Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Complicităţi de schimb (II)


Bogdan Ghiu

27.02.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sacrul profan mondial

De pe urma acestei situaţii cu efecte social clinice, şi puterea religioasă, şi cele seculare, în succesiunea lor de ştafetă neîntreruptă, nu au decît de cîştigat. Nu biserica este, azi (şi încă de multă vreme), principala sursă de religiozitate, ca ton şi ca lexic. Nestrînse sever laolaltă, religiosul şi sacrul au diseminat în profan, de unde sînt cu atît mai virulente cu cît mai inautentice. Revoluţia Franceză nu a făcut decît să transfere sacrul dinspre biserică înspre stat, preluînd forţa de iradiere şi de chemare a bisericii şi profitînd, pînă azi, în mod "republican", de ea.

Păstrînd diferenţele, se poate spune că biserica, marea comanditară istorică a artelor vizuale, se află, azi, în aceeaşi situaţie cu arta însăşi: trebuie să-şi reclame teritoriile, să-şi decline identitatea de acolo de unde aceasta continuă să acţioneze sub mască. Marea formulă fenomenologică, autentică profeţie, a lui M. Eliade este mai valabilă, azi, ca oricînd: "sacrul camuflat în profan". Sacru înseamnă, tocmai, delimitare. Azi însă, sacrul supravieţuieşte şi triumfă tocmai prin ne-delimitare, prin omni-prezenţă difuză, mascată, nemarcată, prin absorbţie. Pericolul l-a constituit tocmai "laicizarea" sacrului. Care sînt, azi, sursele de religiozitate? Nu cele explicit religioase. Paradigma bisericească respiră prin toate ritualurile vieţii cotidiene. Şi tocmai în complicitate, în nediferenţiere, în ventrilocitate stă, acum, forţa, înţeleasă ca sursă indistinctă, cu dublă ramificaţie, de putere: biserica profită de politic, politicul de religios, şi întreaga societate pluteşte, astfel, în elementul impur, dar triumfător, contaminant căci contaminat, al sacrului profan.

Întreaga planetă a trăit, de curînd, în ritmul agoniei şi funeraliilor papei Ioan Paul II. Geloase pe sursa primordială de sacru care este biserica, media mondiale, mondo-(nu doar mass-)media au "negociat" strict, la sînge, minut cu minut, sacrul religios, prim, acceptarea lui în sînul sacrului laic a căror sursă eminentă sînt, permanent, ele însele. Media, ca bastarzi şi fii risipitori ce se află, s-au simţit concurate de Sfîntul Părinte. Ele au perceput conflictul intern care constituie însăşi tradiţia contorsionată a modernităţii noastre: sacrul religios este sursa sacrului profan, îi dă forţă dar îl poate şi periclita, rechemîndu-l la vechea ordine. Media s-au simţit, discret, concurate. S-au pliat pe eveniment, ca sursă de audienţă, dar cu fereală şi indispoziţie, reticent: nu ca în cazul unui eveniment politic, gata ritualizat, uşor de ritualizat. Au simţit în acelaşi timp pericolul şi puterea Tradiţiei "revoluţionar", ocultat preluate şi continuate, capitalistic, de la o economie la alta: să vorbească Tatăl din fii risipitori şi bastarzi, care în nici un caz nu vor să-şi mai recunoască deschis filiaţia pentru a putea, tocmai, să dispună integral de o moştenire mai activă ca oricînd fără să plătească nimic, nici măcar dobînda sau dividendele marii lor speculaţii istorice (taxa de moştenire o achită ramurii seculare a puterii, căreia nici nu i se cuvine de fapt). Profanul continuă sacrul. Sînt complici la marea afacere mondială. Fiecare are de cîştigat de pe urma "acţiunilor" celuilalt, pierzîndu-şi, tocmai, urmele în celălalt.

Situaţia românească se regăseşte astfel, modulată particularist-ortodox, în cea mondială: religiosul se lasă parazitat cu plăcere şi cu folos de "laic", care profită "sub pecetea tainei", speculativ ("per speculum"), de energiile constitutive (de spaţiu şi timp, de "categorii" şi de "scheme") ale sacrului tradiţional. Înaintea forţei mediatice a lumii contemporane a existat temelia "mediologică", geniul politic al bisericii creştine. Tocmai în acest sens spunea J. Derrida că actuala mondializare este, de fapt, o "mondialatinizare".

Artele şi Biblia ilustrată

Să mergem însă şi mai departe. De la situaţia românească am trecut la cea "mondială", iar acum se impune să ajungem la "structural".

Delimitarea de sacrul religios este imposibilă atît timp cît sacrul religios, sacrul-sacru este modelul în filigran, paradigma ocultată, dar cu atît mai nestingherit activă, a mental-imaginalului (inclusiv mediatic) contemporan. Religiosul, ca făcător de istorie, este (a devenit) "retina" pe care se formează, astăzi, imaginile. Ca să ieşim din sacrul difuz, încrucişat, bastardizat, speculat, ar trebui să ieşim, pur şi simplu, din imagine. Dar acolo ne pîndeşte - şi acţionează deja - islamul, altă / aceeaşi religie: tot a Cărţii, dar fără poze. Dumnezeu pîndeşte, "ucis", în subiectul impersonal sau "inclus" al tuturor evenimentelor (catastrofe, atentate, războaie etc.) cu care sîntem ţinuţi, în flux mediatic, sub perfuzie: "pămîntul", "natura", "omenirea", "planeta", "America", "barilul de petrol", "euro / dolarul" etc., toate sînt tot mai puţin metafore şi tot mai mult metonimii, proteze, fetişuri ale unui divin monoteic consolidat, în puterea sa simbolică, tocmai prin absenţă. Aşa cum din limbă, singurul subiect vorbitor, nu se poate elimina verbul de fiinţă, "a fi", esenţial tocmai prin copulativitatea lui relaţională, computaţională (deschidere în sistem) infinită (sîntem întotdeauna ceva, permanent altceva), şi deci nici metafizica reziduală pe care el, nestingherit, o re-generează, nici structurile ritualic-"religioase" ale cotidianului nu pot fi eliminate. Re-ritualizarea şi re-"sacralizarea" profană a vieţii cotidiene vin tocmai de unde ne-am aştepta mai puţin, dinspre tehnologia automatizat-revoluţionară.

Între icoană şi ecran (cam pe acolo pe unde J.-L. Marion situa tabloul, în Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană - o privire fenomenologică, trad. rom. Mihail Neamţu, Sibiu, Deisis, 2000), acesta e spaţiul (strivit) al artei. Între sacrul-sacru al religiosului (rareori situabil) şi sacrul profan omniprezent al vieţii mediatic mediate, arta contemporană, atît sub regimul verbalului cît şi sub cel al imaginilor, al incitărilor la gesturi, discursuri, gînduri şi atitudini, trebuie să producă şi să introducă o gradaţie infinită de alteritate în sînul unui identic produs, reprodus şi consolidat din două surse aparent opuse şi chiar inamice care, după ce, un moment, s-au succedat istoric, acum îşi dublează, în simultaneitate, efectele. Lumea se propune ca sferă, dar continuă să fie o elipsă, o "bulă". Heideggerian, sîntem prinşi între metafizicul tradiţional şi "camuflările" lui derivate, tehnologice. Momentul actual este unul de telescopare a efectelor celor două surse diseminate (religioasă şi laică) de sacru. Aici este spaţiul dat, impus al artelor contemporane: în acest identic "stereo", în această omogenitate, în acest "catolicism" şi în această "ortodoxie" a economicului deteritorializat (numai aparent contradictoriu şi sfîşiat) ce ritmează viaţa mondial-cotidiană. Schisma lor este o comedie: întreţinerea unei dramaturgii cu nişte roluri în care poate juca, democratic, oricine, maşinărie atotsacralizantă.

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer