiunii distructive (există şi acţiuni non-distructive?).
Prin "imagine" (subliniat şi între ghilimele) ne stîrnim la fiinţă. Şi abia aceasta e Revoluţia.
(Berlin, Brandenburger Tor. Învingătorii la locul victoriei)
(Berlin, Potsdamer Platz. XXL Volumen sau verticalizarea ("spiritualizarea", "înălţarea la cer") a Zidului)
(Berlin, Potsdamer Platz. Zidul de ieri, Ziduri de azi)
(Berlin, Potsdamer Platz. Învinsul, învingătorii şi publicul consumator)
(Berlin, Potsdamer Platz. Realitatea şi efigia ei, umăr la umăr)
(Berlin, Potsdamer Platz. Mobilier urban - "Zidul")
(Berlin, Potsdamer Platz. Kitsch-ul comercial după kitsch-ul politic)
(Berlin, Alexanderplatz. "Noi sîntem poporul" (cu televizorul)!)
(Berlin, Alexanderplatz. Dar "sîntem un singur popor"?)
(Berlin, Alexanderplatz: Minaret?)
Dar puterea, în genere, indiferent de epocă, să fereşte să se dea de gol. Zidul a devenit relicvă, a fost estetizat prin comercializare, fiind vîndut, la fel de cinic, ca "artă".
În Potsdamer Platz, Zidul a devenit o comedie, o parodie, după ce a fost o tragedie. Iar asta e o trădare, o batjocură. Pentru că nimeni nu mai poate înţelege nimic, iar semnificaţia istorică nu se mai poate constitui decît discursiv, textual, ideologic, ca discurs unic, nu ca reflecţie spontană, corporal (căci altfel cum?) spirituală.
Zidul, la fel ca întregul totalitarism, a fost un act imprudent, tocmai de aceea trădător, de dezvăluire, de dare în vileag, prin hubris materializant, a mecanismelor de constituire a puterii. Tocmai de aceea, impardonabil.
Dacă există atîta ură a democraţiilor capitaliste împotriva fascismului şi, mai ales, a comunismului este, poate, tocmai pentru că acestea au dezvăluit mecanismele de putere, de dominaţie care trebuiau - şi, azi, au redevenit - imateriale, "spirituale", intangibile.
Zidul Berlinului trebuia dărîmat (pedepsit) pentru că spunea prea multe, direct, pe faţă, ne-discursiv, despre putere, în general.
Zidurile există cu atît mai eficient cu cît nu sînt, prosteşte, imbecil, construite. Zidul este, de fapt, Puterea. A studia materialitatea, tehnica Zidului înseamnă a avea posibilitatea de a arunca o privire în modul în care se construieşte, din noi, prin intermediul nostru, puterea.
Noi facem Zidurile, sîntem Zidul.
Zidul trebuia să fie, participa la aceeaşi utopie juridico-tehnico-politică a ghilotinei: trebuia să ucidă incorporal, fără durere, igienic, aseptic. Politicul urăşte întruparea, "murdărirea". Nu tocmai asta a însemnat momentul 1989: revoluţia fără sînge, revoluţia fără revoluţie, revoluţia pur semiotică, morală, spirituală, culme a umanismului postmodern, a violenţei simbolice? Revoluţia "cu mîinile curate", ficţiune juridică.
Zidul Berlinului s-a visat o ghilotină perfectă.
Şi a fost el însuşi ghilotinat.
Comemorarea, aniversarea a 20 de ani de Căderea Zidului Berlinului nu poate, tocmai, să aibă loc nici măcar în efigie, e fără "obiect", fără "suport". Nu mai poate fi repetată, deci, tocmai, co-re-memorată.
Zidul Berlinului nu mai există, nu mai poate fi dărîmat. Oamenilor le-a fost retras Zidul, posibilitatea dărîmării Zidului, pentru a nu-şi aduce aminte, spontan, reflex, cum să dărîmă, în genere, ceva: cum se dărîmă Puterea, care trebuie să rămînă incorporală.
Din Căderea Zidului (termen neutru, "corect", impersonal, care dă, tocmai, prin personificare, viaţă, fie şi doar pentru a putea să moară, Zidului) nu a mai rămas decît spectacolul care, de fapt, a provocat-o, a precipitat-o: acţiunea istorică s-a născut din "imaginea", din "reflectarea" ei (revoluţie semiotică).
*
Spectacolele din 9 noiembrie 2009 vor fi neinteresante, banale. Căderea Zidului nu poate fi, de fapt, comemorată, aniversată, pentru că nu mai poate fi, tocmai, repetată.Dintr-o "Piaţă a Zidului", loc multă vreme neconstruit, maidan al puterii, Zonă a Zidului, Potsdamer Platz a devenit, azi, un loc neutru, un hiper-non-neo-loc de tip "Wall Street", în care singura victorie neîncetat, hiper-construit, monumental sărbătorită (jubilare-jubileu permanent) este capitalismul de tip american, de tip zgîrie-nori (căci zgîrie-brînză), nu societatea, nu oamenii.
Pentru că oamenii, de fapt, au asistat, nu au acţionat. Zidul a căzut, nu a fost dărîmat (decît ulterior, şi mai mult pentru a se şterge urmele, ca distrugere de probe, pentru a face să dispară corpul delictului de putere).
Dar nu este democraţia tocmai spectacolul colectiv de sine, realizarea mulţimii, a multitudinii, a colectivului ca subiect încurajator, impersonal, auto-reflectant, divin tocmai (şi) prin multiplicare mediatică, provocarea la fiinţă prin confirmarea şi prin consfinţirea ei ca "imagine"?
Pe vremea zidului, Potsdamer Platz rămăsese distrusă, neconstruită, distrusă după cel de-al Doilea Război Mondial. Azi, ea a devenit un monument al puterii capitaliste, care ridică Zidurile la cer. Potsdamer Platz a rămas la fel de interzisă oamenilor. Acolo, Zidul se vinde sub formă de relicve care nu mai pot fi dărîmate, asupra cărora nu se mai poate exercita nicio acţiune de distrugere, prin care nu se mai poate trece, artistic, cu Trabantul.
Din fapt politic, tocmai pentru a-l sustrage acţiunii politice a "maselor", accesului nemediat la politic, Potsdamer Platz a devenit fapt estetic, artistic, arhitectural. De-asta şi aşa, ca la Berlin, sînt vinovate, azi, arta şi arhitectura: pentru faptul că estetizează nişte dispariţii.
Zidul trebuia păstrat, ar trebui refăcut în efigie tocmai pentru a ne putea convinge pe noi înşine că putem fi subiecţi ai istoriei, fie şi "doar" ca "spectatori" unii la alţii (esenţa mediatică a democraţiei).
Voyeuri din născare, oamenilor le place să se vadă unii pe alţii distrugînd. Între altele, Ziduri.
Poate că, dacă ne place să dărîmăm şi să ne vedem distrugînd, este pentru că, de fiecare dată, este vorba de Ziduri, de metonimii ale Zidului. Poate că ne place să distrugem tocmai pentru că sîntem închişi permanent între ziduri, pentru că ceea ce se construieşte, în general, sînt ziduri, e Zidul.
Zidul Berlinului şi Căderea, dărîmarea lui azi sustrasă repetării, adică tocmai comemorării, dar permisă doar comercializării, a fost un moment de nepermisă exhibare şi materializare a mecanismelor esenţialmente cleptocratice ale puterii, urmat de iluzia pernicioasă a oamenilor, a "maselor", care trebuia retrasă, resorbită, subtilizată rapid, că pot face istorie, că pot, face masă (critică), că se pot afirma istoric, adică nobil, tocmai prin comuna, plebeea plăcere de a distruge, de a dărîma construcţii de putere, că pot fi subiecţi, nu doar consumatori, public (cînd, de fapt, tocmai ca "public" sîntem cu toţii activi, putem fi virulenţi, distrugători, activi).
Pentru asta trebuiau pedepsite, cu ură, implacabil, distruse fără urmă, fascismul, nazismul, comunismul: pentru că au dezvăluit puterea, pentru că au dat consistenţă construirii de Ziduri imateriale care este, estetic, arhitectural, Puterea.
Aceasta e teoria mea, programul meu de simţire, conceptualizare, cercetare.
Numai arta, azi, mai poate şi trebuie să refacă Zidul pentru a avea ce să dărîmăm, pentru a ne putea (re)afirma ca subiecţi dărîmînd construcţiile separatoare de putere.
În Potsdamer Platz, construcţiile, Zidul, azi, se "spiritualizează", se înalţă la cer din teamă de oameni, pentru a deveni aşa cum trebuia şi tindea(u) să fie: intangibil(e). Comunismul a materializat, a "fenomenalizat", a dezvăluit, a dat în fapt prea mult puterea.
Iar adevăratele graniţe, adevăratele Ziduri sînt în cer.
Politicul este simbolicul care operează. Democraţia înseamnă, azi, să te dai mediatic în spectacol ca subiect, să înscenezi colectiv spectacolul, jubilaţia, plăcerea colectivă a acţiunii distructive (există şi acţiuni non-distructive?).
Prin "imagine" (subliniat şi între ghilimele) ne stîrnim la fiinţă. Şi abia aceasta e Revoluţia.
(Berlin, Brandenburger Tor. Învingătorii la locul victoriei)
(Berlin, Potsdamer Platz. XXL Volumen sau verticalizarea ("spiritualizarea", "înălţarea la cer") a Zidului)
(Berlin, Potsdamer Platz. Zidul de ieri, Ziduri de azi)
(Berlin, Potsdamer Platz. Învinsul, învingătorii şi publicul consumator)
(Berlin, Potsdamer Platz. Realitatea şi efigia ei, umăr la umăr)
(Berlin, Potsdamer Platz. Mobilier urban - "Zidul")
(Berlin, Potsdamer Platz. Kitsch-ul comercial după kitsch-ul politic)
(Berlin, Alexanderplatz. "Noi sîntem poporul" (cu televizorul)!)
(Berlin, Alexanderplatz. Dar "sîntem un singur popor"?)
(Berlin, Alexanderplatz: Minaret?)