Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Apocalypse, now


Marian Rădulescu

06.08.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Deunăzi, un simpatic elev de-al meu de clasa a XI-a îmi spunea că abia aşteaptă vacanţa mare pentru că s-a săturat de şcoală. I-am atras atunci atenţia că s-ar cuveni să folosească alt cuvânt, altă sintagmă. Căci nu se referea la şcoală (adică: studiu, învăţare, disciplină, ascultare, educaţie întru înţelepţire şi deprinderea dreptei socotinţe), ci la drumul spre clădirea numită şcoală, precum şi la timpul pierdut adesea faţă cu dascăli blazaţi sau lipsiţi total de orice chemare pedagogică. Ori asta e cu totul altceva. Pentru că e absurd să te saturi de ceva ce nici măcar nu ai început să cunoşti. Iar elevii de azi (cu puţine excepţii, desigur) nu au pus încă un început bun la studiu, învăţare, educare etc. E foarte adevărat (şi de aceea nu îi consider pe ei principalii vinovaţi) că şi specia profesorului (bun pedagog, iubitor de copii, gata să explice, să deschidă mintea învăţăceilor) este pe cale de dispariţie, nu doar a elevului (silitor, conştiincios, sârguincios). Ce să mai spunem atunci de specia părinţilor, care fie sunt divorţaţi, fie sunt plecaţi în străinătate (şi copiii sunt lăsaţi în grija bunicilor, a mătuşilor, fraţilor mai mari sau a cui s-o mai nimeri), fie nu-i interesează de soarta propriilor odrasle... Foarte rar - din ce în ce mai rar - îmi e dat să întâlnesc elevi la care să simt lucrarea părinţilor, grija lor pentru a-şi cizela şi cultiva copiii. Sau munca dascălilor din clasele primare şi gimnaziale. (De aceea da, subscriu şi eu: există semne că sfârşitul lumii e aproape -  asta apropo şi de extrem de eficienta bombă mediatică prin care s-a "profeţit" Apocalipsa pe 21 mai 2011. E suficient să deschizi televizorul, să vezi cum a decăzut sistemul educaţional de la şcoala primară până la universităţi. Şi te apuca groaza de viitor.)
 
Nu pot uita întâlnirea crucială cu Inginerul, de la mijlocul anilor '80. Terminase liceul înainte de instaurarea "democraţiei populare" (1944) şi a sovietizării ţării. Bacalaureatul consta în vreo zece probe, la toate probele orale (matematică, fizică, istorie etc.) putea asista cine dorea. Când am văzut prima oară Glissando (secvenţa flash-back în care personajul principal retrăieşte emoţiile examenului de admitere la liceu) mi-am amintit de cuvintele Inginerului. Acesta mă tot întreba ce cărţi am mai citit. Pe atunci nu se născuse în mine dragostea pentru literatură (el avea să mi-o activeze şi, de asemenea, să îmi pregătească sufletul pentru întâlnirea cu muzica clasică) şi citeam foarte puţin. Fusesem exclusiv orbit de filme, filme, filme. Iar el îmi povestea de vacanţele sale de vară când mergea la câmp cu o valiză de cărţi. Pe care le citea din proprie iniţiativă. Din păcate însă pasiunea sa pentru literatură, pentru artă şi frumos nu s-a întâlnit cu mirarea şi emoţia pricinuite de trăirea liturgică. Ca mulţi intelectuali ("iluminaţi" nu atât de lumina Taborului, ci de gândirea enciclopedică a iluminiştilor), era ateu. Cel puţin aşa se definea. Curios că în această privinţă nu a reuşit să mă convingă - Dostoievski mă acaparase deja nu datorită subtilităţilor sale psihologice (cum pretindea Inginerul), ci pentru felul în care a pus în cuvinte tragedia omului care s-a rupt de Dumnezeu, de Biserică. Este exact tema principală a filmului pe care tocmai îl văzusem (şi care mă obseda încă de la începuturile adolescenţei): Stalker / Călăuza.
 
Ei bine, pentru cei care-şi fac dumnezei din "cultura omenirii" sau din puritanismul moralei creştine (într-una sau alta din formele sale) este extrem de greu (ba chiar cu neputinţă) să-i convingi de adevărata chemare a omului: îmbisericirea minţii. Chiar de curând m-am confruntat cu ambele variante de "liberă cugetare". Jiri Menzel, cunoscutul regizor ceh (Trenuri strict supravegheate, Ciocârlii pe sârmă, Sătucul meu drag, L-am servit pe regele Angliei ş.a.) răspunde întrebărilor lui Cristian Tudor Popescu, pedalând pe relaţia dintre ortodoxie şi totalitarism (în Europa de Est), dintre ortodoxie şi corupţie (şi starea de indiferenţă generală), lăudând în acelaşi timp civilizaţia papistă şi mai ales ordinea şi disciplina ţărilor nordice (majoritar protestante, spune el). Mult mai cinstit ar fi fost poate să constate doar starea de indiferenţă generală din România, fără a pune în cârca învăţăturii creştin-ortodoxe (aşa, după ureche) tot ce merge anapoda în societatea românească de la începutul mileniului trei. Dar pentru asta ar fi trebuit ca simpaticul regizor ceh şi, deopotrivă, încrâncenatul ziarist care i-a luat interviul, să aibă habar de ceea ce contestă. Nu are, niciunul nici celălalt. La fel ca elevul meu care spune că-i sătul de şcoală, când el de fapt (asemenea multor colegi de-ai săi) nu a ajuns încă să simtă truda studiului, a lecturii, a învăţării. Pe de altă parte, o cunoştinţă de-a noastră ne-a dat de ştire că în ultima vreme nu a citit decât Biblia şi că foarte curând va deveni adventistă. Şi în cazul ei îşi spune cuvântul foamea de "clarificare" legalistă cu "împărăţia spiritului", de "iertare de păcate" - privilegii de care va fi fost asigurată numaidecât de "binefăcătorii" care au convins-o să se "pocăiască". Pe fondul unei ignoranţe totale, evident, în ceea ce priveşte îndatoririle omului îmbisericit prin Botez. Şi ajungem iar la Dostoievski (teologul, nu psihologul):
Omul nu poate trăi fără să îngenuncheze;
el n-ar putea suporta aceasta, nu, n-ar fi în stare;
când îl reneagă pe Dumnezeu, el îngenunchează în schimb
înaintea unui idol de lemn, de aur, ori închipuit.

Nu, toate acestea nu sunt (nu ar trebui să fie) pricini de mirare. Nici graba cu care elevii declară că urăsc şcoala (înainte de a învăţa ce înseamnă şcoală, studiu, profesori entuziaşti), nici graba cu care Jiri Menzel arată cu degetul spre învăţătura creştin ortodoxă (principalul vinovat al înapoierii Europei de Est, crede el şi nu numai el), nici graba cu care oameni din imediata noastră apropiere întăresc rândurile creştinilor certaţi cu Biserica şi înregimentaţi în asociaţii, denominaţii, secte etc. (Pentru câtă vreme şi cu ce urmări va rămâne de văzut.) Vrednică pricină de mirare, în veacul nostru înnebunitor şi al tuturor libertăţilor ("rinocerizărilor") posibile, este încăpăţânarea de a-ţi mărturisi credinţa în context liturgic, nu după cum te taie capul. De a cinsti icoanele şi de a te abţine de la judecarea lor după "logica" vremurilor "noi". Pentru că nu Dumnezeu este minunea, ci omul care (asemenea personajului principal din Rinocerii lui Eugen Ionescu) nu vrea decât şi numai acest lucru: să rămână om până la capăt.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Splendid
    Ion, 17.12.2010, 10:15

    Splendid articol!

Spacer Spacer