Tradiţia merge mai departe

Ping-pong-ul pare hărăzit să-şi croiască dimensiunile de imagine în raport direct cu diametrul mingii de celuloid în jurul căruia se învârte. Un sport care nu se bucură de publicitatea "confratelui" de pe zgură şi, de aici, evident, nici de banii şi vedetele de mărimea acelora din tenisul "de câmp". Chestiune valabilă oriunde în lume, implicit şi în România. Sau mai ales la noi, unde acest sport ar merita mult mai mult; ceea ce primeşte demonstrând că tradiţia, atunci când există, nu e de ajuns, chiar dacă, personal, am crezut că e principalul fundament al performanţei şi culturii unui sport.

Care e tradiţia ping-pongu-ului românesc? Una incredibilă aproape, dar puţin cunoscută. În 1936, echipa masculină a României, în componenţa: Richard Diamandstein, Farkas Paneth, Vasile Marin, Pitu Pop şi Victor Vladone, avea să piardă finala mondială. A fost anul în care Paneth a jucat cea mai lungă minge din istoria ping-pong-ului modern, împreună cu polonezul Alex Ehrhcih, 2 ore şi 10 minute. În 1956, echipa masculină a obţinut bronzul la Mondiale.
Jucătoarea din lume cu cele mai multe titluri mondiale este românca Angelica Rozeanu, care, între 1950 şi 1956, a cucerit 17 trofee, dintre care şase consecutive la simplu. În aceiaşi perioadă, echipa feminină naţională a devenit de cinci ori campioană mondială. O supremaţie pe care abia în zilele noastre încearcă să o egaleze chinezoaicele. Mai trebuie spus că la prima sa apariţie la un Campionat Mondial, în 1939, Angelica Rozeanu a obţinut bronzul cu echipa. Ultima oară, Angelica Rozeanu a jucat în 1957, cucerind argintul cu echipa. Urmaşa Angelicăi Rozeanu a fost Maria Alexandru, campioană mondială de dublă de trei ori (o dată alături de Geta Pitică) şi vicecampioană la simplu în 1963.

Mai sunt de adăugat succesele echipei masculine Universitatea Cluj, antrenată de Paneth, Campioană European a Cluburilor de cinci ori, în deceniul 6.
Tradiţia n-a fost însă de ajuns şi treptat, tenisul de masă a dispărut dintre sporturile performante, mai ales la începutul anilor ’90 şi mai ales din cauza lipsei banilor. Bani care s-au dus către sporturi mai mediatizate, chiar dacă lipsite de performanţe.

Am făcut introducerea aceasta istorică pentru că era nevoie de ea. Sâmbătă la prânz, când întreaga suflare microbistă aştepta să vadă dacă Dinamo îşi revine la Piteşti, dacă Dragomir demisionează, undeva în Alpii italieni, o româncă scria istorie sportivă. Otilia Bădescu a cucerit titlul european la tenis de masă! În urmă cu 15 ani, pierduse o finală.

Otilia Bădescu are 33 de ani şi este una dintre cele mai bune jucătoare ale lumii. Respectul pe care îl are în lumea acestui sport e comparabil cu cel al lui Hagi în fotbal. O carieră impresionantă! Pe când juca în Japonia, clubul ei trebuia să trimită în China o jucătoare, pentru un schimb de experienţă. Chinezii au refuzat să o primească, spunând că abia reuşesc să o bat din când în când, dacă află şi secretele pregătirii lor, n-or s-o mai învingă vreodată. A cucerit aurul european după o operaţie la genunchi şi un sezon, 2002, ratat. A revenit când alţii s-ar fi retras. A continuat să joace doar pentru că mingea mică de celuloid a atras-o atât de tare, încât a vrăjit-o definitiv. Acum mai bine de 20 de ani, a ales să joace ping-pong, deşi fetiţele de vârsta ei se duceau la gimnastică. Nu ştia nimic de tradiţie, de Angelica Rozeanu sau Maria Alexandru (aceasta din urmă este singura campioană continentală pe care am avut-o până sâmbătă). Dar când a aflat şi a înţeles ce înseamnă succesele lor, şi-a dorit să fie ca ele. A reuşit şi tradiţia merge mai departe. În tenisul de masă chiar merge, prin Mihaela Steff, campioana european de dublu en-titre.