Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Halterofilul din Vitan


Maria Manolescu

08.11.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Maria Manolescu
Halterofilul din Vitan
Editura Polirom, 2006


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro


Maria Manolescu (n. 1980) a absolvit Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, secţia Mass-media şi Publicitate, SNSPA, Bucureşti, 2003. Este masterandă în playwriting la UNATC şi a lucrat în calitate de copywriter la McCann Erickson între 2003 şi 2005. Se numără printre câştigătorii concursului de dramaturgie dramAcum3 (2006), cu piesa With a little help from my friends. Romanul Halterofilul din Vitan reprezintă debutul editorial al autoarei.

*****

Pentru tata şi Teo, cu multă dragoste.
Pentru L., căreia îi mulţumesc că m-a iertat.
Pentru prietenii mei.
Pentru locuitorii Vitanului şi ai Lumii
.


Partea I

— Bună dimineaţa, domnule!

Camera era străină, clar nu putea să fie a nici unei gagici de la MaxiBar, pe cât mi-am putut da seama. Zic asta pentru că era posibil să fiu şi puţin mahmur, dar nu ştiu sigur, nu mă pronunţ.
— Cafea?
— Nu, mulţumesc.

Trebuie să recunoaşteţi că, dacă aţi avea aproximativ cincizeci de ani, ca mine, burtică, chelie, o ciupercă uşor sâcâitoare între degetele de la picioare şi nici o amintire despre ziua de ieri, darămite despre restul de zile şi ani, aţi fi şi dumneavoastră prudenţi în legătură cu cafeaua oferită de un bărbat dubios într-o cameră străină.
— Sunteţi foarte amabil, i-am spus.
— O, lăsaţi, la câte aţi făcut pentru mine...

Până aici e bine. Sunt pe o poziţie de superioritate. Dacă m-ar vedea Mişu acum! Sau Mariana! Sau Şefu! Eu pe o poziţie de superioritate faţă de un tânăr blond, frumos, trist, genul intelectual, adică exact ceea ce şi-ar fi dorit nevastă-mea să fiu. Dacă m-ar vedea nevastă-mea acum, i-ar pica chiloţii instant. Iar eu... hm... eu i-aş spune: Lasă-mă, dragă, am o uşoară melancolie, un vag început de depresie, o uşoară impotenţă existenţialistă. Şi nevastă-mea mi-ar prăji nişte cârnaţi şi tot proastă ar rămâne. Da, mi-am adus aminte de nevastă-mea. Şi de Mişu, şi de Mariana, şi de Şefu, deşi deocamdată îmi amintesc doar că Mişu i-o trage lui Mariana, eu i-o trag lui Mişu şi Şefu mi-o trage mie. Asta, ultima, la figurat, fireşte.
— Aţi dori poate nişte lapte şi miere?
— Nu, mulţumesc. Aş vrea să mă duc acasă. Mă aşteaptă nevastă-mea.
— Asta nu se poate.
— Ba se poate, ea mă aşteaptă întruna. De o viaţă întreagă mă aşteaptă, nici ea nu ştie de ce.
— Nu se poate să plecaţi. Misiunea dumneavoastră abia a început.
— Ce misiune?
— Deocamdată nu vă putem spune decât că e ceva care va schimba lumea. Ceva care, atunci când va fi desăvârşită, va aduce numele dumneavoastră pe buzele tuturor. Ceva atât de important, încât voi fi omorât dacă vă dezvălui.
— Aha.

Acum, pe bune, n-am avut niciodată simţul aventurii. O singură dată, de Revelion, eram cu nevastă-mea, cu Mişu şi cu Mariana (vedeţi că încep să-mi aduc aminte, când sunt stresat, îmi amintesc tot felul de lucruri în timp ce mă încearcă o căldură plăcută de pipi). Nevastă-mea se cam cherchelise şi cânta cu Mişu Căsuţa noastră. Cum spuneam mai devreme, eu i-o trag lui Mişu. Asta nu înseamnă că sunt poponar. Când ai cincizeci de ani, nevastă, trăieşti în România, ai lucrat pe şantier şi eşti patron de bar, ai chelie, burtică şi o ciupercă supărătoare între degetele de la picioare, e foarte greu să fii poponar. Să spunem că am şi eu o mică plăcere vinovată. Mai spuneam şi că Mişu i-o trage lui Mariana. Mişu e barman la MaxiBar. Cum ar veni, Mişu e angajatul meu. Ca şi Mariana, care e blondă cu ţâţe mari şi vrea să facă striptease. Da nu la mine în bar, că nu mă lasă nevastă-mea. Da, v-aţi prins, nevastă-mea e Şefu!
— Acum va veni să vă vadă Contesa.
— Cine e Contesa? Aşa o chema pe căţeaua mea înainte s-o calce tramvaiul.
— Contesa se va supăra foarte tare dacă vă aude. Şi ea aude tot.
— Păi, să se supere pe vatman, nu pe mine, mi-am disimulat eu durerea pe care mi-o provoacă de fiecare dată amintirea Contesei.

Cred că l-am supărat şi pe el, pentru că şi-a dat ochii peste cap şi a leşinat. Sensibil tipu. Şi seamănă puţin cu Mişu, aşa adormit. Ziceam de simţul aventurii. Nevastă-mea cânta cu Mişu Căsuţa noastră. Şi Mariana era mai blondă şi mai frumoasă ca niciodată. Şi i-am băgat mâna sub fustă, aşa, pe sub masă. Şi proasta râdea. Râdea şi se uita când la mine, când la Mişu, când la nevastă-mea. Şi mie mi-era frică şi de Mişu, şi de nevastă-mea. Complicat. Şi m-am pişat pe mine de frică. De-aia zic că nu prea am simţul aventurii. Şi tipu ăsta nu se mai trezeşte. Frumoasă cameră. Parchet adevărat, cum îşi doreşte nevastă-mea de doi ani încoace, de când am fost în vizită la o mătuşă în Germania. Parchet fin. Un pat mare, cu baldachin, cum am văzut în clasa a V-a la Muzeul Peleş. Mătase adevărată. Şi pe pereţi, tapet cu flori de crin. Cred că ia droguri tipul ăsta, miroase a decadenţă pe-aici. O fi murit? Să mă aplec să văd. Mă simt cam balonat. Bine făcut individul, credeam că drogaţii sunt mai rablagiţi. Ia să-l pun eu pe pat. Hoooo-pa! Se deschide uşa. Scârţ! Cred că e Contesa. Şi eu cu ăsta în braţe – o să creadă că l-am omorât.
— Bună ziua, domnule Popa – ăsta sunt eu.

Cea mai cristalină voce din lume. Pielea transparentă ca perdeaua de duş. O femeie frumoasă cum n-am văzut în nici o revistă. O femeie pe care aş lăsa-o să facă striptease la mine în bar, chiar dacă m-ar omorî şi nevastă-mea, şi Mişu, şi Mariana!
— Bună ziua.

De emoţie, drogatul îmi scapă din braţe. Poc! Ea nici nu se uită, are ochi doar pentru mine. Mă uit cu coada ochiului la el – nimic.
— Domnule Popa, cum aş putea să vă mulţumesc? Aţi acceptat cu atâta bărbăţie să luaţi parte la importantul nostru experiment!
— Dar eu...
— Din clipa în care v-am văzut – şi v-am urmărit în cele mai intime ipostaze ale spiritului dumneavoastră blând şi solitar – mi-am spus: iată eroul marelui nostru proiect privind...

Aici s-a rupt filmul. Nu băusem nimic, clar nu băusem nimic, pentru că nu mă durea capul şi mi s-a sculat imediat. De fapt mi s-a tăiat din acelaşi motiv din care mi s-a sculat: Contesa asta vorbea numai cu mine, numai pentru mine, îmi spunea "Domnule" şi buzele ei se mişcau cam cum străluceşte globul ăla mare de la MaxiBar, pe care mi l-a făcut Mişu din ambalaje de ciocolată chinezească încă de când eu eram pe şantier şi el la şcoală şi-l păcăleam că o să-l duc în America să se facă DJ dacă-mi... mă rog, dacă se poartă cum trebuie.
— Proiectul nostru... omenirea... bărbat... bărbat... domnule Popa... ah, mulţumesc, ah, mulţumesc, ah, mulţumesc...

Aici cred c-am leşinat lângă drogat, pentru că atunci când m-am trezit eram acasă şi nevastă-mea sforăia cu nasul fix în ciuperca mea dintre degetele de la picioare, că mă gâdila de două ori mai rău ca de obicei!
*

Domnule doctor, vă spun, m-am dat cu crema aia în fiecare zi! Mă jur pe nevastă-mea!
— Dacă săraca doamna Popa nu m-ar ruga aşa frumos, nici nu v-aş mai primi! Nu sunteţi cuminte deloc! De fumat fumaţi, de băut le cam beţi, cafeluţa, cafeluţă, nici nu-i de mirare că nu scăpaţi de ciupercă! Cu activitatea sexuală cum staţi?
— Bine, mulţumesc!
— Vă întreb fiindcă şi doamna Popa e pacienta mea şi... în fine... mă rog, înţelegeţi...
— Nu.
— Dumneaei e la o vârstă la care... S-o luăm altfel: vedeţi dumneavoastră, domnule Popa, soţia mea e o femeie extraordinară...

Soţia lui e o vacă grasă, roşcată şi cu mustaţă, care a venit odată la MaxiBar singură şi a băut două sute de coniac şi s-a pişat pe ea şi a strigat că ea se împuşcă ca Anna Karenina (da aia parcă nu s-a împuşcat?), fiindcă toată viaţa ei a visat la un bărbat ca Marlon Brando (da ea a văzut Naşu abia anu trecut, la televizor, când i-a plecat băiatu în America...) şi că ea a construit socialismul şi că îi pare rău că nu l-a denunţat pe bărba-su care i-a afumat treizeci de ani tapetul cu Kent, fir-ar al dracu, care s-a futut cu toate asistentele lui, toate blonde, după care a borât pe Mariana, că era blondă şi ea, abia se vopsise săraca, şi i-am chemat un taxi şi l-am plătit io, ştoarfa, i-am zis lasă, că domnu doctor mă tratează, vă tratez şi eu pe dumneavoastră!
— Soţia mea e o femeie extraordinară, şi cu toate acestea, mă rog, suntem oameni în toată firea, copiii sunt mari, din când în când mai trebuie şi noi să... nu prea des, dar trebuie, mă înţelegeţi, domnu Popa?
— Adică să mă achit de datoria conjugală?

I-am zis-o! Am citit asta într-o broşură de la Martorii lui Iehova. Sau de la un partid? Mă rog, l-am impresionat, cu toată facultatea lui! Oare să-i zic şi de Contesă?
— Domnu Popa, soţia dumneavoastră mi-a mărturisit... e datoria mea, un doctor e ca un fel de duhovnic...
— E pe moarte?
— Vrea un copil!

Trebuie să recunoaşteţi că, dacă aţi avea aproximativ cincizeci de ani şi toate celelalte, vestea asta v-ar cam lovi în moalele capului.
*

Episodul cu Contesa mă marcase destul de tare. Spre exemplu, Mişu chiar a crezut că am pe altcineva! Iar Mariana se vopsea din ce în ce mai des, cred că fura bani din casă aşa, cu mine acolo, ea zicea că are depresie. Cât despre nevastă-mea, vorbeam cu ea prin Mişu (nu-mi place să vorbesc la telefon, asta e!), că eu acasă nu mai dormeam – nu ştii cum mă droga şi hop! mă trezeam cu copilu! –, ea nu venea la MaxiBar neînsoţită, iar cum eu eram la MaxiBar, Mişu era la MaxiBar şi Mariana era ba la MaxiBar, ba la coafor, n-avea cine s-o însoţească. Aşa că dormeam în spatele tejghelei şi mă gândeam la Contesă. Păcat că nu m-am concentrat atunci când a zis ea povestea cu misiunea, aşa am păţit şi la bacalaureat, nu m-am concentrat, asta e, şi am greşit la Împărat şi Proletar, am zis că împăratul e Mircea cel Bătrân, un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port, şi aşa am ajuns proletar, am învârtit cimentul douăzeci de ani şi nici aici nu m-am concentrat, că-l furam şi nu ştiu cum se făcea că se întărea tot. Da oricum n-aveam ce să fac cu el, furam şi eu, aşa, să nu fiu fraier.

Gândurile mele sunt întrerupte de un zgomot de sticlă spartă. Zdrang zing clang clang cling. Doamne, dă să nu fie whisky-ul! Îl avem de două luni şi ne-a adus ceva profit. Îl prepară Mişu, Mister Mişu, cum îi zice Mariana când îşi pune şorţul ăla şi pălăria pe care a furat-o bunică-su de la Teatrul Tănase, în noaptea când l-au făcut pe ta-su în spate, la cabine, că mă-sa, adică bunica lui Mişu, era costumieră. Da sticla e importantă. Sticla e originală.
— Mişuuu! E whisky-ul?
— Nu, e portretul lu Zelea!
— Aha.

În mod normal ar fi trebuit să sar de după tejghea şi, tăindu-mi mâinile cu cioburile, să strig cât mă ţine gura: "E ziua deşteptării, înainte/ La luptă Legiunea ne-a chemat/ Să apărăm cu piepturile noastre/ Pământul ce de mici ne-a legănat". Aşa a făcut socru-miu, fie iertat, înainte să-l ducă. Tata lu socru-miu a avut şi el un fel de MaxiBar, se chema "La Răscrucea", la Vaslui, şi Zelea Codreanu a trecut într-o noapte pe-acolo, s-a ascuns în pivniţă, şi lu socru-miu i-a zis ta-su să nu mai zică la nimeni, că ăla era Moş Crăciun şi dacă aflau alţi copii, pleca Moşu, şi i-a zis, na, mă, şi i-a dat o mână de tutun. Şi socru-miu a tăcut de tutunul ăla douăj de ani, da când s-a-mbătat odată la Aprozar (că făcuseră "La Răscrucea" aprozar), s-a-mbătat, a spart paharul ş-a-nceput să cânte ceva de Arhanghelii Mihail şi Gavril şi l-au dus, şi gata, că au zis c-a făcut cancer de la tutun, da io ştiu că fusese numa o mână de tutun. Mă rog, a rămas soacră-mea. Trebuia să ies şi să cânt eu asta pentru săracu om, da aveam o erecţie de dimineaţă, că dormisem bine, nu prea erau clienţi în perioada asta, şi nu voiam să mă vadă Mariana aşa, cu ditamai erecţia, eu o respect pe Mariana, asta e.
*

Mariana stătea blondă pe veceu, privind un ciob de la portretul lui Zelea Codreanu. Mişu făcea whisky, Popa sforăia ca porcu după tejghea, şi Mariana a încercat o figură de striptease, cum văzuse ea în filmu cu aia care-a fost soţia lu Bruce Willis. Mariana era îndrăgostită în secret de Zelea. Aşa un bărbat frumos, aducea puţin cu Mişu din profil (profilul lui Mişu, că poza lu Zelea era din semiprofil), şi Mariana s-a frecat un pic de portretul ăla, la radio era Baby, take off your clothes, şi pe Mariana, tânără, a apucat-o euforia, Mişu amesteca la oală, nu lăsa pe nimeni să intre să nu fure reţeta, nici chiar pe Mariana, şi ea sus, jos, sus, jos, şi l-a dat jos, portretul. Zdrang zing clang clang cling. Nu sare nimeni. Popa s-a oprit din sforăit, da nu sare. Mişu? Dacă aş lua acum un ciob şi m-aş sinucide cu el, nimeni n-ar observa, nimeni n-ar plânge. Mariana începuse să se gândească la sinucidere din noaptea aia când venise soţia lu domnu doctor, care avea mustaţă, săraca, şi urlase ceva cu Anna Karenina (da Popa râdea, că cică aia nu s-a-mpuşcat, s-a aruncat sub tren, da tot aia e, şi la o adică era mai bine dacă se-mpuşca!), şi Mariana spăla pe jos – că aia făcuse pe ea, săraca – şi se gândea aşa, cam cum ar arăta Mişu în costum de ginerică şi ea mireasă în coşciug, şi dacă Popa plânge cu sughiţuri, şi dacă o s-o spele Mişu peste tot sau o s-o spele baba la care stătea în gazdă, să-i fure ei cerceluşii de aur pe care i-a găsit în camera de hotel când l-a cunoscut pe Mişu la Costineşti. Mariana şi acuma crede că cerceii ăia i-a pus Mişu acolo expre, da nu zice, că e modest. O să-i fie dor de Mişu. Şi uite că nici nu s-a epilat, dacă totuşi o spală Mişu? Dacă ştia că se hotărăşte azi, făcea aseară dragoste cu Mişu, aşa, de adio. Da i-a zis c-o doare capul şi Mişu s-a dus acasă, a rămas ea la bar, numa cu elevii ăia care beau bere ieftină, şi Popa sforăia, şi la radio numa ştiri cu inundaţii, viaţă amărâtă.
— Te caci?

Uite că Mişu se gândeşte la ea, săracu!
— Da.
— Bine, da nu sta mult, că tre să iau apă, scade whisky-ul!
— Nu stau.

Mariana s-a ţinut de cuvânt: n-a stat. Şi-a făcut cruce cu limba-n gură, şi-a supt din măsea o bucăţică de pui, ultimul gust pe care îl simte, la urma urmei putea să şi moară de gripă aviară, mai bine acum, şi şi-a băgat ciobul adânc în venă, Doamne ajută!
*

Este 25 octombrie 2005. Afară e o toamnă blândă, blândă ca ritmul interior şi digestia domnului Popa. Domnul Popa, ca pe fiecare 25 ale lunii, duce un os simbolic la mormântul Contesei. Domnul Popa e puţin jenat, întrucât nu a apucat să se spele pe dinţi şi nici să facă pipi, iar cum Mariana nu mai ieşea din baie, şi-a zis asta e, Contesa nu poate să aştepte.

La urma urmei, şi Mariana, săraca, nu-i dau decât trei milioane pe lună, îşi spuse domnul Popa vinovat, da ce să fac, poate-i mai dă şi Mişu, şi chiar cred că o să-i măresc salariul acuma, nu prea avem clienţi, da vin sărbătorile, a început şcoala, o să meargă mai bine, şi poate o las să facă şi puţin striptease, aşa, numai duminica după douăşpe. Domnul Popa se simte generos azi, chiar şi apăsarea constantă din vezică îi dă o senzaţie plăcută de viaţă.

În tramvaiul 25, domnul Popa se simte şi mai bine. Îi dă o satisfacţie că el se dă jos când vrea şi merge la MaxiBarul lui, nu ca amărâţii ăştia care se învârt cu tramvaiul toată ziua. Pe vremuri o lua şi pe Contesa s-o plimbe cu tramvaiul, o băga în geanta cu care căra cimentul, de-i ieşeau numai ochii afară, şi se uita pe geam, şi-i plăcea şi ei.

Ciudată coincidenţă, asta cu Contesa lui şi Contesa din camera aia. O fi murit blondu ăla? Domnul Popa a citit ziarele, dar nu era nici o crimă, numai gripa aviară şi câteva cutremure pe nu-ştiu-unde, şi un avion prăbuşit. Groasă asta cu avioanele, mai bine cu tramvaiul, frumos, liniştit, pe linie. Deşi, dacă ne gândim la Anna Karenina şi la Contesa, parcă mai poţi să fii undeva în siguranţă? Contesa lui era prea obişnuită cu tramvaiele, aici a fost greşeala, şi într-o zi, era pe 25, ca acum, Contesa era la plimbare cu el şi a văzut un tramvai şi a fugit în faţa lui, lătra bucuroasă, voia să se plimbe cu el.

Şi gata.

Domnul Popa a sărit, a învelit-o cu cămaşa lui, nu-i mai păsa că n-avea maieu şi se holbau cucoanele la burta lui cu păr şi problema de la buric, el o ţinea pe Contesa în cămaşă şi a dus-o tot cu tramvaiul ăla, că trecea pe la spital.

S-au stricat şi tramvaiele alea, îşi şterse el discret o lacrimă. Tramvaie nemţeşti, bune, peste tot scria nicht, nicht, şi el se uita la Contesa şi Contesa nicht.

I-au luat cinci ani domnului Popa până s-a urcat iar într-un tramvai. Dar acum e bine, Contesa a fost ca un copil pentru el, nici n-a vrut să aibă copii, că niciodată n-a fost contextul potrivit, de ce să-i arunci în vâltoarea asta? Uite şi la amărâtul ăla, i-a dat mă-sa să sugă aurolac, e îngrozitor ce se întâmplă, şi totuşi e omeneşte, complex. Să te uiţi aşa la spectacolul vieţii. Dacă ar fi din nou tânăr, domnul Popa s-ar face scriitor. Să stai să admiri spectacolul vieţii, era şi-o emisiune la televizor, parcă era "Spectacolul Lumii", aşa i-ar fi plăcut şi lui să empatizeze cu oamenii, în viaţă trebuie să fii bun, să laşi puţină energie pozitivă. Ar fi scris despre Mariana, despre Mişu, despre nevastă-sa n-ar fi scris, dar ea ar fi fost doamna scriitoare, sau tovarăşa scriitoare, cum era atunci.

Of. Dar nu mai e tânăr, domnul Popa. Uite, aşa era şi el, cum e blondul ăsta cu ochelari de soare care se uită la el. Parcă seamănă puţin cu Mişu. Domnului Popa i se pare foarte cunoscut tânărul. Asta e, bătrâneţea, mă lasă şi memoria, în curând n-o să mi se mai scoale, se duc toate.

Domnul Popa coboară repede, a ajuns, mai are puţin până în Parcul Izvor, unde a îngropat-o noaptea, pe furiş, pe Contesa. Aici, să-i susure Dâmboviţa pe la urechile clăpăuge. Aici a găsit-o domnul Popa acum cinşpe ani, era doar un pui, domnul Popa ştia şi el problema cu demolările, cu câinii rămaşi fără stăpâni, că la bloc nu era voie, dar asta se întâmplase demult, când era el mic. Oricum, a găsit-o fix după Revoluţie, dar lui i s-a părut simbolic, cercul s-a închis, Contesa şi-a găsit o nouă casă, un nou Palat.

Uitându-se într-o vitrină cu pantofi, curios dacă mai există Clujana, domnul Popa văzu cu coada ochiului cum tânărul blond, cu ochelari de soare, din tramvai tocmai se oprise şi-şi cumpăra o îngheţată. Îngheţată în octombrie! Fix motivul pentru care nu-şi dorise copii: să stai să-i dădăceşti pentru fiecare prostie cu care vor să-şi facă rău. Tânărul se uita şi el la domnul Popa, şi când se simţi privit, începu o conversaţie animată cu vânzătorul de îngheţată.
— Frumoasă vreme pentru octombrie.
— Aşa e.
— Bine că nu mai plouă.
— Aşa e.
— Să nu mai fie nici inundaţii.
— Aşa e. Mai doriţi o îngheţată?

Nu mai dorea, trebuia să plece. Domnul Popa tocmai pornise alene, ţinând osul în sus, sfidător şi calm, în ciuda canonului de lătrături care-l urma ca pe un Sfânt Francisc al zilelor noastre.

Tânărul încă mai avea dureri de cap după leşinul de la Palat. E drept că se cam înfometase în ultima vreme, exagerase cu postul, simţise nevoia să se cureţe puţin de gândurile negre, de îndoiala care-l chinuia şi, de ce nu, chiar de povara misiunii cu care-l însărcinase Contesa. Individul ăsta scârbos... rewind: omul ăsta şters, care, absolut din întâmplare, îi salvase viaţa împingându-l din faţa unui tramvai, individul... omul ăsta urma să fie marele proiect al Contesei, şi el nu avea încă puterea să se desprindă din mrejele ei, încă nu putea spune nu, încă trebuia, platonic, abstinent, desăvârşit, orbeşte, să o asculte. Măcar dacă rămâneau la Palat, individul, omul ăsta nu-şi amintea nimic, puteau să se joace cu el acolo, era mai eficient, dar Contesa nu şi nu, heruvimul meu, trebuie să nu intervenim brutal în cursul firesc al vieţii lui.

Domnul Popa a ajuns la mormântul Contesei. Parcul ăsta îl întristează puţin, nu-şi dă seama exact dacă din cauza oamenilor care-şi plimbă fericiţi, aproape cinici, câinii lor vii, sau din cauza copiilor care ţipă, cad, se joacă, mănâncă întruna şi sunt plini de muci. Uite unul care aleargă spre el. Domnul Popa vrea să fie singur, să se gândească la Contesa, să-şi pună ordine în gânduri. Noroc că s-a împiedicat piticul mucos, acum urlă.
— Doamnă! Doamnă, a căzut copilul!
— Lăsaţi-l să se ridice singur, am citit o carte despre psihologia copilului, trebuie să înveţe să se descurce în viaţă, să fie independent.
— Da urlă, doamnă!
— Dacă nu-i acordaţi atâta atenţie, o să se oprească.
— Păi, cum să nu-i acord, doamnă, mă deranjează, aici e parc, să fie linişte, să se odihnească omu!
— Dumneavoastră n-aveţi copii?
— Nu.

La asta nu se aştepta doamna. Domnul Popa are întotdeauna darul să-i surprindă pe necunoscuţi, să-i intimideze, să-i lase fără replică. Şi ăsta urlă şi mai tare.
— Se vede, copiii simt, de-aia urlă! Copiii şi câinii simt sufletul omului, urlă fiindcă sunteţi un om rău!

Ei bine, asta era prea de tot. Deci Contesa n-a însemnat nimic. Adică o fufă proastă să-l judece pe el aşa, la prima vedere! Căutând o rezolvare simplă şi inteligentă, domnul Popa fu adus brusc la realitate de o neplăcere mai veche, care-l urmărea de când plecase de acasă. Ca în cazul tuturor descoperirilor geniale – văzuse pe Discovery –, soluţia stătea chiar în problemă. Se ridică în picioare, îşi descheie şliţul şi... oooh... şipoţelul udă mormântul Contesei sub privirile înmărmurite ale doamnei, ale puştiului mucos redus în sfârşit la tăcere, ale tânărului blond cu ochelari de soare şi ale unui gardian public.
*

Razele soarelui gâdilau plăcut faţa Contesei. Ca de fiecare dată când se pregătea pentru somnul ritualic de peste zi, Contesa îşi inspectă cu atenţie picioarele, mâinile, pufuşorul de deasupra buzei de sus, îşi pulveriză o amintire de parfum în părul neruşinat de bogat şi se întinse leneş şi inocent în cel mai însorit pat al Palatului. Heruvimul ei o va găsi tresărind sub povara dulce a unui vis bun.
*

Sunt vie sau sunt moartă? Marianei îi era frică să deschidă ochii. Doamne, dacă am murit, dă să fiu în Rai! Auzea Baby, take off your clothes, corul îngerilor o aştepta, poate şi bunica. Sper să nu mă certe, să nu-mi spună că sinuciderea e un păcat şi aşa mai departe. Oare au oglinzi în Rai? Oare au whisky? Oare?
— Şi zi aşa, te-ai căcat?

Cea mai iubită voce din lume. Mariana deschise ochii. Mişu, în desuuri roşii de satin, cu paiete, gata-gata să plesnească pe el, dansa în jurul unei cozi de mătură.
— Şi zi aşa, păi, cine o să mai facă striptease în barul meu din America?

Mulţumesc, Doamne, că m-ai primit în Rai! Raiul e aici pe pământ, Raiul e în Mişu!
— E pentru mine?
— Nu, e pentru Popa. Normal că-i pentru tine!

Mariana sări din pat. Baticul roşu pe care Mişu i-l legase la mână se potrivea de minune cu desuurile cu paiete. Mişu îşi dădu jos cadoul, o, Mişule!, şi o ajută pe Mariana să se dezbrace, să se îmbrace, să se ridice, să se îmbrace peste desuuri, ca să se dezbrace apoi languros în jurul cozii de mătură, blondă vrăjitoare, Sabatul Americii, Sabatul MaxiBarului, Sabatul Raiului din Mişu!

Adevărul e că Mariana se mişca total în contratimp, dar ce Mecena îndrăgostit se uită la tehnică atunci când răzbate atâta emoţie? Copiii MaxiBarului se uniră într-o celebrare a vieţii, visând la America, ce-i aştepta oarbă şi nepăsătoare.

Adevăratul Mecena însă – sponsorul neştiut şi neştiutor al darului – tocmai rămăsese cu exact douăzeci de mii de lei în buzunar. Dar meritase: amenda i-a cumpărat dreptul la linişte, scăpase de ţânc şi de mă-sa, şi mai ales îşi uşurase vezica.
— Dragă Contesă, iată că a mai trecut o lună. Îmi pare rău că am nimerit chiar pe mormântul tău, dar acum suntem chit, mai ţii minte când te-ai pişat pe mormântul lu socru-meu, săracu, şi soacră-mea şi cu nevastă-mea nu mi-au spălat nimic o lună de zile, au zis că să-mi speli tu, dacă tot te iubesc aşa tare şi nu vreau să te dau la ţară! Poate că era mai bine dacă te dădeam la ţară, poate că trebuia să mergem împreună la ţară. Of! Nevastă-mea, că tot am zis de ea, s-a trezit acuma că vrea un copilaş, de parcă când ai cincizeci de ani, nevastă, trăieşti în România, ai lucrat pe şantier şi eşti patron de bar, ai chelie, burtică şi o ciupercă supărătoare între degetele de la picioare, şi mai eşti din când în când şi poponar, îţi mai vine să faci copii! Dacă mai erai tu, parcă mai era cumva, se juca şi ăla micu cu cineva, veneam împreună în parc, îmbătrâneam şi eu frumos, era altceva! Mariana cred că fură din casa de marcat, da eu mă fac că nu văd, îşi mai vopseşte şi ea părul, că cu trei milioane pe lună ce să facă, săraca. Te pupă Mişu. Mişu arată tot aşa bine, trage de fiare ceva de speriat, i-am adus eu nişte haltere de la unu de pe şantier, unu cam beţivan care şi-a făcut datorii la noi, la MaxiBar, şi i-am zis să-mi aducă halterele ălea, că dac-a murit fi-su ce să mai facă cu ele, să bea şi el de ele în cinstea lui. Dacă-l vezi pe fi-su pe-acolo, pe sub pământ... lasă, că nu-l ştii tu. Da. E bine. Mă tot gândesc la Contesa aia. Adică nu, să nu crezi că mi-am luat alt căţel sau ceva, oricum nu-i dădeam numele tău, da oricum nu mi-aş lua niciodată, Contesa – cealaltă – e o femeie frumoasă care când m-am trezit eu în cameră cu blondu ăla... blondu ăla... fantastic, da chiar m-am ramolit!

Domnul Popa disimulează cu tot calmul de care este în stare: se ridică încet din genunchi, îşi face o cruce mică în faţa mormântului Contesei şi se uită cu coada ochiului la blond.

Blondul se joacă aparent nepăsător cu un yo-yo achiziţionat de la o pirandă cu tot felul de sclipiciuri pentru luat mintea copiilor. Domnul Popa se apropie, făcându-se că se uită în altă parte. Yo-yo-ul se mişcă sălbatic, în ritmul nebunesc al inimii tânărului blond. Domnul Popa se opreşte şi face cale-ntoarsă cu gândul meschin, dar necesar, de a se folosi de osul simbolic al Contesei pentru o diversiune. Yo-yo-ul se calmează. Domnul Popa ia osul şi se întoarce cu el, strigând cât îl ţine gura:
— Cuţu, cuţu! Unde eşti? Vino la tata, Contesaaa!

Nu trebuia să zică asta, fir-ar. L-a luat gura pe dinainte cu Contesa şi blegu ăla a crezut că e cealaltă Contesa, că l-a demascat. Gata, acum a luat-o la fugă. Yo-yo-ul ascultă cuminte de legea inerţiei. Gata, yo-yo-ul e pe jos, blondul e departe şi domnul Popa ajunge la jucărie în aceeaşi clipă în care Sirena Izvorului se apleacă să-şi recupereze plasa ei de ţichi pentru blonzi.
Freeze!

Glasul lui Popa ţâşni cu o secundă înaintea raţiunii. Îi plăceau teribil filmele poliţiste. Ţiganca nu înţelesese exact cuvântul, dar forţa lui o lovi direct în posteriorul umflat de fuste, făcând-o să rămână pe loc.
— Nu pune mâna pe aia!

Şi fiindcă vraja se destrămase şi ţiganca era cu degetele la cinci centimetri de maşinăria diavolului blond, domnul Popa făcu o ultimă încercare, folosindu-şi tot şarmul de care-şi aducea aminte şi pe care nevastă-sa îl uitase:
— Îţi dau douăj de mii!
*

— Sigur, doamna Popa, imediat ce se întoarce îi spun să vină urgent acasă.

Mariana învârtea tandru firul de telefon între degetele de la picioarele lui Mişu.
— Da, doamna Popa, mă ştiţi că-s băiat de cuvânt, ce Dumnezeu! Da ce, s-a-ntâmplat ceva? Vă doare măseaua? Bun, deci îi spun că vă doare măseaua sau că vă simţiţi singură? Amândouă? Bine. A, deci să-i zic numai să vă aducă Algocalmin. Ok.

Mariana devenise nervoasă. Se apropie de piciorul lui Mişu cu gândul să-l muşte. Ce picioare frumoase avea Mişu. Şi fără păr. Acum îi era ruşine că nu se epilase. Dar asta e, când doi oameni se iubesc, nu mai contează detaliile. Ba contează, Mariana citea Cosmopolitan în fiecare lună, dar la o adică mai poate să închidă şi el ochii. Şi frumuseţea naturală e cea mai importantă. Mariana n-ar fi mers atât de departe încât să spună că frumuseţea interioară e de ajuns, dar frumuseţea naturală da, e altceva! Apropiindu-şi buzele de degetele lui Mişu, Mariana văzu ceva care-i întări nişte bănuieli dureros reprimate.
— Porcule!
— Nu, doamna Popa, staţi liniştită, e televizorul. Bine, îi zic că v-a distrus viaţa – şi de Algocalmin. Săru mâna.

Mişu puse receptorul jos şi se uită cu ochii lui albaştri până în sufletul Marianei. În sufletul Marianei Mişu văzu că ea văzuse ciuperca de la picior. Aceeaşi cu a lui Popa.
— Da, iubita mea.
— Lasă-mă cu iubita. Homosexualule!
— Pardon?
— Ce-ai la picior?
— În nici un caz dovada că aş fi homosexual.
— Ce-ai la picior?
— Nimic.
— E o ciupercă!
— Nu mi-am dat seama. Credeam că mă gâdilă amintirea părului tău.

Mariana s-a înmuiat puţin. La urma urmei era cel mai frumos compliment pe care-l primise vreodată.
— Trebuie să te dai cu alifie de două ori pe zi. Cere-i lui Popa.
— Are Popa?
— Da, are şi ciupercă. De la el ai luat-o.
— Serios?
— Păi, la bazin nu m-ai dus toată vara, la mare nici atâta, mi-era şi mie dor de Costineşti, unde ne-am cunoscut... În fine, ai luat-o de la Popa.
— Şi cum se ia ciuperca asta?
— Păi... dacă te atingi cu piciorul de piciorul lui.
— Înseamnă că am luat-o de la Popa.
— Deci recunoşti!
— Ce?
— Că tu şi Popa... mă rog... că aţi...

Discuţia devenea penibilă. Şi planurile lui Mişu riscau să se ducă pe apa sâmbetei dacă Mariana făcea scandal. Mişu se ridică din pat, luând în picioare încet, demonstrativ, şlapii vechi ai lui Popa, pe care-i folosea când spăla cu furtunul curtea MaxiBarului. Mariana nu era proastă, trebuia să înţeleagă singură. Şi să-şi ceară iertare. La urma urmei o salvase de la moarte, îi făcuse şi cadou, câte femei nu şi-ar dori un Mişu ca el! Trage şi de fiare, are perspective, vorbeşte frumos, o s-o ducă în America. Dar nu cu scandal, de scandal n-are nevoie.

Strângând din dinţi, Mişu începu să ridice halterele. Mariana înţelesese şi-i părea rău. Se apropie şi-i cuprinse picioarele, împingându-şi ţâţele în el. Mişu ridica halterele impasibil. Mariana îşi revărsă pletele blonde peste degetele înroşite, cu pieliţa zdrenţuită. Mişu respira sacadat, profesionist, cu privirea ţintită fix în ochii lui Zelea, acum lipsiţi de apărarea sticlei. Îşi jurase să reziste cel puţin două zile.

Aşa îi găsi domnul Popa.
— Mişule, care e cea mai apropiată secţie de poliţie?
— Ne-au furat?

Mişu se cam întrecuse cu împrumuturile din casa de bani. Şi Mariana purta desuurile roşii, care sclipeau neruşinat în contrast cu scaunele albe de plastic din MaxiBar. O să spună că a furat beţivu' ăla cu halterele, abia-i face un bine, nu-l mai primeşte Popa şi poate se lasă şi de băutură, că-n alte crâşme nu mai e primit de mult.
— Sunt urmărit! Am fost răpit, nu v-am zis, că eram stresat, am fost răpit, drogat, şi acum sunt urmărit de un blond cu ochelari de soare.

Domnul Popa nu păţise atâtea lucruri în viaţa lui, sufla greu şi ţinea într-o pungă de plastic un yo-yo de cârpă roşie, ca paietele Marianei. Poate-l ajută Dumnezeu şi pe Mişu şi se-ntâmplă o minune să-i rămână barul.
— Ţi-au furat ceva?
— Nu.

Nu-i nimic, o să-i fure de-acuma, zâmbi Mişu, în timp ce Mariana se îmbrăcase repede şi acum venea cu Pagini Aurii să caute secţia de poliţie. Mariana se simţea de mult urmărită, prea se uitau elevii ăia la ea, mereu se gândea să-şi noteze numărul secţiei, în caz c-o violează vreunul.
— A sunat doamna Popa. Zicea că o doare măseaua, să-i duci nişte Algocalmin. Eu zic să-i duci şi un buchet de flori, că părea cam amărâtă.
— Mâine, mormăi Popa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Un mormânt în cer, Vintilă Horia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Generaţia Polirom
Sageata Carte de Humanitas Fiction


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer