Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe malul Mekongului, în împărăţia lui Buddha


Manu Anghelescu

25.12.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Waking Life

Laosul este un film care se derulează înainte şi înapoi. Mă face să am momente de pace absolută, să visez cu ochii deschişi, să amorţesc în gînduri, să opresc minutele, să vizualizez stîncile, să dobor construcţii, să clădesc ziduri, după care să le arunc în aer. De aceea, săptămînile care au trecut de cînd am ajuns în Laos au o coerenţă memorialistică, dar pe care nu o pot pune în cuvinte decît amalgamic, după cum a bătut vîntul printre munţi şi după cît soarea a absorbit Mekongul care trebuie să fi făcut ceva drum din Tibet pînă în Luang Prabang unde sînt acum. Cred că tocmai sînt pe cale de a aduce ode acestui loc, în hazardul călătoriilor de pînă acum. Pentru că m-am gîndit la ce nu-mi place la Laos. Şi încă nu am găsit nimic. Dar nu sînt decît de două săptămîni şi este posibil să mă înşel. Totuşi, oricum ar fi, Laos mă face să apreciez mai mult viaţa. Faină lumea asta pe timp de pace. Cînd ai totul şi nimic de împărţit. Cînd ai toată lumea zîmbindu-ţi pe străzi nepavate, de sub umbrelele colorate şi prăfuite, la o supă iute în ziua de Crăciun nesărbătorită cu fast şi cu cadouri. Între stînci şi flori, într-un sat care fusese bombardat acum mai bine de treizeci de ani, pe malul rîului verde, am simţit că nu mai vreau să plec niciodată. Printre cîmpiile de orez, sub stîncile care par să-şi aştepte căţărătorii, viaţa părea simplă, aproape simplissimă. Pe barcă, coborînd pe apele curgătoare, am simţit o strîngere puternică de inimă. Ştiu că nu asta e realitatea. Ştiu că aşa aş vrea să fie realitatea. Pentru totdeauna. Sub stînci, pe străzi nepavate, la umbra unei umbrele care miroase a ardei iute. Departe de idilismul trăirilor mele, aceşti oameni sînt reali şi ei mă fac să înţeleg că lupta este inutilă prin delicateţea lor budistă. Viaţa se petrece. La vie se passe... Cu vîrfurile şi cu gropile ei. Întîlnirile cu oameni care îşi caută un sens în viaţă sau poate doar iau o pauză de la sensul pe care cred că şi l-au creat, mă fac să-mi fie dor de oamenii mei. Tura asta trebuie să ajungă la un capăt. Lumea asta are un capăt. Doar că acolo unde doar bărcile pot ajunge, viaţa pare ferită de marile griji ale existenţei. Lumea pare ferită de frică. Pentru că frica de a trăi fără certitudini ne face să ne clădim ziduri şi stîlpi care nu pot fi nici bază nici fortificaţie, dar de care avem nevoie. Puterea libertăţii constă în forţa de a ierta. Arta vieţii în Laos: tihna somnului de după masă, tihna visului unei vieţi detaşate. Pînă nu îţi vezi casa sub un obuz şi satul ars din temelii. Ce fel de rău se mai poate întîmpla în lumea asta? Existenţa a supravieţuit bombardamentelor. Ce ne facem însă cu micile celule în care ne trăim viaţa? Cîţi intrăm în acea celulă şi cît putem îndura iluzia libertăţii? Profund, nu? Dar cam asta ai de îndurat. Propriile gînduri şi găuri negre, pe drumul în jos. Către ale bucăţi de pămînt, înconjurate de alte valuri, peste care treci şi de data asta, fără să te scufunzi.


Crăciun fără Crăciuni

Stăteam pe o terasă care dă înspre unul dintre cele mai frumoase colţuri de lume pe care le-am văzut pînă acum. Stîncile par desenate, rîul e verde, pădurea e tropicală, pălăriile par scoase din documentare. Şi stau şi văd cum doarme familia care se întîmplă să aibă o casă de oaspeţi pe malul dramaticului Mekong. Unul dintre băieţi doarme ascultînd ceva radio laosian, altul stă pur şi simplu cu o ceaşcă de cafea pe pultul plin de tot felul de sticle şi sticluţe. De cel puţin o oră. Nimeni nu vine să ne ia farfuriile. Nimeni nu ne întreabă dacă mai vrem ceva. Vom şti noi să zicem, nu-i bai. Mama băieţilor care dorm pe ponton aşteaptă ca doi turişti să comande ceva de mîncare. Pe scările pe care am urcat ieri către satul care a fost bombardat de americani în timpul războiului din Vietnam, stătea un francez cîntînd la fluier. Viaţa în Laos are un ritm de o somnolenţă rară. Pentru prima oară după luni de zile dorm şi eu pînă la zece. Stau deasupra bărcilor minuscule şi colorate de pe malul apei verzi şi calme, văd straturile de stînci care urlă să fie căţărate. Încă un loc în care nu trebuie să faci nimic în mod specia. E prea izbitor de frumos. Aşa am rămas de atunci. Mută de frumuseţe, după patru ore chinuite într-un bus în care am fost îndesaţi cehi, belgieni, americani, români şi laosieni. Eram uimită cum am reuşit să intrăm atîţia într-un bus. Totuşi, în mod bizar, am reuşit să adorm. M-am trezit printre stînci şi biciclete. Copii veneau de la şcoală pedalînd. Am dat de o comunitate de călători aflaţi la răscruce. Eram strînşi de o parte şi de alta a unui pod. De la acel pod lumea părea să o ia în direcţii opuse. Sau să se alieze pentru călătorii comune. Podul îi aduna, podul îi despărţea. De acolo fiecare avea să-ţi trăiască viaţa separat. Sau nu.

Somn cu ochii larg deschişi

Pe drumurile astea lungi cu autobusul şi mai ales pe barcă, gîndurile îşi fac de cap în cap. Laos mi se pare ideal pentru acest fel de plimbat fără griji. Şi fizic şi mental. E ieftin, e lejer, e incredibil de frumos. Şi total neaşteptat. Pentru că lumea vorbeşte de Thailanda, ca paradis al Asiei de Sud Est. Păcat că am ajuns acolo 20 de ani prea tîrziu. Bine însă că încă am mai prin Laos aşa cum este. Mă întreb însă cît va mai ţine atmosfera asta. Multă lume vine aici cu copii. Mă întreb dacă voi mai găsi aceeaşi lentoare molipsitoare şi şarmantă peste zece ani. Poate nu. De aceea mestec fiecare moment.

Am ajuns cu barca în Munag Noi Neua. Şi numai cu barca poţi ajunge aici. Nu înţeleg cum un loc atît de liniştit a fost odată ţintă. La primul bungalow în care am stat în faţa grădinii era un obuz în loc de scară. Ce bine e în lumea asta pe timp de pace. Dar poate nu stă în firea omului să trăiască prea mult în armonie cu sine şi cu natura. Poate s-ar plictisi. Îmi amintesc de ce zicea micuţul ghid laosian în tura de două zile pe dealurile din jurul Luang Namtha-ului: "People started to know how to make money". De aceea vezi plin de plantaţii de copaci de cauciuc. Am senzaţia pe viu pe care am avut-o privind Home (iară Home?!), cînd se vorbea despre defrişarea pădurilor tropicale pentru a face loc plantării de palmieri pentru producerea de ulei. Frunzele argintii, contrastînd puternic cu pădurea tropicală din parcul naţional sînt frunzele copacilor de cauciuc pe care localnicii îi exploatează pentru a extrage esenţa. Care va fi cumpărată de chinezi. De aceea şi vezi pe drum Toyota Hillux-uri în timp ce în triburile din jurul oraşului copii nu au nici măcar un tricou de pus pe ei. Lăcomia ne va duce la distrugere, aşa cum s-a întîmplat de fiecare dată cu rasa umană. Lăcomia şi lipsa măsurii. Chinezii sînt cel mai mare client al Laosului. Şi Laos va face totul pentru a ieşi din rîndul celor mai sărace ţări din lume. Îşi va vinde ţinuturile şi oamenii. Aşa cum face Thailanda. Se vinde turiştilor. Total. Aşa cum probabil am face-o şi noi dacă am fi în situaţia lor. Dar cu ce drept aş veni eu să spun că Laos ar trebui să rămînă în Evul Mediu, doar pentru că arată bine şi îmi place mie să mă simt undeva într-o maşină a timpului. Ei de ce nu ar călători şi ar merge în alte ţări ca turişti? Pentru că asta ne place la ţările mai sărace. Că toată lumea ne tratează cu respect, şi avem impresia că sîntem speciali, cu aparatele noastre SF şi cu iPad-urile expuse în văzul tuturor în barca care transportă oameni care nu mai văzuseră aşa ceva în viaţa lor. La revolution: dans la foret!, cum ne distram noi într-o seară trăncănind la un fum despre cum putem noi călătorii feri omenirea de la propria distrugere. Da, să dispărem cu toţii în păduri, să uităm de mall-uri şi să ne retragem pe un vîrf de munte de unde să reflectăm în linişte la menirea noastră în lume, în timp ce alţii construiesc fabrici mai mari şi mai mari pentru a susţine o populaţie din ce în ce mai mare şi mai puternică, pînă cînd nimic nu mai rămîne din pădure şi din atomii creierelor noastre arse de tehnologie şi high speed Internet. Am divagat prea tare. Totuşi, nu poţi să nu te gîndeşti că în timp ce în unele oraşe oamenii s-au înconjurat de utilaje care le fac viaţa din ce în ce mai lenoasă, astfel încît să nu mai trebuiască să faci nimic în afară de să apeşi pe acceleraţie sau pe butonul de la calculator sau să te oboseşti să atingi ecranul iPhone-ului, alţii trăiesc ca cei din triburile laosiene. Fără curent, fără apă, doar cu zîmbetul pe faţă. Şi te întrebi cine e mai fericit aici? Ei, care privesc apusul de pe dealurile din pădurea tropicală, în timp ce se evaporă ceaţa de dimineaţă, care face ca particulele de apă luminate de soare să dea impresia de pînză translucidă, sau alţii care se trezesc şi văd în zare blocuri peste blocuri, peste blocuri, peste blocuri. În fiecare dintre cazuri ai ceva de pierdut şi ceva de cîştigat. Eu trebuie să plătesc pentru cafeaua pe care mi-o face o tanti de pe marginea drumului, în timp ce ei, oamenii tribului merg după lemne, fac focul, merg după apă, macină boabele... Choose life, cum s-ar zice. Mă întreb în calmul meu confortabil. M-aş putea trezi alături de porci şi căţei, într-o casă din paie, după ce am văzut Buenos Aires? Probabil că nu. Nu acum.

La vie en Luang Prabang

Pe scurt. Ce îmi place în Laos: că trebuie să te descalţi de fiecare dată cînd intri într-o încăpere, fie ea templu sau cafenea, că rîd cu vînzătoarele în timp ce negociez cele mai frumoase brăţări argintate, că vînzătoarele de opium deghizate în vînzătoare de brăţări îţi fac cu ochiul, că fetele cu funde albastre vin de la şcoală pe biciclete pe drumurile şerpuite printre stînci care ascund peşteri senzaţionale, că copiii din sate fac o zi pe jos pînă la şcoală şi fluieră pe drumul de ţară. Ar mai fi: clătitele din sticky rice, masajul laosian cu cele ma fine fiinţe de pe lume, saunele improvizate care miros a lămîiţă, bungalowurile cu 5 euro pe noapte, vînzătoarele ambulante de clătite, călugării în togile lor portocalii şi umbreluţele cu care se feresc de soare, stîncile care ies din rîuri verzi, pădurile tropicale care duc la graniţa cu Vietnamul, somnolenţa ca sport naţional, zîmbetul ca semn al sincerităţii.


Acum, într-o cafenea chic din romanticul Luang Prabang, fostă capitală a regatului Laos şi UNESCO World Heritage Site, Laos mi se pare un paradis. Turistic. Un fel de Cuzco al Asiei de Sud Est. Sofisticat ca un orăşel de vacanţă din sudul Franţei (amprenta franţuzească este o marcă distinsă a acestui loc) şi profund ca o mînăstire tibetană. Şi toate astea, în timp ce nimeni nu se grăbeşte, nimeni nu se enervează şi totul curge în ritmul Mekongului şi al meditaţiei Vipassana. Introspecţie, mîncare bună, masaj la fiecare colţ. Călugăr pentru o zi, gurmand pentru o viaţă. Mă ataşez. Îmi cam place Laos.

Săptămîna trecută, cînd am părăsit izolatul şi superbul Muang Noi, am simţit că se rupe ceva din mine. Mi se părea că acolo am redescoperit centrul Pămîntului. Pentru că tot ce se petrecea acolo era întruchiparea imaginii mele de loc ideal: temple budiste printre stînci, oameni lucrînd pămîntul, bivoli făcînd baie în noroi la apus, copaci cu flori mov făcînd umbră potecii, mîncare iute, terasă care dă la rîu. Acum, în Luang Prabang, într-o lumea cu totul diferită, mă simt la fel de integrată. Şi totul pare integrat într-o normalitate acceptată de toată lumea. Adică călugării nu-şi petrec viaţa în completă izolare şi oricît pare de hilar, îi vezi la saună sau fumînd cîte o pipă pe prispa templelor suspendate. Viaţa e meditaţie. Viaţa e distracţie. Şi poate asta înseamnă să fii în armonie cu tine însuţi şi cu mediul tău. Te bucuri de ce ai. De bucuri de ce ţi se dă. Viaţa e simplă. Dar frumoasă. Pe timp de pace. Numai să ne ţină. Khawp jai.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer