Domnul Popa, un Gavrilescu al tranziţiei

Citiţi un fragment din această carte.


Maria Manolescu (n. 1980) a absolvit Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, secţia Mass-media şi Publicitate, SNSPA, Bucureşti, 2003. Este masterandă în playwriting la UNATC şi a lucrat în calitate de copywriter la McCann Erickson între 2003 şi 2005. Se numără printre câştigătorii concursului de dramaturgie dramAcum3 (2006), cu piesa With a little help from my friends. Romanul Halterofilul din Vitan reprezintă debutul editorial al autoarei.


Textul Mariei Manolescu te loveşte în moalele capului. Nu e uşor să citeşti despre câteva lucruri foarte dizgraţioase, cum ar fi un bărbat de cincizeci de ani, cu chelie, burtă şi o ciupercă supărătoare între degetele de la picioare, despre relaţia lui abjectă cu Mişu, căruia i-a promis că-l face DJ în barul lui dacă i-o... mă rog, dacă se poartă cum trebuie. Aparenţele se păstrează cu bună-cuviinţă, pentru că suntem într-un cartier de oameni cuviincioşi, iar domnul Popa nu e în nici un caz poponar: "Când ai cincizeci de ani, nevastă, trăieşti în România, ai lucrat pe şantier şi eşti patron de bar, ai chelie, burtică şi o ciupercă supărătoare între degetele de la picioare, e foarte greu să fii poponar". Nu e uşor nici să citeşti despre cum chelneriţa Mariana, care se vopseşte mereu blondă, din ce în ce mai blondă, încearcă să se sinucidă în veceul MaxiBarului cu un ciob din tabloul cu Zelea Codreanu şi în ultima clipă îşi suge măseaua ca să rămână cu un gust de pui în eternitate. Nici nevasta domnului Popa, care vrea un copil la cincizeci de ani şi încearcă să-şi seducă bărbatul cu o sticlă de şampanie şi cu puţin ruj, deşi a uitat să-şi dea moaţele jos şi poartă acelaşi capot vechi, pe care l-a purtat şi Mişu, când ea a fost plecată la Băile Felix, nu e un personaj mai optimist...

Toate fantasmele lumii româneşti în tranziţie se pot găsi aici: frumoasa de cartier – Mariana care visează să facă striptease, dar se îndrăgosteşte iremediabil de musculosul de cartier (halterofilul din Vitan!) –, fostul muncitor pe şantier care a ajuns patron de MaxiBar, nevasta bovarică, amanta perfectă – Contesa care trăieşte în "calm, lux şi voluptate" –, tânărul care ar vrea de fapt să fure din casa mult prea mare şi mult prea bogată a Contesei etc. Dar toţi aceştia sunt mai mult decât atât: Mariana trăieşte un vis de iubire ce depăşeşte cu mult posibilităţile ei de tânără "cu buci mişto", halterofilul contribuie la dispariţia Americii, domnul Popa vrea să înţeleagă mai mult din această viaţă şi se abandonează poeziei în Palatul perfect al Contesei, doamna Popa naşte un copil miraculos care "nu face pipi şi caca", Contesa o visează în fiecare noapte pe Maica Tereza, Horaţiu, tânărul sclav al Contesei, e de fapt un heruvim care ajută la salvarea lumii... Nimic nu e ce pare a fi, peste abjecţie se aşterne un strat de semnificaţii paradoxale care transformă cartierul Vitan în altceva, strai de purpură şi aur, peste ţărâna cea grea...

Personajul principal nu e "halterofilul din Vitan", Mişu, tânărul care face şi desface lumea până la Statuia Libertăţii şi înapoi, ci mult mai ştersul şi penibilul domn Popa. El, spre deosebire de tânărul cu muşchi care dobândeşte celebritatea mondială, parcurge o iniţiere de o cu totul altă natură, una interioară, filosofică, conform anticului "cunoaşte-te pe tine însuţi". Sunt două posibilităţi de a transcende cotidianul insuportabil, două căi, probabil marea dilemă a fiecăruia dintre noi. Personajele – cât se poate de ridicole în aparenţă – rezolvă această dilemă în cele două moduri posibile, fiecare alegând o cale. Totul se petrece într-un decor suprarealist de coloratură comică, dar asta nu face povestea mai puţin serioasă. Iată-l pe domnul Popa, la cincizeci de ani, cu ciuperca de la picior şi cu "problema de la buric", în plin proces de cunoaştere de sine: "După noaptea în care fusese iniţiat în tainele trupului de o ţigancă bătrână de pe şantier, domnul Popa nu-şi mai admirase niciodată corpul gol în oglindă. Acestea sunt picioarele lui. Ciuperca era singura legătură cu viaţa dinainte. Domnul Popa îşi trecu preocupat arătătorul printre degetele de la picior. Miroase a oţet. Un amestec ciudat de oţet şi pipi şi transpiraţie. Domnul Popa băgă degetul în gură – nici un gust. Acestea sunt unghiile lui, intrate în carne, cu puţin jeg la colţuri. Nevastă-sa îi explicase odată, demult, că nu trebuie să-ţi tai colţurile ungiilor, pentru că vor intra în carne. Atunci, domnul Popa crezuse că e prea târziu să se schimbe. Acum ştia că niciodată nu e prea târziu. Acestea sunt mâinile lui. Mâini care căraseră kilograme, tone de ciment pe şantier sau acasă. Acestea sunt fesele lui, fese pe care se odihniseră mâinile lui Mişu. Mişu, care acum probabil se spetea la bar făcând whisky pentru el. Domnul Popa zâmbi, privindu-şi concentrat fundul sub care stătea capul lui răsturnat. Se simţea un mic stăpân de sclavi, un mic Nero care învăţase arta temperării şi-a generozităţii. Acestea sunt coaiele lui. Mici punguliţe de viaţă care, da, la cincizeci de ani, dăduseră rod. Acesta era penisul lui, care o făcuse pe nevastă-sa fericită. Care-l făcuse pe Mişu fericit. Care îl făcuse pe el fericit. Domnul Popa îşi mângâie uşor burta, pielea fină, poposi în gaura buricului, alunecă uşor în pădurea de păr creţ unde se scărpină puţin şi apucă mica excrescenţă călduţă. Domnul Popa îşi trecu limba pe deasupra mustăţii de trei zile. Închise ochii. Se lăsă uşor pe marmura care-l îmbrăţişă cu o răceală prietenoasă. Îl strigă în gând pe Mişu. Domnul Popa îşi imagină că Mişu, Mariana, nevastă-sa, domnul doctor şi nevasta domnului doctor privesc acuplarea lui ritualică cu Contesa. Mişu era puţin trist. Doamna Popa se aplecase să vadă mai bine. Mariana, sfâşiindu-şi rochia, încerca disperată să se zbată din braţele lui Mişu ca să se năpustească în îmbrăţişarea faunului cu nimfa. În culmea extazului, domnul Popa ridică uşor capul să le facă privitorilor cu ochiul. În oglindă văzu cum pleoapele Contesei abia intrate în iatac se închid cu zgomotul unei lespezi de cavou". Palatul Contesei seamănă bine cu tărâmul ţigăncilor din nuvela lui Eliade, iar domul Popa este un perfect Gavrilescu postdecembrist, care nu mai dă lecţii de pian, ci a devenit patron de MaxiBar. Vârsta, aparenţa penibilă, complet profană şi de-spiritualizată au rămas aceleaşi, aşa cum la locul ei a rămas şi iluzia frumuseţii feminine salvatoare. Nu o ţigancă, ci o Contesă. Acelaşi joc cu mărgelele de bâlci ale realităţii şi cu speranţa, abia ghicită în fulguraţii repede stinse în umor, a unei alte realităţi, mai reale decât cea a ciupercii dintre degetele de la picior. Artistic vorbind, Maria Manolescu se întâlneşte în această alegere cu Dan Lungu, de pildă, cel din Raiul găinilor, sau cu Petru Cimpoeşu, din Simion Liftnicul: lumea tranziţiei româneşti, între abjecţie şi elevaţie. Cel mai greu examen pentru acest tip de literatură (ca şi pentru filmele româneşti cu realităţi mizerabiliste, de altfel) este cel al suportabilităţii. Cititorii/spectatorii au praguri diferite de suportabilitate a... ciupercii dintre degete sau a... problemei de la buric. S-ar putea să nu mai dorească, la un moment dat, să facă această baie de abjecţie. E un risc. Dar dacă aceşti cititori îşi vor face încă o dată curaj să înfrunte abjecţia şi în cazul romanului de faţă, s-ar putea să descopere că a meritat.

Am fost curioasă să ştiu câte ceva despre autoarea care a scris acest text de esenţe tari. Cum trăim în mileniul virtualităţii electronice, nu ne-am întâlnit face to face până în momentul în care scriu aceste rânduri, deşi locuim în acelaşi oraş. Dar ne-am scris pe e-mail. Aşa am aflat că Maria Manolescu a renunţat la un job bine plătit în publicitate pentru a se apuca de literatură. Face un masterat la UNATC, unde se învaţă scrisul de teatru. Între timp, am auzit şi că a câştigat un concurs de dramaturgie într-un proiect dramAcum. (Mă uit cu un strop de invidie la lumea asta a teatrului, o lume care pe mine nu m-a atras niciodată, dar unde se întâmplă lucruri mai multe şi mai vii decât în cea a literaturii propriu-zise...)

Nu ştiu cât poţi cunoaşte un om fără să-l întâlneşti în realitate, dar mie mi se pare că scrisul nu minte, că scrisul e mai sincer decât mimica, decât gesturile. Şi din acest scris, electronic, mi s-a părut că Maria Manolescu, autoarea acestui roman, e un om tonic, simpatic, autentic, interesant. Iată: "Vreau să scriu în continuare proză şi teatru, din mai multe motive – în primul rând vreau să devin cât mai bună (şi aici cred în tehnică şi exerciţiu). În al doilea rând, scrisul e lucrul care-mi satisface cel mai tare orgoliul... În al treilea rând, am învăţat la şcoala de teatru că nu există bucurie mai mare decât să-i emoţionezi pe oameni. Vreau să scriu pentru public, pentru cât mai mulţi oameni, şi vreau ca oamenii să râdă şi să se simtă bine. Poate că e doar divertisment. Nu ştiu, probabil că o să am în curând o nouă revelaţie. Dar deocamdată nu am nimic de pierdut". Nu ştiu dacă omul contează sau numai opera. Dar sunt convinsă că omul, aşa cum se vede el din propriul scris, contează enorm.