Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Copiii lui Stalin


Owen Matthews, traducere de Mihai-Dan Pavelescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Owen Matthews
Copiii lui Stalin
Editura Meteor Press, 2010

Traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Prolog

Mâna care a iscălit actul a dărâmat un oraş...
A dublat globul de morţi şi a-njumătăţit o ţară
.
(Dylan Thomas)

Pe un raft, într-un beci din fostul cartier general al KGB-ului din Cernigov, în regiunea cu pământ negru şi mănos din inima Ucrainei, se află un dosar gros cu coperte din carton maro, friabil. Conţine aproape un kilogram şi jumătate de hârtie, cu foile atent numerotate şi legate. Subiectul dosarului este bunicul din partea mamei mele, Boris Lvovici Bibikov, al cărui nume este trecut pe copertă cu o caligrafie ciudată şi elaborată, care aduce cu o gravură. Imediat sub nume urmează titlul dactilografiat: "Strict Secret. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne. Organizaţia ucraineană antisovietică troţkistă de dreapta."

Dosarul consemnează drumul spre moarte al bunicului meu în mâinile poliţiei secrete a lui Stalin, în vara spre toamna anului 1937. L-am citit într-un birou sărăcăcios din Kiev, la cincizeci şi opt de ani după moartea bunicului. Dosarul îmi atârna greu în poală, degajând un straniu aer malign, ca o tumoare proeminentă de hârtie. Avea un iz uşor acrişor. Majoritatea filelor lui sunt documente oficiale fragile, aidoma unor foi de ceapă, perforate pe alocuri de energia dactilografilor. Printre ele se găsesc şi câteva bucăţi de hârtie ordinară, mai groasă şi mai grosolană. Către sfârşit sunt câteva pagini de hârtie obişnuită, acoperite cu un scris cu litere înguste, cu pete, mărturisirea prin care bunicul recunoştea că este un duşman al poporului. Al şaptezeci şi optulea document confirmă că el a luat la cunoştinţă şi a înţeles condamnarea la moarte care fusese pronunţată de un tribunal cu uşile închise din Kiev. Semnătura mâzgălită constituie ultima lui acţiune consemnată în lumea aceasta. Documentul final este o foaie stângaci şapirografiată, care confirmă îndeplinirea sentinţei în ziua următoare, 14 octombrie 1937. Semnătura călăului este o mâzgăleală neglijentă.

Deoarece birocraţii atenţi care au întocmit dosarul au neglijat să consemneze locul unde mi-a fost îngropat bunicul, teancul acesta de hârtii este lucrul cel mai apropiat dintre rămăşiţele pământeşti ale lui Boris Bibikov.

* * *

În mansarda casei de la numărul 7 de pe strada Alderney, din cartierul londonez Pimlico, se află un geamantan frumos, pe care scrie cu litere negre şi citeţe "W.H.M. Matthews. St. Antony's College, Oxford". Conţine o poveste de iubire. Sau poate conţine o iubire. În geamantan se găsesc sute de scrisori de dragoste ale părinţilor mei, aranjate grijuliu în teancuri, potrivit datelor, începând cu iulie 1964 şi sfârşind cu octombrie 1969. Multe sunt pe foiţă subţire, altele pe foi de hârtie de scris obişnuită, albă. Jumătate dintre ele - scrisorile mamei mele, Liudmila Bibikova, adresate tatălui meu - sunt acoperite de o caligrafie cu bucle, cursivă, totuşi foarte feminină. Majoritatea scrisorilor tatei către mama sunt dactilografiate, întrucât lui îi plăcea să păstreze cópii indigo după toate, însă fiecare are la sfârşit câteva rânduri scrise de mână, imediat deasupra iscăliturii lui extravagante, sau uneori câte un mic desen fermecător. Dar cele pe care le-a scris de mână sunt cu litere chirilice înguste, verticale şi foarte corecte.

În cei şase ani în care părinţii mei au fost separaţi din cauza Războiului Rece, ei şi-au scris zilnic, uneori şi de două ori pe zi. Scrisorile lui au fost expediate din Nottingham, Oxford, Londra, Köln, Berlin, Praga, Paris, Marrakech, Istanbul, New York. Ale ei, din Moscova, Leningrad şi de la dacea familiei, de la Vnukovo. Epistolele detaliază fiecare acţiune, fiecare gând din vieţile de zi cu zi ale părinţilor mei. El stă singur într-o cameră din Nottingham, într-o seară plină de smog, şi dactilografiază despre cinele pe bază de curry şi intrigile mărunte din Universitate. Ea se ofileşte în odăiţa din apropierea străzii Arbat din Moscova şi scrie despre conversaţiile purtate cu prietenii, spectacolele de balet, cărţile pe care le citeşte.

În unele momente, conversaţia lor epistolară este atât de intimă, încât citirea scrisorilor se simte ca o violare. Alteori, durerea separării este atât de intensă, încât parcă hârtia vibrează. Ei vorbesc despre evenimente minore din puţinele luni pe care le-au petrecut împreună în Moscova, în iarna şi primăvara anului 1964, despre conversaţiile şi plimbările lor. Îşi amintesc de prieteni comuni, mese, filme vizionate împreună. Dar, mai presus de orice, scrisorile le sunt încărcate de un sentiment de pierdere şi singurătate şi de o dragoste atât de mare, scrie mama, "încât poate mişca munţii din loc şi învârti globul pe axa lui". Şi deşi sunt pline de durere, eu cred că scrisorile descriu de asemenea perioada cea mai fericită din viaţa părinţilor mei.

Frunzărindu-le acum, aşezat pe podeaua mansardei care a fost camera copilăriei mele, în care am dormit vreme de optsprezece ani la nici un metru de locul unde scrisorile stăteau în geamantanul încuiat, în debaraua de sub streaşină, şi de unde ascultam vocile ridicate ale părinţilor mei plutind în sus pe scară, îmi dau seama că aici este iubirea lor. "Fiecare scrisoare este o bucată din sufletul nostru, ele nu trebuie să se piardă", a consemnat mama în primele lor luni de agonie. "Scrisorile tale îmi aduc părticele din tine, din viaţa ta, din răsuflarea ta, din bătăile inimii tale." Ei şi-au revărsat sufletele pe hârtie - topuri de hârtii impregnate cu durere, dorinţă şi dragoste, lanţuri de hârtii, ştafete, care uruiau prin noapte în vagoanele poştale ale trenurilor ce străbăteau Europa, aproape neîntrerupt timp de şase ani. "Călătorind", a scris Mila, "scrisorile noastre capătă o însuşire fermecată... în ea rezidă puterea noastră. Fiecare rând este sângele inimii mele şi-l pot revărsa oricât de mult." Însă când s-au reîntâlnit, părinţii mei au descoperit că nu mai rămăsese prea multă iubire. Toată fusese preschimbată în cerneală şi scrisă pe o mie de foi de hârtie, care acum zac împăturite cu grijă într-un geamantan din mansarda unei case din Londra.

* * *

Credem că gândim cu minţile noastre raţionale, dar în realitate gândim cu sângele. În Moscova am găsit sânge la tot pasul. Mi-am petrecut mare parte a începutului vieţii de adult în Rusia

şi în anii aceia m-am pomenit, în repetate rânduri, împiedicându-mă de rădăcinile experienţelor care au crescut în elemente recognoscibile din caracterul părinţilor mei. Ecouri din vieţile lor apar întruna în mine aidoma unor spectre, aspecte ce rămân neschimbate în ritmurile oraşului despre care crezusem că abunda în noutate şi actualitate. Mirosul de lână umedă din metrou, iarna... Nopţile ploioase pe străzile lăturalnice de lângă Arbat, când forma masivă şi sinistră a Ministerului de Externe străluceşte ca un transatlantic înconjurat de ceaţă... Luminile unui oraş siberian precum o insulă în oceanul pădurii, zărite de la fereastra unui avion mic, care se zgâlţâie... Izul brizei marine pe docurile din Tallinn... Iar spre sfârşitul perioadei mele moscovite, înţelegerea bruscă şi sfâşietoare că toată viaţa iubisem exact femeia care stătea lângă mine, la masă alături de prieteni, într-o pâclă caldă de fum de ţigări şi conversaţii, în bucătăria unui apartament din apropiere de Arbat.

Totuşi, Rusia în care trăiam eu diferea foarte mult de cea pe care o cunoscuseră părinţii mei. Rusia lor era o societate rigid controlată, în care gândirea neortodoxă reprezenta o crimă, în care toţi ştiau cu ce se ocupau vecinii şi în care colectivul impunea o teroare morală intensă asupra oricărui membru al său care încerca să sfideze convenţiile. Rusia mea era o societate în derivă. În cei şaptezeci de ani de conducere sovietică, ruşii îşi pierduseră mare parte din cultură, religia şi pe Dumnezeu; iar mulţi dintre ei îşi pierduseră de asemenea minţile. Statul sovietic compensase cel puţin vidul ideologic, umplându-l cu propriile sale mituri îndrăzneţe şi reglementări stricte. Îi hrănise pe oameni, îi alfabetizase şi-i îmbrăcase, le ordonase vieţile din leagăn până în mormânt şi, cel mai important, gândise pentru ei. Comuniştii - oameni ca bunicul meu - încercaseră să creeze un nou tip de om, eliminând vechile credinţe ale poporului şi înlocuindu-le cu datorie civică, patriotism şi docilitate. Dar după ce ideologia comunistă a fost înlăturată, moralitatea sa specifică anilor 1950 a dispărut de asemenea în gaura neagră a mitologiilor lepădate. Oamenii şi-au pus credinţa în tămăduitorii de la televiziune, în sectele apocaliptice japoneze, ba chiar şi în bătrânul Dumnezeu gelos al ortodoxismului. Mai profund însă decât oricare dintre celelalte credinţe nou-descoperite ale Rusiei a fost nihilismul absolut şi fără sfârşit. Brusc, n-au mai existat reguli, n-a mai fost interzis nimic şi totul a revenit acelora îndeajuns de îndrăzneţi şi nemiloşi pentru a înhăţa cât puteau de mult.

Existau o mulţime de tăciuni, dar puţini phoenicşi. Mai ales narod, poporul, s-a retras în sine, continuând vechile rutine şi ignorând şocurile seismice care îi zguduiseră lumea. Serviciu, şcoală, automobil, dacea, alocaţii, televizor, cârnaţi şi cartofi la cină. Rusia de după căderea comunismului mi-a amintit adesea de un labirint cu cobai închişi într-un experiment abandonat, care continuă zadarnic să apese distribuitorul de apă îndulcită, mult timp după ce oamenii de ştiinţă au stins lumina şi au emigrat.

O parte din intelighenţia rusă a numit-o revoluţia v soznanii, "revoluţia în conştiinţă". N-a fost de fapt o revoluţie, fiindcă doar o minoritate redusă a ales, ori a avut imaginaţia, să înhaţe clipa, să se reinventeze şi să se adapteze bravei lumi noi. Pentru restul a fost mai degrabă ca o implozie silenţioasă, precum golirea unei ciuperci globuloase din care rămâne doar învelişul, o condensare bruscă a posibilităţilor vieţii, nu o revoluţie, ci o lentă afundare în sărăcie şi confuzie.

* * *

În cea mai mare parte a timpului pe care l-am petrecut în Rusia mi s-a părut că eram într-o poveste fără naraţiune, o diaproiecţie continuă a unor imagini fantasmagorice pe care Moscova le proiecta în viaţa mea pentru delectarea personală. De fapt, am fost prins într-un năvod îngheţat de legături de sânge care mă trăgea treptat la mal. Am venit la Moscova pentru a mă îndepărta de părinţii mei, însă i-am găsit acolo, deşi multă vreme n-am ştiut-o sau am refuzat s-o văd. Aceasta este o poveste despre Rusia şi familia mea, despre un loc care ne-a creat, ne-a eliberat, ne-a inspirat şi a fost cât pe ce să ne frângă. Şi în cele din urmă este o poveste despre evadare, despre felul în care noi toţi am evadat din Rusia, deşi noi toţi - până şi tatăl meu, un galez lipsit de sânge rusesc, până şi eu, care am crescut în Anglia - continuăm să purtăm înlăuntrul nostru ceva din Rusia, care ne infectează sângele ca un microb.

1. Ultima zi

Cred într-un singur lucru, în puterea voinţei omului.
(Iosif Stalin)

Am vorbit rusa înainte să fi vorbit engleza. Până când am fost trimis la o şcoală pregătitoare, în pantaloni scurţi, blazer şi şapcă, am văzut lumea în rusă. Dacă graiurile ar avea culori, atunci rusa ar fi fost rozul aprins al hainelor din anii 1970 ale mamei mele, roşul cald al unui ceainic uzbec vechi pe care-l adusese cu ea de la Moscova, negrul şi auriul de kitsch al lingurilor de lemn ruseşti pictate care atârnau pe peretele din bucătărie. Engleza, pe care o vorbeam cu tata, era verdele stins al mochetei din studioul lui şi cafeniul decolorat al sacourilor din tweed. Rusa era o limbă intimă, un cod privat pe care-l vorbeam cu mama, cald, carnal şi grosolan, graiul bucătăriei şi al dormitorului, iar mirosul ei era de aşternut cald şi cartofi piure aburind. Engleza era limba formalismului, a lumii adulte, a lecturilor din seria cărţilor pentru copii Janet and John în poala tatei, iar mirosul ei era de Gauloise, cafea şi uleiul de motor al colecţiei lui de machete de locomotive cu aburi.

Mama îmi citea poveşti de Puşkin, ca extraordinarul basm popular "Ruslan şi Liudmila". Lumea supranaturală a codrilor întunecaţi ai Rusiei, a răului care urzea şi a eroilor strălucitori, evocată în serile de iarnă într-un salonaş londonez şi punctată de scârţâiturile îndepărtate ale trenurilor ce intrau în gara Victoria, a fost pentru copilăria mea infinit mai vie decât orice ar fi putut descrie tata. "Acela este spiritul rus, acolo miroase a Rusia", a scris Puşkin, despre un tărâm tainic de lângă mare, unde se înălţa un stejar verde uriaş; în jurul stejarului era legat un lanţ din aur pe care păşea o pisică neagră, iar în ramurile sale încâlcite înota o sirenă.

La sfârşitul verii pârjolitoare a anului 1976, bunica mea Marta a venit să ne viziteze la Londra. Aveam patru ani şi jumătate şi peluzele grădinii din Eccleston Square erau îngălbenite, ofilite de valul de căldură. Vara aceea a însemnat asfalt topit pe trotuare, gust de acadele cu căpşuni şi o pereche favorită de pantaloni reiaţi bej cu o floare galbenă, mare, cusută pe un crac. Îmi amintesc masivitatea bunicii, mirosul ei rusesc de mucegai, chipul bucălat şi moale. În fotografii, pare stângace, voinică, furioasă şi masculină; mă ţine ca pe un sac care se zbate, în timp ce mama surâde nervos. M-a speriat cu dojenile ei bruşte, cu imprevizibilitatea şi cu tensiunea aproape palpabilă. Ore în şir, stătea singură şi tăcută într-un fotoliu, lângă fereastra salonaşului. Uneori mă împingea într-o parte, când încercam să mă cocoţ în poala ei.

Într-o după-amiază ne aflam în Eccleston Square; mama pălăvrăgea cu alte mame, iar bunica stătea pe o bancă. Mă jucam de unul singur de-a hoţii şi vardiştii - purtam o cască din plastic de poliţist şi alergam prin grădină, fluturând un pistol de cowboy. M-am furişat înapoia bunicii, am sărit din spatele băncii şi am încercat să-i pun pe încheieturi nişte cătuşe de jucărie. Ea a rămas nemişcată pe când mă străduiam să închid cătuşele, iar când am ridicat ochii am văzut că plângea. Am fugit la mama, care a venit imediat, şi ele două au rămas laolaltă mult timp, în vreme ce eu mă ascunsesem în tufişuri. Apoi am mers acasă, iar bunica a continuat să plângă, dar fără niciun sunet.
- Nu te speria, mi-a spus mama. Bunica plânge deoarece cătuşele i-au reamintit de închisoare. Însă asta s-a-ntâmplat cu mulţi ani în urmă şi acum i-a trecut.

În cea mai mare parte a vieţii ei, mama a trăit pentru un viitor imaginar. Părinţii îi fuseseră închişi pe când avea trei ani. Din clipa aceea a fost crescută de statul sovietic, care i-a modelat mintea, dacă nu şi spiritul, în modurile sale. Generaţiei ei i s-a spus că dincolo de orizont se întrezăreau zori luminoşi, dar că aceştia puteau fi atinşi numai în spiritul - parcă aztec - al vărsării de sânge şi al sacrificiului voinţei individuale pentru binele comun. "Simplii cetăţeni sovietici sunt peste tot, înfăptuind minuni", afirma un vers dintr-un cântec popular în anii 1930, pe care mama îl citează frecvent, întotdeauna cu ironie apăsată, când se confruntă cu exemple de stupizenie birocratică sau insensibilitate. Totuşi, ideea că individul poate depăşi obstacole aparent insurmontabile i-a modelat viaţa într-un sens profund.

Tatăl ei, Boris Bibikov, avea aceeaşi convingere. El a fost un model de inspiraţie - şi de spaimă - pentru mii de bărbaţi şi femei, care au ridicat o uzină gigantică, literalmente din glod. La rândul ei, mama a înfăptuit o minune cu nimic mai puţin remarcabilă. Înarmată doar cu o convingere de nezdruncinat, ea s-a luptat cu colosul statului sovietic şi a învins.

* * *

Nu mă gândesc niciodată la mama ca fiind o făptură mică, deşi la numai 1,50 m este realmente minionă. Are însă o personalitate uriaşă; câmpul cinetic al prezenţei ei umple locuinţe întregi. Am văzut-o plângând de multe ori, dar niciodată din cauza unei pierderi. Nu se îndoieşte niciodată de propria-i persoană, nici chiar în clipele de slăbiciune extremă. Nu are timp pentru visat cu ochii deschişi sau pentru viaţa decadentă dusă de generaţia mea, fiindcă, în ciuda autodisciplinei de fier, ea posedă o vastă capacitate de iertare a slăbiciunilor omeneşti. De la începutul copilăriei mele, mama a insistat că în viaţă trebuie să lupţi pentru orice, că orice eşec înseamnă în esenţă un eşec al voinţei. Şi-a impus toată viaţa imperative ferme şi le-a onorat. "Trebuie să merităm încrederea lor în noi, trebuie să luptăm", i-a scris tatei. "Nu avem dreptul de a fi slabi... Viaţa ne va zdrobi într-o clipită şi nimeni nu ne va auzi plânsetele."

Este de asemenea extrem de spirituală şi inteligentă, chiar dacă îi văd de obicei această latură a caracterului doar când se găseşte în compania altora. Glasul îi răsună limpede şi autoritar înaintea invitaţilor la cină, anunţându-i opiniile într-o engleză enunţată apăsat, cu certitudine desuetă.
- Totul este relativ, va spune ea şiret. Un fir de păr într-o farfurie cu supă este prea mult, un fir de păr pe cap este prea puţin.

Sau va declara:
- Limba rusă are atât de multe verbe reflexive, fiindcă ruşii sunt în mod patologic iresponsabili! În engleză, spui "eu doresc", "eu am nevoie". În rusă se spune "dorinţa s-a ivit", "nevoia s-a ivit". Gramatica reflectă psihologia! Psihologia unei societăţi infantile!

Când vorbeşte, mama trece fără efort de la Nureiev la Dostoievski, la Karamzin şi Blok, iar pufniturile de dispreţ şi fluturările concediatoare din braţe sunt amestecate cu icnete de admiraţie şi palme lipite cu extaz de piept, când se năpusteşte asupra unui subiect nou ca un pilot de curse care atacă un viraj.
- Ha, Nabokov! va zice cu buze ţuguiate şi o sprânceană arcuită, anunţându-i pe toţi cei prezenţi că îl consideră un pozeur incorigibil şi un individ rece, artificial şi fără inimă.
- Ah, Harms, spune ea, ridicând o palmă spre cer pentru a anunţa că acela este un om care înţelege realmente absurditatea Rusiei, patosul şi tragediile ei cotidiene.

Ca mulţi intelectuali ruşi din aceeaşi generaţie, se simte minunat în metropola vastă a literaturii ţării ei, plimbându-se pe străduţele acesteia ca o fiică a locului. Mi-am admirat întotdeauna mama, dar în asemenea momente, când îi subjugă pe toţi mesenii, sunt foarte mândru de ea.

* * *

Milan Kundera a scris: "Lupta omului împotriva puterii este lupta memoriei împotriva uitării." Este perfect adevărat pentru mama mea, în relatarea acestei istorii. Mi-a vorbit rareori despre copilăria ei, când eram eu însumi copil. Dar ca adult, când am întrebat-o, a început să-mi povestească liber, fără melodramă. Acum îşi reaminteşte viaţa cu o candoare şi o impasibilitate surprinzătoare. În acelaşi timp însă, se îngrijorează că atunci când voi istorisi totul, va fi prea sinistru, prea deprimant.

- Scrie despre oamenii buni, nu doar despre tenebre, mi-a zis când şi-a rememorat copilăria. A existat foarte multă generozitate umană, foarte mulţi oameni minunaţi, cu suflet.

* * *

Înainte de a începe povestea, o ultimă imagine a mamei. Are şaptezeci şi doi de ani şi stă la o masă de prânz acoperită cu mâncare şi împestriţată de razele soarelui. Suntem în casa unui prieten, pe o insulă din apropierea Istanbulului, pe o terasă răcoroasă cu vedere la Marea Marmara. Mama stă aşezată doar pe o jumătate de scaun, aşa cum a făcut dintotdeauna din cauza şoldului ei, deformat de tuberculoză în copilărie. Scriitorul turc care ne găzduieşte este bronzat şi arămiu ca un zeu al mărilor din Antichitate. Toarnă vin, ne întinde farfurii cu midii culese de el însuşi şi platouri cu mâncăruri gătite de excelentul lui bucătar.

Mama este relaxată şi şarmantă. Printre oaspeţi se numără o balerină turcoaică, o femeie înaltă şi frumoasă, cu picioare lungi de dansatoare. Ea şi mama discută cu pasiune despre balet. Eu sunt în capul mesei şi vorbesc cu gazda, când aud cum tonul vocii mamei se schimbă; nimic dramatic, ci numai o modulaţie. Totuşi, modificarea măruntă răzbate prin conversaţiile din jurul mesei şi ne întoarcem să ascultăm.

Mama povesteşte despre Solikamsk, o aşezare care în timpul războiului i-a adăpostit pe copiii pierduţi de părinţi şi unde ea a fost evacuată în 1943. Învăţătoarea de la şcoala ei supraaglomerată aducea la prânz o tavă cu pâine neagră, simplă, cu care să-şi hrănească elevii. Le spunea copiilor din partea locului să-şi lase bucăţile pentru orfani, deşi toţi sufereau de inaniţie.

Mama istoriseşte simplu, fără patos. Nu se uită la nimeni. Pe faţa ei există doar ceea ce aş putea descrie ca un surâs de durere. Printr-un gest mic al degetelor arătătoare ne arată mărimea bucăţilor de pâine de pe tavă. Ochii îi lucesc de lacrimi. Dansatoarea începe să plângă şi o îmbrăţişează. Chiar dacă am mai auzit povestea aceea, sunt izbit de minunea banală a vieţii şi sorţii omeneşti - faptul că fetiţa flămândă din clasa aceea dintr-o iarnă din timpul războiului este exact aceeaşi fiinţă care stă printre noi în după-amiaza fierbinte, ca şi cum s-ar fi alăturat vieţilor noastre moderne şi lipsite de griji, venind din altă lume, îndepărtată, de război şi foamete.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer