Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pharmakó(n)s (Fără amintiri, a doua zi, mîine, prima dată)


Bogdan Ghiu

01.11.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Am observat că majoritatea celor care ne-au lăsat memorii nu ne-au înfăţişat cu adevărat acţiunile negative sau apucăturile lor decît atunci cînd, întîmplător, le-au privit drept fapte de vitejie sau drept instincte sănătoase, ceea ce uneori chiar s-a şi întîmplat."
Alexis de Tocqueville, Souvenirs

"Sunt unii care nu s-au îmbătat decît o dată, dar i-a ţinut toată viaţa."
Baltasar Gracián

Textul de faţă reprezintă un fragment din contribuţia mea la volumul Prima mea beţie, din cadrul noii colecţii a editurii Art, "Prima dată", care va fi lansat pe 13 noiembrie 2009, la ora 18.00, la Clubul Ţăranului Român.


Mi se pare, mi s-a părut întotdeauna o mare pierdere de vreme şi o mare probă de preţiozitate şi de prezumţiozitate să-ţi înşiri pur şi simplu memoriile, amintirile explicite, existente, evidente, de suprafaţă, cele pe care (crezi că) le ai. Deşi tot despre amintiri şi memori(i)e e vorba, În căutarea timpului pierdut nu este, tocmai, o carte de memorii, asemenea lui Saint Simon, ci, tocmai, o operă, adică o operaţie care, la rîndul ei, operează: opus operans, nu opus operatum, dacă pot parafraza atît de barbar, asemenea memoriilor, amintiri gata făcute, de-a gata. Proust îşi produce amintirile, amintirile cele mai interesante, amintirile efective, operante, sunt, poate, tocmai cele pe care nu ni le amintim, de care nu ne aducem aminte, care nu sunt date, pe care nu le putem rememora, repeta, re-itera. Blow up psihanalitic, nu ştim niciodată ce am văzut, ce am trăit, ce s-a văzut în cadru, ce-au înregistrat "aparatele", ce a marcat sensibilitatea: ce ne lucrează fără să ştim, producîndu-ne şi făcîndu-ne să producem. Amintirile pe care nu le am şi care tocmai de aceea mă lucrează, mă afectează, mă conduc. Amintirile nu se re-produc. O amintire e întotdeauna prima dată. Există amintiri? Da: în viitor, ale altora.

Să fie amintirile despre băut, în general, despre droguri, fie ele stimulative sau relaxative în general - pentru mine vorbesc, în ceea ce mă priveşte -, de ordinul memoriei controlabile, explicite, conştiente, sau de cel al amintirilor inevidente, care ar trebui lucrate, produse, al amprentelor care ar trebui relevate, ridicate?

Am, în general, amintiri despre băut? Mai exact: sunt acestea nişte amintiri personale, proprii, fie ele conştiente (date) sau inconştiente (de obţinut, de produs), fie nişte amintiri sociale, impersonale?

Poate că, în ceea ce priveşte băutul, beţia, îmbătatul, amintirile autentice, atunci cînd există, nu le pot avea decît alţii despre noi. Amintirile autentice nu sunt, poate, decît la persoana a treia: nu putem fi autorii, subiecţii, persoana întîi a "propriilor" noastre amintiri. Singurele amintiri valabile sunt ale altora despre noi şi ale noastre despre alţii, tocmai de aceea trebuie să ni le re-dăm, să facem schimb de amintiri: poate tocmai din datorie civică, faţă de ceilalţi, ar trebui să ne scriem, încrucişat, memoriile. Nu există amintiri despre sine, ci doar despre alţii. În amintire nu poţi apărea decît ca personaj.

Amintirile sunt prin ele însele o beţie. În orice tip de amintire părem beţi.

Or, dacă nu cred că am amintiri relevante, cum se spune, despre faptul de a bea este în primul rînd pentru că întotdeauna m-am temut de inconştienţă, de nonposesie de sine.

Altfel spus, cînd am băut, nu am făcut-o niciodată pentru a lucra, ca să scriu, de exemplu. Nu am avut niciodată încredere, orgoliul nu m-a lăsat să mă predau pe mîna nici unui fel de demoni-daimoni, nici "prohibitivi", ca al lui Socrate, nici "de acţiune", cum spune Baudelaire că avea. Nu m-am lăsat niciodată "acţionat". Cînd am hotărît să beau, niciodată singur, întotdeauna pentru a realiza opere de socialitate, nu am mai făcut nimic altceva după sau în timp ce.

Altfel spus, "separaţia puterilor" străine datorită cărora acţionăm, producem, a fost, pentru mine, următoarea: fumatul ca stimulent (în izolare, întru autonomie individuală), băutul ca relaxare (cel mai adesea socializant-fuzională).

Societatea, ceilalţi sunt, de fapt, suprema beţie, marea depersonalizare-impersonalizare. A fi personaj, a ne constitui unii în amintirile celorlalţi, asta înseamnă a compune o lume, a edifica o societate.

*
Băutul este un ritual socializant. Iar prima beţie este un ritual de trecere, o iniţiere. Aş putea să povestesc pur şi simplu, de exemplu, cum am ajuns să mi se spună, încă din primul an de liceu, Bacchus. Prima mare beţie, la care am consimţit, la care, tocmai, nimeni nu poate să fie actor, ci e doar obiect, se lasă purtat imitativ, s-a petrecut, cred, departe de casă, în podgoriile Ostrovului, pe malul dobrogean al Dunării, în clasa a noua, la "muncă patriotică". Singurele beţii cît de cît serioase mi s-au întîmplat (eu n-am nici o vină) întotdeauna departe de oraşul în care îmi aveam reşedinţa (Constanţa şi, mai tîrziu, Bucureşti). Conform principiului stabilit de către un adevărat băutor, marele poet Mircea Ivănescu, nu trebuie să bei niciodată acasă, intra muros. Ştiu că M.I. obişnuia să se ducă, anume pentru a bea, la Cisnădioara, de pildă, sau la Cisnădie, el locuind în Sibiu. La fel, despre un alt mare poet-mare băutor, Virgil Mazilescu, se spunea, pe drept cuvînt, că-ţi puteai potrivi ceasul după el, ca după Kant: cel puţin în ultimul deceniu de viaţă, la ore extrem de fixe putea fi văzut pendulînd, pe Calea Victoriei, între restaurantul Uniunii Scriitorilor şi azi dispărutul Salon Spaniol, cam pe vizavi, uşor în diagonală, faţă de magazinul de ţoale Stefanel.

Am stat mult pe lîngă mari poeţi-mari băutori. Nu degeaba spun azi că amintirile despre noi nu sunt ale noastre şi că noi, de fapt, nu avem decît amintiri despre alţii. Virgil Mazilescu sau Nichita Stănescu nu-şi mai pot aminti, vai, despre mine: n-ar fi putut nici dacă ar mai fi trăit. Numai eu mai pot să-mi amintesc de ei. Numai despre ei, despre unii ca ei, pot, de fapt, la propriu vorbind, să-mi aduc aminte. Amintirea e o beţie. Şi de amintire mi-e frică. Cine ştie ce crimă, ca-n Blow up, s-ar putea să descopăr. Însuşi faptul că mi-am asistat prietenii la beţie (să n-o uit pe Madi, Mariana Marin) este, poate, o crimă din partea mea: Crima mea. Poate de asta presimt că trebuie să fug.

După prima beţie, absolut nesemnificativă, mi s-a spus Bacchus. Degeaba! Ştiusem doar să pozez răsturnat printre ciorchini de struguri, la Ostrov, atît.

*
Mi-aş putea inventa amintiri de beţiv. Dar pentru mine, pentru tinereţea mea, beţie însemna vodcă şi mare poezie. Aşa am crescut, asta - mare poet-mare beţiv - m-am ferit, mi-am interzis, n-am îndrăznit, poate, să devin. Poate că m-am ferit să beau-scriu din teamă, din neîncredere: dacă nu reuşesc să scriu tot atît de bine pe cît de mult, de straşnic aş putea bea? Dacă, de fapt, înstrăinarea de sine prin beţie "programatică" nu va scoate la iveală un străin mare poet? Dacă, de fapt, nu conţin nici un daimon care să poată veni să-mi ia locul, să producă în locul meu? Dacă beţia nu ţine?

Pentru cineva care nu a devenit beţiv şi nici măcar băutor, prima beţie este un simplu accident exotic, un rit social, la fel ca o poezie scrisă de un inginer.

Moda cultural-literară, la sfîrşitul anilor '70, începutul anilor '80, moda boemă (boema fiind ea însăşi la modă, comunismul de inspiraţie şi provenienţă rusească, sovietică, producînd prin el însuşi contramoda boemei) era vodca.

Bînd vodcă, deveneai un fel de erou al rezistenţei (anticomuniste, desigur), căci votcii trebuia, în primul rînd, să-i rezişti: era un rit de anduranţă eroică. Vodca era o luptă, un băut agonic, o întrecere. Virilitate prin rezistenţă.

Dublu rol, deci, rol disociat al alcoolului, al drogului. Prin vodcă, te supuneai unei probe din afară, trezeai (convocai, asmuţeai) demoni şi, în acelaşi timp, te activai împotriva lor, într-o gigantomahie invizibilă, mută. Vodca era în acelaşi timp apă moartă şi apă vie. Crea şi situaţia adversă, şi capacitatea de a-i face faţă. Materializare, simulare a situaţiei politice de ansamblu, coborîre la nivel uman accesibil a unei situaţii abstracte, căci în politică, în general, duşmanii rămîn abstracţi, distanţi, intangibili. Or, vodca avea darul de a simula-materializa situaţia politică de înfruntare, care cerea rezistenţă. Bătălie politică în efigie.

"... şcoala hipocratică [...] vede în boală şi în vindecare rezultatul unor procese naturale. Eliberîndu-şi actele de sub tutela magiei şi a religiei, medicul hipocratic îi contestă orice validitate unei vindecări bazate pe un transfer simbolic al răului spre altcineva, despărţindu-se, în felul acesta, total şi definitiv de instituţia ţapului ispăşitor. În loc să se mai folosească de un pharmakós, sau ţap, care să absoarbă impuritatea străină, noua medicină va utiliza pharmakón-ul (sau drogul) adecvat; în cazul holerei, de pildă, se va folosi o substanţă astringentă precum opiul şi nu se va mai căuta sacrificarea unor tineri - însoţiţi de litania «răscumpăraţi vina satului» -, căci acum o astfel de practică începe să fie văzută ca o cruzime pe cît de monstruoasă, pe atît de inutilă. [...] Natura lor (i.e. a drogurilor) constă în a vindeca ameninţînd organismul, asemenea focului care vindecă o rană dezinfectînd-o sau bisturiului chirurgului care înlătură o formaţiune patologică. Esenţial este raportul dintre doza activă şi doza mortală, căci doar cantitatea deosebeşte medicamentul de otravă. [...] În Antichitate, otrăvirea era o obsesie, mai cu seamă în rîndul oamenilor bogaţi, iar această spaimă a stimulat căutarea de antidoturi - theriaka -, a căror absorbire zilnică ar fi avut darul de a-l imuniza pe utilizator. [...] Criteriile civilizaţiei romane în materie de droguri erau calchiate după cele ale lumii greceşti. Aşa-numitele Lex cornelia, singurul precept general în materie, aflat în vigoare de pe vremea Republicii pînă la decăderea Imperiului, spun: «Drog este un cuvînt indiferent, care înglobează atît ceea ce serveşte la a ucide, cît şi ceea ce serveşte la a vindeca, precum filtrele de amor, însă prezenta lege nu pedepseşte decît ceea ce este folosit pentru a ucide». [...] terapie agonică [...] eutanasiacă. [...] nenumăraţi cetăţeni romani, patricieni şi plebei, făceau la fel, deoarece se considera că este o dovadă de măreţie morală. Aşa cum spune Pliniu cel Bătrîn, «dintre toate darurile pe care natura i le-a oferit omului, nu există unul mai de preţ decît acela de a putea să aleagă să moară atunci cînd vrea, şi cel mai de preţ lucru este că fiecare poate să şi-l administreze singur» (Istoria naturală, XVIII, 2, 9)" (Antonio Escohotado, Ivresses dans l'histoire. Les drogues, des origines à leur interdiction, traduit de l'espagnol par Abel Gershenfeld, L'Esprit frappeur, Paris, 1998, pp. 16-18, 23-24).


De ce bem, de ce, mai ales, beam? Eu sper, şi tocmai de-asta explicitez, dintr-un bun, sănătos reflex civic, democratic, roman: ca să nu fim otrăviţi.

De ce trebuie să bem? Ca să nu ne lăsăm otrăviţi de drogurile artificiale, ucigătoare, ale ideologiei, ale economiei. Să ne "îmbătăm" farmaceutic, terapeutic, filozofic, contrapolitic, ca să nu ne lăsăm îmbătaţi nici măcar cu apă rece, ci cu idei false: ieri despre comunism şi în numele comunismului, azi despre capitalism şi în numele capitalismului.

Beţia constă tocmai a fi transformat / a te transforma în altul, într-o persoană (social-politică) a treia, în obiect. Nu întîmplător amintirile de beţie sunt despre alţii, la persoana a treia.

Să bem civic. Să bem politic. Operînd însă marele salt de la beţia pasivă (îmbătarea) la beţia activă, "theriako"-terapeutică, împotriva Marii Otrăviri politice (pe gură, prin ureche - hamletian -, prin privire, prin piele: peste tot).

Suntem otrăviţi!

Poate pentru că încă nu am băut. Prima beţie abia urmează să vină. Nu am băut încă.

Pentru că suntem deja învinşi, să fim tari, să rezistăm, să învingem. Să învăţăm să bem, pentru ce să bem, ce facem, de fapt, fără să ştim - şi tocmai de aceea fără amintiri -, atunci cînd bem: de ce bem de fapt.

Să bem împotriva beţiei. Să devenim alţii pentru a nu fi făcuţi alţii. Viaţa socială este prin ea însăşi beţie, orgie, impudoare, desfrîu, sabat. În acest sens, încă nu am băut cu adevărat, încă n-am (re)învăţat să bem.

Nu am cu ce să mă mîndresc. Nu pot spune, asemenea lui Debord, închinîndu-mi un Panegiric: "ceea ce a marcat, fără doar şi poate, întreaga mea viaţă a fost obişnuinţa de a bea, repede dobîndită. [...] Alte două sau trei pasiuni, pe care-am să le divulg, au ocupat, aproape continuu, un loc cît se poate de important în această viaţă. Aceasta a fost însă cea mai constantă şi cea mai prezentă. Dintre puţinele lucruri care mi-au plăcut şi pe care am ştiut să le fac bine, ceea ce cu siguranţă am ştiut cel mai bine a fost să beau. Cu toate că am citit mult, am băut şi mai mult. Am scris mult mai puţin decît majoritatea celor ce scriu; dar am băut mult mai mult decît majoritatea celor ce beau. Pot să mă număr printre cei despre care Baltasar Gracián, gîndindu-se la o elită de negăsit altundeva decît printre germani [...], putea să afirme: «Sunt unii care nu s-au îmbătat decît o dată, dar i-a ţinut toată viaţa». [...] Mi-a plăcut mai întîi, ca tuturor, efectul beţiei uşoare, apoi, foarte repede, m-am îndrăgostit de ceea ce urmează beţiei violente, după ce ai depăşit acest stadiu: o pace magnifică şi teribilă, adevăratul gust al trecerii timpului. Chiar nelăsînd, poate, să se vadă, de-a lungul primelor decenii, decît vagi semne, o dată sau de două ori pe săptămînă, ale acestei stări, fapt este că am fost neîncetat beat, pe perioade de mai multe luni de zile; şi chiar şi în restul timpului am băut mult."

Nu mă pot eroiza, vai, în felul acesta, titanic. Căci nu trebuie să uităm că autorul acestor extraordinare rînduri este autorul uneia dintre cele mai mari, mai profetice cărţi ale epocii noastre, Societatea spectacolului, în care, departe de a ieşi, ne afundăm pe zi ce trece mai mult, tinzînd spre dispariţie şi spre preacreştina transsubstanţiere în supranimicul "simbolic". Dacă beţia descrisă de Debord înseamnă sau, de fapt, prilejuieşte, provoacă tipul de trezie din Societatea spectacolului, SĂ BEM! Să ne apucăm, în sfîrşit, de băut, să iniţiem şi să ne iniţiem în PRIMA BEŢIE, dinaintea MARII TREZII ("Marea Amiază" a lui Nietzsche?), adevărul şi capacitatea de percepţie diferată a Marii Mahmureli, adevărul de-a doua zi despre beţia din ajun: "«Frumos ca tremuratul mîinilor în alcoolism», spune Lautréamont. Există dimineţi emoţionante, dar dificile", adaugă, memorabil, apocaliptic, Debord.

Pentru că acestea, aşa sunt dimineţile adevărului. Dar pentru a ajunge la mahmureala-adevăr, trebuie să bei. În Societatea spectacolului, orgia este continuă, şi ne drogăm tocmai pentru a nu mai fi niciodată dimineaţă, pentru a nu ne mai fi rău, a doua zi, de trezia la adevăr din beţia care e societatea. Din amintirile celorlalţi nu se poate învia decît a treia zi, ca s-o iei de la capăt, după Scriptură.

*
Dumnezeule, despre cîţi beţivi am amintiri! Cîţi beţivi am asistat! Cît s-a băut în jurul meu! Cîtă istorie a curs şi s-a înghiţit! Din cîte istorii am ajuns să lipsesc!

Adevărată oroare - să ai viaţa compusă numai din tine în(-)suţi. Ce sărăcie - să-ţi poţi aminti vreodată de "tine însuţi", nu de alţii, de ceilalţi, de cei etern vii.

Vom apuca vreodată să bem cu adevărat - prima dată?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer