Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Big John


Cristian Geambaşu

28.01.2011
Gazeta Sporturilor, ianuarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
John Isner a jucat din nou un meci-maraton la Melbourne, 2011. Americanul ne spune şi altceva dincolo de orele petrecute pe teren.

Îl ştiţi, e băiatul acela foarte înalt care joacă meciuri fără sfîrşit. John Isner, un american de 25 de ani care s-a oprit după 11 ore şi 5 minute de joc pentru a ridica mîinile deasupra capului. Victorie! Se întîmpla la Wimbledon anul trecut, unde simandicoasa asistenţă părăsise tiptil terenurile centrale pentru a urmări nebunia provocată de absenţa tiebreak-ului în setul decisiv. Isner cîştiga cea mai lungă partidă din istoria tenisului împotriva francezului Nicolas Mahut. Servise 113 aşi, stricase 7 rachete de 185 de dolari bucata, tociseră 120 de mingi, băuseră 80 de sticle de apă şi energizante. 70-68 în setul al cincilea. La sfîrşit arătau ca nişte oameni care traversaseră deşertul desculţi, fără cămile. Lui John i se făcuse foame şi s-a gîndit la Big Mac. Nu la un Big Mac, la nişte Big Mac-uri. Cam 12 a zis că i-ar fi ajuns. Avea o foame de tenisman.


De cînd a început Australian Open deschid televizorul dimineaţa. Tenisul merge foarte bine cu cafeaua. Cînd l-am văzut pe John Isner, m-am uitat îngrijorat la scor. Nu mi-a înşelat aşteptările. Dincolo de fileu, alt maratonist. Croatul Marin Cilici. Un posibil urmaş pentru Goran Ivanisevici. Isner şi Cilici jucaseră deja 4 seturi şi se îndreptau vertiginos către prelungirile decisivului. Mergeau cap la cap, serveau bine şi foarte bine. John se deplasa mai greu, dar pălea mingea cu o precizie nefirească pentru un tip de 2,08 metri. Meciul s-a încheiat după aproape 5 ore, cu 9-7 pentru Cilici în setul decisiv, dar simpatia pentru americanul Isner rămîne intactă. Este altfel decît ceilalţi şi voi încerca să şi explic.


A intrat tîrziu în circuitul profesionist, pe la 22 de ani. Începuse să înveţe tenis tîrziu, pe cînd împlinise 11 ani. Arată şi acum ca un adolescent întîrziat, deşi între timp a trecut şi pe la University of Georgia. Are un chip senin, umbrit din cînd în cînd doar de oboseală. Nu e mînat de la spate nici de ambiţie patologică, nici de ură împotriva adversarului. Isner nu scrîşneşte din dinţi ca Nadal şi nu va fi niciodată imaginea Rolex ca Federer, campionul absolut. John oferă o altă imagine despre tenis, ceva pierdut, de demult. Nu e vorba de nostalgie, ci despre recuperarea naturaleţii. A umanului nesechestrat de ambiţie. Dacă e ceva ce îmi displace la tenisul de astăzi al băieţilor, aceea este determinarea în formă calificată. Setarea tuturor pentru victoria cu orice preţ, ceva fără legătură cu plăcerea originară de a face sport.


Priviţi-i cînd cer prosopul copiilor de mingi şi vă veţi speria. Nişte chipuri împietrite în concentrare, programate să facă puncte, game-uri, seturi, meciuri. Frumuseţea mingilor e alterată de pumnul strîns care salută reuşita. De aceea mi se pare că avem nevoie de cîte un Isner. Cu chipul lui de copil care poartă 45 la pantof şi care poate să joace 11 ore şi să îşi dorească la final un Big Mac, nu stridii cu şampanie.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer