În topul personal al lui Llosa

Născut în 1896 în Chicago, John Rodrigo Dos Passos este fiul unui celebru avocat de origine portugheză, care, deşi se îngrijeşte de educaţia sa şi îi asigură o existenţă lipsită de griji, îl va recunoaşte legal abia la vârsta de 14 ani. Acest amănunt biografic este exploatat de unii dintre exegeţii săi, care îl consideră un vector al formării unei personalităţi convulsive, polemice, greu asimilabile, nu de puţine ori pornind cu încăpăţânare împotriva curenţilor timpului său, ceea ce îl face pe Dos Passos să se reliefeze între congenerii săi, uneori cu riscuri neprevăzute. Este mai degrabă o interpretare superficială şi, în orice caz, irelevantă, un condiment speculativ folosit în încercarea de a recupera una dintre marile figuri ale literaturii americane. Dos Passos este, într-adevăr, un personaj aflat nu de puţine ori în mijlocul unor controverse în tabloul epocii, iar cariera lui are un parcurs oscilant, dar sunt o mulţime de alţi factori care îi determină opţiunile şi îi desenează personalitatea şi profilul literar. Se afirmă ca scriitor în decada postmergătoare Primului Război Mondial, moment în care Generaţia pierdută, de la Getrude Stein citire, ţine capul de afiş pe două continente, Europa şi America de Nord, dar îşi are capitala la Paris. Fapt deloc întâmplător, Parisul este nucleul unde modernitatea îşi consumă efervescenţele — inovaţia se întâlneşte cu radicalismul, artele suferă multiple schimbări însufleţitoare şi sunt contaminate de politic în momentul în care capitalismul este privit critic, iar Marea Revoluţie Roşie şi ideologiile ei se află în perioada romantică şi emit o puternică seducţie.

Se spune despre Dos Passos că este al patrulea portret ce ar putea completa galeria greilor romanului american din care fac parte Scott Fitzgerald, William Faulkner şi Ernest Hemingway. Se poate ca această omisiune să aibă legătură cu disputa în care intră cu Hemingway, dar şi cu faptul că, în ciuda memorabilelor romane scrise în prima perioadă a vieţii, resursele lui estetice şi coerenţa ideilor şi mizelor puse în joc par să se epuizeze ulterior. În urma Războiului Civil Spaniol — este doar unul dintre numeroşii intelectuali care îşi oferă suportul republicanilor în încercarea de a stopa ascensiunea fascismului în Spania — simpatiile sale politice suferă o transformare. Puternic afectat de moartea lui José Robles, executat de agenţii stalinişti, începe să privească cu circumspecţie metodele stângii, pe care le condamnă. Evenimentele romanului, în mare parte autobiografic, Adventures of a Young Man (1939), pe care îl scrie inspirat de sângerosul conflict, se îndepărtează destul de mult de viziunea unanim acceptată de către stânga internaţionalistă asupra evenimentelor reale, dar şi de viziunea eroică a lui Hemingway din Pentru cine bat clopotele. Înainte de orice ideologie, Dos Passos rămâne fidel umanistului şi, în cazul acestui roman, se poate ca subiectivismul şi abaterea de la discursul oficial care i se impută să constituie un eşec mai mic decât cel estetic. Iar eşecul estetic este cu atât mai mare cu cât scriitorul se afla la apogeul carierei — în 1936 apare pe coperta revistei Time. Hemingway, mai pragmatic şi mai orbit de imaginea de vedetă intelectuală a stângii, aflat în graţiile Moscovei, dar şi invidios, nu pare să-i agreeze nici evadarea din ideologic şi nici succesul şi îl tratează cu o condescendenţă destul de neplăcută, care nu rămâne fără ecou în conştiinţa contemporanilor.

În anii următori, poziţiile politice ale lui Dos Passos oscilează destul de amplu în spectrul ideilor politice şi sociale, un observator critic atât al eşecului aplicării doctrinelor şi sistemelor care au menţinut trează speranţa umanităţii, dar care au şi provocat conflictele majore ale secolului XX, cât şi al imposibilităţii lor de a oferi o echitate socială. Discursul său trece de la acutele radicaliste cu care îşi colorează primele romane spre zona unui conservatorism temperat; alteori soluţiile lui utopice pentru reformarea societăţii americane sunt enunţate indirect, prin evocarea figurilor părinţilor naţiunii — pasiunea pentru figura istorică a lui Thomas Jefferson şi-a atras nu de puţine ori ironii din partea contemporanilor. Şi totuşi în conştiinţa lui există, ca un centru de greutate pentru o viaţă, o constantă: în mod cert, Dos Passos este un pacifist fervent.

Primele sale romane, One Man's Initiation: 1917 (1920) şi Three Soldiers (1921), se remarcă tocmai prin atitudinea critică faţă de conflictul global în care omenirea e prinsă, Primul Război Mondial, influenţată de experienţa pe care autorul o are prin participare directă — e prezent în bătălia de la Verdun ca voluntar în corpul sanitar în care îndeplineşte misiunea de şofer de ambulanţă. Critica îl reţine pe cel de al doilea, care, alături de Manhattan Transfer (1925) şi de trilogia U.S.A. (1938), devine un roman de reper în bibliografia autorului american.

Cu Manhattan Transfer, Dos Passos intră pe un teritoriu nou, lansează o formulă literară inedită care îi aduce consacrarea şi notorietatea. În momentul în care revoluţia estetică a modernismului îşi consumase noutatea, scriitorul american reuşeşte să împingă lucrurile şi mai departe şi experimentul său literar are succes. Romanul intrigă în primul rând prin construcţia specială şi conţine toate elementele pentru a fi în acelaşi timp o cronică socială multistratificată a metropolei americane, dar şi un Bildungsroman veritabil. Felul echilibrat în care scriitorul foloseşte vocea narativă pentru a-şi compune romanul caleidoscopic, pentru a combina planurile, temele şi mizele sale constituie măsura specială a ceea ce s-ar putea numi o magie a scrisului. Critica vorbeşte despre un roman vizual obţinut prin tehnica survolului detaşat asupra evenimentelor ficţiunii, pe care o va dezvolta în trilogia U.S.A. — the Camera Eye, împrumutată din cinematografie — şi prin maniera de un expresionism pictural în care îşi zugrăveşte pasajele descriptive, abundente, pe parcursul romanului. Textura acestor pasaje are de cele mai multe ori şi consistenţe sonore şi olfactive, pentru a oferi un spectacol total. În acest peisaj agresant, aspru, dizarmonic, personajele îşi sapă destinele cu încăpăţânare, urmându-şi dorinţele — nu de puţine ori nechibzuite, chiar fatale — şi visele — uneori deloc realiste —, aici respiră şi se confruntă ireconciliabil lumi. Metropola lui Dos Passos este un univers dihotomic, obţinut prin manipulările subtile ale autorului-păpuşar, care îşi transmite astfel mesajele.

Întins pe o durată care acoperă perioada dinainte şi după Primul Război Mondial, dar lipsit de o grijă cronografică, romanul şi-ar fi pierdut din forţa de captare fără o poveste, sau un cuplu de poveşti, care, deşi sunt narate fărâmiţat, presărate în puzderia celorlalte episoade fără finalitate, dau coeziune romanului. Destinele acestor protagonişti, "stâlpii" romanului, converg, autorul le urmăreşte practic maturizarea, în virtutea evenimentelor istorice şi sociale pe care le trăiesc, aşezând cu abilitate straturi care se desfăşoară în diverse planuri ontologice. Dos Passos nu face abuz de tehnica fluxului conştiinţei, celebră în epocă, pentru a da adâncimi psihologice personajelor. Protagoniştii sunt desenaţi de faptele lor şi de deciziile pe care le iau pe parcursul naraţiunii, iar ideile care le dau identitate sunt enunţate în dialoguri. Galeria personajelor cuprinde magnaţi dublaţi de politicieni, avocaţi de carieră, artişti profesionişti sau de diferite alte profesii, chelneri anarhişti, contrabandişti de succes, rentieri înecaţi în propria lor lipsă de scop, brokeri alcoolici, arhitecţi vizionari, contabili oneşti şi resemnaţi, funcţionari posedaţi de dorinţa de înavuţire, homosexuali, lubrici, incendiatori, grevişti făcând jocuri obscure. Cei mai mulţi sunt, fiecare la nivelul lui, animaţi de dorinţa obsesivă a reuşitei materiale, chiar şi atunci când perspectiva răsturnată şi instinctele răvăşite le oferă ca ţel eşecul. Este o lume a urbanităţii în care regula jocului tinde către dezumanizare, însă principiul peştelui mare care îl înghite pe cel mic se nuanţează pe măsură ce personalităţile individuale care îl populează încep să-şi înţeleagă condiţia. Un astfel de personaj este Jimmy Herf, căruia autorul îi împrumută elemente din biografia sa, un alter ego ficţional, cu alte cuvinte, artist rătăcind inadaptat într-o lume pe care, pentru că nu-i mai găseşte rostul, o părăseşte, la propriu, în chiar finalul romanului, un fel de demisie fără direcţie din civilizaţia pe care o refuză şi care îl refuză.

În ciuda unor mici recuzite sau a altor elemente specifice momentului la care a fost scris, se poate spune că, prin stilistica inspirată, prin umor, printr-o isteţime proaspătă a dialogurilor şi mai ales prin temele abordate, Manhattan Transfer iese victorios în lupta cu timpul. Cititorul de astăzi poate fi surprins de actualitatea unui roman scris cu aproape un secol în urmă. Jean-Paul Sartre îl considera pe Dos Passos unul dintre cei mai mari scriitori ai timpului său. Mario Vargas Llosa înscrie romanul Manhattan Transfer în acel top 25 personal care este Adevărul minciunilor. Şi chiar şi iconoclastul Charles Bukowski se predă în faţa lui Dos Passos, pe care îl plasează printre puţinii maeştri.