Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arriaga


Ioana Bâldea Constantinescu

29.03.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
M-a dus înapoi o muzică. Iguazu. Piesa lui Gustavo Santaolalla care picură obsedant pe coloana sonoră a filmului lui Alejandro González Iñárritu, Babel, pe un scenariu de Guillermo Arriaga.


Cred că dacă m-ar întreba cineva cum scrie Arriaga, acest personaj excentric, puţin intoxicat de propria persoană şi, în mod clar, contaminat până în unghii de morbul cinematografic, aş spune foarte simplu "sudamerican".

Cu toate meandrele lui temperamentale, Arriaga chiar are dreptate atunci când îşi reclamă o identitate primară de scriitor şi nu de scenarist. Aşa şi este. Stăpânul autoritar al unei fraze sinuoase, violente, asudate, olfactive, fruste cromatic, fără nuanţe, ci mai degrabă cu stridenţe gata să sară din cuvânt şi să zgârie retina, auzul, imaginaţia.

Prima carte a lui pe care am citit-o a fost Un dulce miros de moarte. Romanul unei crime, al unei arşiţe, al unei iubiri sfârşite tragic, al paradoxurilor sociale, al nărilor omeneşti care freamătă animalic atunci când simt sânge, al microcomunităţii justiţiare şi adesea obtuze, al hăituirilor epuizante, al fricii atavice, viscerale, concrete ca omniprezenta pâclă de praf şi de necunoscut. E o reţetă pe care o ştim de mult. De la campionul absolut al. realismului magic, Gabriel García Márquez, am întâlnit-o pusă în pagină în zeci şi zeci de variante, unele mai spectaculoase ca altele. Pentru că acesta e cuvântul, spectaculos, indiferent dacă accentul cade pe magie, pe tainiţele locurilor din care se ridică, narcotic, aceste poveşti anacronice şi infestate de miraculos, pe magie, pe ingeniozitatea autorului care ia reţeta şi-i recalculează ingredientele până când ajunge să-şi subjuge, cu o vrajă proprie, un nou cititor.

La Arriaga, accentul cade pe violenţă. În concoctul de Eros şi Thanatos care sfârâie în paginile lui se maturează, cu fiecare cuvânt, o scriitură spectaculos de violentă. Nu e o găselniţă şi, poate, nici măcar o opţiune. E varianta non-scenaristului mexican care scrie cărţi nu din hobby, ci din vocaţie, de perspectivă asupra lumii. A lumii lui. A unei Americi de Sud care nu respiră, ci gâfâie, mai mult ca oriunde, în literatură. Pulsaţia ficţională a acestui spaţiu, naturalistă şi onirică în acelaşi timp, e cea care te cheamă cu sute de tentacule într-o realitate aproape paralelă, una în care viaţa, moartea şi supranaturalul se supun altor legi, uneori incomprehensibile pentru neiniţiaţi.

Am regăsit poetica violenţei lui Arriaga în Retorno 201. O carte viermuindă de povestiri furnicător de dure, care mi-au amintit de Stupul lui Camilo José Cela. O voce spaniolă, de data aceasta.

În fapt, aici cred că vroiam să ajung. La voce, la recognoscibilitate. Pe Guillermo Arriaga îl recunosc într-o muzică. Una care nici măcar nu-i aparţine. O melodie neliniştitoare, obsedantă. Cam ca morţile recurente din scrierile lui. Ca rănile, traumele, pierderile de care abundă fiecare pagină.

Azi am luat o carte a lui din bibliotecă, am răsfoit-o puţin şi m-am trezit citind o copertă interioară, de unde vocea autorului îmi vorbea direct mie, cititoarea. Spunea aşa: "Îi admir pe cei care trăiesc intens, pe cei care dau tot, pe cei pe care nimic nu-i opreşte: pe bărbaţii şi femeile care îşi lasă pielea pe acolo pe unde trec.(...) Povestind, noi, fiinţele umane, putem sărbători durerile adânci ale vieţii. De aceea continuu să scriu romane, povestiri şi scenarii. De aceea scriu."

Mi s-a părut de un autentic dezarmant. Am rămas în paginile cărţii, trăind violent, într-o poveste bântuită de moarte, copleşitoarea foame de viaţă a unui om care scrie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer