Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Un dulce miros de moarte


Guillermo Arriaga, traducere de Olivia Petrescu

14.05.2008
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Guillermo Arriaga
Un dulce miros de moarte
Editura Vellant, 2008


traducere de Olivia Petrescu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Autorul despre sine
Sunt chilango adică un locuitor al capitalei Ciudad de Mexico. M-am născut în 1958, în Peşti, pe 13 martie. Sunt fiul lui Carlos şi al Ameliei, soţul lui Maru, tatăl lui Santiago şi al Marianei, frate cu Patricia, Carlos şi Jorge, unchiul lui Alan şi frate cu toţi ceilalţi fraţi care îmi sunt prietenii. Nu fumez şi nu beau. Sunt abstinent de mic. Îi detest pe cei care spun: "Nu am încredere în cei care nu beau alcool". Îi detest şi pe fricoşi. Îi admir pe cei care trăiesc intens, pe cei care dau tot, pe cei pe care nimic nu-i opreşte: pe bărbaţii şi femeile care îşi lasă pielea pe acolo pe unde trec. Nu am miros şi am chelit. Nu eram un bun bătăuş când eram mic (de aceea mi-am şi pierdut mirosul), dar pe parcurs mi-am revenit şi am învăţat şi eu să lovesc. Am vrut să mă fac boxer de categoria mijlocie şi fotbalist profesionist. N-am reuşit. Am putut însă să devin un bun baschetbalist, însă m-am plictisit şi am sfârşit ca bun parior si jucător de alba-neagra. Am crescut în colonia Unidad Modelo, districtul Ixtapalapa, în Mexico DF. Am un metru optzeci şi opt şi nouăzeci de kilograme.

Sunt vânător. Cum ar spune Miguel Delibes: "un vânător care scrie". Vânătoarea este unul dintre ultimele şi cele mai profunde rituri la care fiinţa umană mai poate avea acces. Ne aduce faţă în faţă cu cele mai teribile contradicţii: moarte-viaţă, frumuseţe-cruzime. Conferă un alt înţeles identităţii: prin noroi, sânge, vânt, ploaie şi soare redescoperim că aparţinem în mod feroce naturii. Povestind, noi, fiinţele umane putem sărbători durerile adânci ale vieţii. De aceea continuu să scriu romane, povestiri şi scenarii. De aceea scriu. În opera mea veţi găsi mai degrabă influenţele străzii şi ale muntelui, decât influenţa altor cărţi. Viaţa cu duritatea, dar şi dulceaţa ei, cu sfâşieri, dar şi cu sărbătoarea de a fi. Autorii mei favoriţi sunt cei care se adapă direct din omenesc. Cum spunea Sainte-Beuve: "prefer cărţile care sunt mai mult oameni decât cărţi".

Am scris romanele Escuadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El búfalo de la noche (1999) şi un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile mele au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Nu există pentru mine privilegiu mai mare decât cel de a fi citit într-o altă limbă. Sunt şi autorul scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 Grams (2003), Babel (2006) şi Los tres entierros de Melquiades Estrada (2005), ultimul fiind regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel am şi câştigat Palme d'Or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes. Tocmai am terminat de regizat filmul The Burning Plain, cu Charlize Theron şi Kim Basinger.

*****

I
Adela
1

Ramón Castaños scutura praful de pe tejghea când a auzit în depărtare un ţipăt pătrunzător. Îşi ascuţi auzul însă nu distingea decât zumzetul dimineţii. Se gândea că era ciripitul atâtor chachalacas (Un fel de pasăre asemănătoare cu găina şi bibilica, foarte întâlnită în Mexic, de culoare cenuşie, fără creastă şi cu gâtul şi coada alungite, a cărei carne este foarte gustoasă - n.t.) care se duceau pe deal. Şi-a continuat treaba. A luat un raft şi s-a apucat să-l cureţe. Din nou izbucni strigătul, acum de aproape şi clar. Pe neaşteptate se mai auzi unul şi încă unul. Ramón a lăsat raftul deoparte şi dintr-o săritură era peste tejghea. A ieşit la poartă să vadă ce se întâmplă. Era dimineaţa devreme şi nu vedea pe nimeni, totuşi strigătele deveneau din ce în ce mai agitate şi continue. Ieşi până la jumătatea drumului şi în depărtare văzu venind trei copii care fugeau vociferând:
- O moartă... o moartă...

Ramón s-a îndreptat către ei. L-a oprit din drum pe unul dintre ei în timp ce ceilalţi doi se pierdeau printre casele cătunului.
- Ce s-a întâmplat?
- Au omorât-o..., au omorât-o..., zbiera copilul.
- Pe cine? Unde?

Fără să-şi termine fraza, micuţul a luat-o în aceeaşi direcţie din care veniseră.

Ramón l-a urmat. Au fugit de-a lungul trotuarului care ducea la râu până când au dat peste o plantaţie de sorg.
- Acolo, a exclamat alarmat copilul, arătând cu degetul spre una dintre marginile parcelei.

Între brazdele de plug zăcea cadavrul. Ramón s-a apropiat încet, inima zvâcnindu-i la fiecare pas. Femeia era goală, întinsă cu faţa la cer peste o baltă de sânge. De-abia a privit-o şi nu şi-a mai putut lua ochii de la ea. La cei şaisprezece ani ai săi visase de mai multe ori să contemple o femeie goală, dar niciodată nu îşi imaginase că avea să fie astfel. Mai mult cu mirare decât cu desfrâu, îi străbătea cu privirea pielea fină şi nemişcată: era un trup tânăr. Cu braţele întinse în spate şi unul dintre picioare uşor îndoit, femeia părea să implore o ultimă îmbrăţişare. Imaginea îl înfiorase. Înghiţi salivă şi respiră profund. Simţea dulcea aromă a unui parfum floral ieftin. Vroia să îi dea mâna femeii, să o ridice şi să-i spună să termine cu minciuna cum că era moartă. Ea rămânea goală şi tăcută. Ramón şi-a scos cămaşa - cămaşa lui de duminică - şi a acoperit-o cum a putut mai bine. Când s-a apropiat a recunoscut-o: era Adela şi o înjunghiaseră pe la spate.


2

Condusă de ceilalţi copii, a venit o turmă de curioşi. Au apărut de pe trotuar făcând gălăgie până când aproape s-au împiedicat de cadavru. Spectacolul morţii îi făcea să tacă mâlc. Au înconjurat locul în linişte. Câţiva au scrutat pe furiş moarta. Ramón şi-a dat seama că trupul încă îşi arăta goliciunea. A rupt cu mâinile nişte trestii de sorg şi i-a învelit părţile descoperite. Ceilalţi l-au privit miraţi, ca nişte intruşi care întrerupeau un ritual intim.

Un bărbat gras şi cărunt a ieşit înainte. Era Justino Téllez, reprezentantul teritorial din Loma Grande. S-a oprit o clipă, fără a îndrăzni să traverseze cercul ce îi înconjura pe Ramón şi pe decedată. I-ar fi plăcut să rămână pe margine, să fie unul în plus din mulţime. Totuşi, el reprezenta autorităţile şi ca atare trebuia să intervină. A scuipat pe jos, a depăşit cercul cu trei paşi mari şi a schimbat cu Ramón câteva cuvinte pe care nimeni nu le-a auzit. A îngenuncheat lângă corp şi a ridicat cămaşa ca să-i privească faţa.

Reprezentantul a studiat cadavrul o bună bucată de vreme. Când a terminat, l-a acoperit din nou şi s-a reintegrat cu dificultate în mulţime. Plescăind din buze, şi-a scos o basma colorată din buzunarul pantalonilor şi şi-a şters sudoarea care îi aluneca pe faţă.
- Aduceţi o căruţă, a ordonat, trebuie să o ducem în sat.

Nimeni nu s-a mişcat. Văzând că ordinul nu-i era îndeplinit, Justino Téllez căuta să pătrundă cu privirea diferitele chipuri care se uitau la el, oprindu-se la Pascual Ortega, un băiat slab, deşirat şi cu picioare strâmbe.
- Hai Pascual, du-te după căruţa bunicului tău.

Ca şi cum l-ar fi trezit brusc, Pascual a privit mai întâi cadavrul şi apoi pe reprezentant, şi-a întors capul şi a plecat în fugă către Loma Grande.

Justino şi Ramón au rămas faţă în faţă fără să-şi spună vreun cuvânt. Printre şoapte, unii curioşi au întrebat:
- Cine este moarta?

Nimeni nu ştia în realitate cine era, cu toate acestea, o voce anonimă a decretat:
- Logodnica lui Ramón Castaños.

Un zumzet de murmure s-a iscat preţ de câteva secunde; când s-a potolit, s-a instalat o tăcere de plumb, spartă numai de cântecul greierilor. Soarele începea să încingă aerul. O boare caldă şi umedă se evapora din pământ. Nu sufla nicio briză, nimic care să răcorească acea carne inertă.
- Pare să fi fost înjunghiată de puţin timp, a afirmat Téllez, coborând vocea: încă nu e ţeapănă şi nici nu au tăbărât pe ea furnicile.

Ramón a privit-o descumpănit. Téllez a continuat cu glas şi mai coborât:
- N-au trecut nici două ore de când au omorât-o.


3

Pascual a venit cu căruţa şi a aşezat-o cât mai aproape posibil de victimă. Lumea s-a dat la o parte şi a rămas în expectativă mai mult timp, până când Ramón şi-a pus hotărât braţele dedesubtul cadavrului şi, dintr-o mişcare l-a ridicat în aer. Fără să vrea, una din mâinile sale a atins rana lipicioasă şi, îngrozit, şi-a retras-o brusc. Cămaşa şi trestiile au alunecat, iar femeia a rămas din nou goală. Încă o dată priviri morbide cercetau pielea expusă. Ramón încerca să apere firava pudoare a Adelei: s-a întors pe jumătate şi, cu spatele, a trecut peste brazde. Ceilalţi s-au dat înapoi ca să-i facă loc, fără ca nimeni să încerce să-l ajute. Şovăind, s-a apropiat de căruţă şi, cu delicateţe, a lăsat trupul fără suflare pe platforma căruţei. Pascual i-a întins o pătură ca s-o acopere.

Justino s-a apropiat, supraveghind ca totul să fie bine şi a hotărât:
- Ia-o tu, Pascual.

Băiatul a urcat în capră şi a îmboldit catârii. Avansa cu căruţa printre hurducături, balansând cadavrul deasupra tăbliilor. Mulţimea îl urma. Printre cei care mergeau în coloana funebră se confirma zvonul: au omorât-o pe logodnica lui Ramón Castaños.

Justino şi Ramón au rămas nemişcaţi, privind cum se depărta cortegiul. Încă înfiorat de atingerea cărnii puţin călduţe, Ramón simţea cum venele sale se aprind. Îi era dor de greutatea pe care tocmai o purtase: simţea că se despărţise de ceva care îi aparţinea dintotdeauna. Îşi privea braţele: rămăseseră marmorate cu pete firave de sânge. A închis ochii. Dintr-o dată a simţit dorinţa vertiginoasă de-a alerga după Adela ca s-o îmbrăţişeze. Ideea l-a tulburat. Credea că leşină.

Vocea lui Justino l-a trezit la realitate.
- Ramón, îl strigă.

A deschis ochii. Cerul era albastru, fără nori. Terenurile cu plantaţii de sorg, roşietice, pe punctul de a fi recoltate. Iar moartea era amintirea unei femei în braţele sale.

Justino s-a aplecat şi a luat cămaşa căzută pe jos. I-a dat-o lui Ramón, care a luat-o mecanic. Şi cămaşa se colorase în roşu. Ramón nu a îmbrăcat-o: a înnodat-o la brâu.

Reprezentantul s-a îndreptat spre el, s-a oprit şi s-a scărpinat în cap.
- Îţi mărturisesc ceva, i-a spus, nu am nici cea mai vagă idee cine e moarta.

Ramón oftă cu uşurare. Se putea spune că nici el nu ştia. Abia o văzuse de cinci sau şase ori, atunci când venise la magazinul său să cumpere cele trebuincioase. Pentru că îi plăcuse mult de ea - era înaltă şi avea ochi de culoare deschisă -, întrebase de numele ei. Juan Carrera îi spusese: Adela. Numai asta ştia despre ea, dar acum, că o avusese lângă el, atât de goală şi atât de aproape, i se părea că o cunoaşte de-o viaţă.
- Adela, a îngăimat Ramón, o chema Adela.

Reprezentantul s-a încruntat: numele nu îi spunea nimic.
- Adela, repeta Ramón, ca şi cum numele Adela s-ar pronunţa de la sine.
- Adela, şi mai cum? îl interogă Justino.

Ramón a ridicat din umeri. Reprezentantul şi-a coborât privirea şi a cercetat în jurul locului unde înainte se afla corpul, iar acum era doar o mare pată de sânge. Printre bulgării de pământ întăriţi şi crăpaţi se distingeau slab câteva urme de paşi. Justino le-a urmărit: intrau în interiorul plantaţiei şi se pierdeau în drum către râu. S-a aplecat şi le-a măsurat cu latul palmei. Una dintre urme măsura un lat: cea a Adelei. Alta, de un lat şi trei degete, era a asasinului. Urmele ei de paşi indicau picioarele goale, iar cele ale lui, nişte cizme de cowboy cu toc înalt.

Justino a tras aer în piept şi a conchis:
- Cel care a omorât-o nu era nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, aşa-i?

Ramón a confirmat aproape voluntar: nu îl auzise. Justino a răscolit puţin pământ cu pantoful şi a continuat:
- Au ucis-o cu un cuţit mare şi ascuţit, pentru că i-au sfâşiat inima dintr-o singură lovitură.

Cerceta locul în căutarea armei. Negăsind-o, a adăugat:
- A căzut cu faţa în jos, dar asasinul a întors-o ca să-i vadă chipul şi aşa a lăsat-o... parcă neterminată.

Un stol de porumbei cu aripile albe a trecut în zbor pe deasupra lor. Justino l-a urmărit cu privirea până când s-a pierdut la orizont.
- E o moartă foarte tânără - a spus vorbind ca pentru el însuşi, de ce naiba or fi omorât-o?

Ramón nu avea curaj nici măcar să se întoarcă să-l vadă. Justino Téllez a scuipat pe jos, l-a prins de braţ şi a pornit cu el pe cărare.


II
Şcoala
1

S-au întors la Loma Grande. Cei care făceau parte din cortegiu îi aşteptau nemişcaţi, cu cadavrul Adelei în căruţă, umplându-se de soare şi praf. Alţi vecini se alăturaseră grupului. Vestea ajunsese până la ei: o omorâseră pe logodnica lui Ramón Castaños.

Jacinto Cruz - măcelar la abator şi groparul satului - s-a apropiat de Ramón.
- Ce facem? l-a întrebat.

Justino s-a arătat întrucâtva deranjat: în calitate de autoritate publică, pe el trebuiau să îl întrebe.
- Duceţi-o la şcoală, a ordonat.

Jacinto a auzit indicaţia şi pleca s-o îndeplinească, când l-a oprit reprezentantul.
- Şi anunţă-i pe părinţii fetei.

Jacinto Cruz l-a privit iscoditor.
- Dar cine sunt?

Téllez a ridicat din umeri şi s-a întors către Ramón, în aşteptarea unui răspuns, dar nici acesta nu ştia.
- Îi cunosc eu, a spus Evelia, nevasta lui Lucio Estrada, locuiesc cu două uşi mai încolo de casa lui Macedonio Macedo.

Cu câteva luni în urmă casa lui Macedonio era ultima din Loma Grande. Cu toate acestea, atâta lume din afară ajungea să se stabilească în sat încât hotarele se schimbau de la o săptămână la alta.
- Păi, fă-mi, te rog, favoarea, Evelia, a rugat-o Téllez cu o voce sforăitoare, să le spui ce s-a întâmplat.


Au dus-o la şcoală. Fără să-şi propună, Ramón se afla în fruntea procesiunii funebre. Mulţimea nu s-a mişcat până când el nu a făcut primul pas.

Au întins-o pe moartă pe podeaua uneia dintre cele două săli de clasă pe care le avea şcoala. I-au aşezat dedesubt un petate (Etimologic din limba aztecă "petlatl" semnifică rogojină de palmier, foarte des utilizată în ţările tropicale. - n.t.) şi au lăsat-o acoperită cu pătura lui Pascual. Cineva a aprins patru lumânări în cele patru colţuri care delimitau cadavrul. Sala începea să se umple. Se înghesuiau unii peste alţii ca să ajungă cât mai aproape de locul faptei. Totuşi, frenezia şi tumultul nu au violat - ca şi cum ar fi fost demarcat de margini invizibile - spaţiul unde se afla Ramón.


2

În mijlocul mulţimii şi căldurii înăbuşitoare s-a apropiat de Ramón vărul său, Pedro Salgado.
- Îmi pare rău pentru logodnica ta, vere, i-a spus.

Ramón îl privea dezorientat.
- Care logodnică?

Pedro l-a îmbrăţişat. În respiraţia lui se simţea damf de băutură.
- Sunt alături de tine, vere, i-a şoptit la ureche. S-a desprins de el, şi-a scos cămaşa şi i-a dat-o.
- Ia-o, ca să nu umbli în pielea goală în aceste clipe grele.

Ramón abia acum şi-a dat seama că nu avea cămaşa pe el.
- Nu, mulţumesc, a spus ruşinat, arătând că o avea legată la brâu - aici o am pe a mea.

Pedro s-a uitat la ea cu privirea pierdută. A deschis gura şi s-a bătut pe piept.
- Vere, a ta e murdară, iar eu ţi-o dau pe-a mea din toată inima.

Zăpăcit, Ramón a luat cămaşa şi i-a mulţumit pentru gest. Drept răspuns, vărul i-a dat câteva palme de încurajare peste spate.
- Ştii doar, Ramón, orice ai avea nevoie, i-a spus cu ochii înceţoşaţi şi l-a sărutat pe frunte. Ştiu că o iubeai mult, a murmurat şi s-a îndepărtat clătinându-se.

Ramón a încercat să-l ajungă, să-i explice că Adela nu fusese niciodată prietena sa şi că-i era la fel de îndepărtată ca tuturor celorlalţi. Mulţimea l-a împiedicat. L-a consolat faptul că-l ştia beat pe vărul său.
- Nici nu ştie ce zice, şi-a spus.

A examinat cămaşa lui Pedro. Mirosea un pic a transpiraţie şi a bere, dar era mai curată decât a sa. Şi-a luat-o pe el şi i-a închis nasturii: era un număr mai mare decât a lui.


Nici nu trecuse o oră de la descoperirea crimei şi deja zvonul despre logodnica moartă a lui Ramón Castaños se răspândise prin toate cotloanele din Loma Grande.

Adunată buluc în jurul şcolii, lumea încerca să afle amănunte despre logodna dintre Ramón şi necunoscută. Unii au profitat de ocazie ca să facă pe grozavii. Juan Carrera pretindea că fusese prieten cu decedata, pe când, în realitate, îi adresase doar un simplu "bună ziua" într-o îndepărtată zi de joi a lunii iunie, la care Adela nu catadicsise să răspundă.
- Eu i-am prezentat-o lui Ramón, afirma cu certitudine, datorită mie au devenit logodnici.


3

Văduva Castaños curăţa de solzi nişte tilapias (Este numele comun a peste 100 de specii de peşti din familia ciclidelor. - n.t.) pe care îi primise cadou de la Melquiades şi Pedro Estrada, când a observat de la câteva sute de metri caravana funebră. Nu i-a dat atenţie deoarece a crezut că era vorba de una dintre multele ceremonii religioase pe care le organizau evangheliştii duminică dimineaţa. S-a întors la treburile sale. A terminat de curăţat caraşii de mare şi i-a clătit ca să le înlăture ultimele resturi de viscere. În timp ce făcea asta, au venit Maria Gaya şi Eduviges Lovera să-i spună ce s-a întâmplat. Vorbind repezit i-au descris faptele. Văduva s-a arătat surprinsă. Niciodată nu ştiuse despre vreo relaţie de amor între fiul său şi numita Adela, şi nici Ramón nu îi mărturisise să aibă logodnică. Băiatul nici nu dobândise obiceiurile maniace care îl trădează pe cel îndrăgostit şi care ar fi scos la iveală o pasiune secretă. Nu, nu era adevărată acea idilă. Ei nu avea cum să-i fi scăpat ceva atât de important. Totuşi, prietenele ei au insistat: Ramón era logodnicul Adelei şi pe Adela au asasinat-o în zori de zi. Văduva a refuzat să creadă această versiune. Eduviges Lovera i-a propus să le însoţească la şcoală ca să vadă cu ochii ei. A fost de acord. A aruncat peştii într-o căldare, i-a presărat cu sare, i-a acoperit cu un carton ca să nu atragă muştele şi a plecat.

Ajungând în încăperea cu pricina şi descoperindu-l pe fiul său într-unul din colţurile sălii, văduva şi-a lepădat orice suspiciune în legătură cu veridicitatea veştii pe care prietenele sale i-o dăduseră. Ramón părea trist şi îndurerat, cu durerea şi tristeţea pe care numai bărbaţii o pot exprima atunci când tocmai au pierdut-o pe femeia pe care o iubesc cel mai mult în viaţă.

Văduva Castaños s-a îndoit câteva clipe dacă să meargă sau nu să-l consoleze pe cel mai mic dintre fiii săi. Nu a îndrăznit: pe chipul lui Ramón se vădea suferinţa pe care ea ştia că e incapabilă să o aline. Îndurerată, a ieşit din sală.


4

Continua să vină lume la priveghiul improvizat. Sala a devenit neîncăpătoare: cei de afară vroiau să intre, iar cei dinăuntru nu vroiau să iasă. Toţi doreau să se afle acolo: vorbeau în şoaptă despre logodna întreruptă, adulmecau cadavrul, zgândăreau cuţitul în rana altuia.

Ca să facă mai mult loc în sală, curioşii au scos băncile, scaunele, tabla şi toate lucrurile care deranjau. Au făcut-o cu atâta neglijenţă, încât mai multe pupitre s-au crăpat în două. Disperată, profesoara Margarita Palacios - singura din Loma Grande şi împrejurimi - încerca să stăpânească învălmăşeala de oameni. Gesticulând, le aducea argumente:
- Scoateţi-o pe moartă de aici, că băieţeii mei or să se sperie şi n-or să mai vrea să vină la şcoală.

Protesta degeaba: adulţii nu o ascultau, fiind mai atenţi la derularea evenimentelor decât la vehemenţa pledoariei sale. Între timp, micuţii, departe de a se fi speriat, păreau molipsiţi de furia celor mari. Înghesuiţi la geamurile sălii - sau cum se putea, în funcţie de spaţiu - mureau să iscodească acea situaţie neobişnuită.

În mijlocul unui asemenea balamuc, lui Justino Téllez i-a ajuns la urechi inevitabilul: că Adela fusese logodnica lui Ramón Castaños. La început nu i-a venit să creadă. Se gândea că erau doar vorbe în vânt. Totuşi, fraza s-a repetat de atâtea ori şi prin atâtea glasuri, încât în cele din urmă a luat-o drept adevărată. A putut atunci să-şi explice angoasa care îl cuprindea pe Ramón, privirea sa în gol, maxilarul încleştat, însă nu putea să înţeleagă de ce Ramón nu îi mărturisise adevărul şi nici motivele pentru care ascunsese relaţia sa cu Adela.

Deoarece Justino Téllez era reprezentant administrativ şi nu poliţienesc, puţin l-a interesat să găsească răspunsuri la semnele sale de întrebare. În schimb, i-a trântit pe nerăsuflate:
- Tare bine îl mai păstrai.

La început, Ramón nu a sesizat că lui i se adresa Justino. Cu toate acestea, reprezentantul continua să-l privească atât de insistent, că în cele din urmă şi-a dat seama că el era cel vizat.
- Păstram ce? a întrebat deranjat.

Justino a surâs şi a arătat cu capul grămada ce reprezenta cadavrul Adelei.
- Că era logodnica ta.

Răspunsul l-a îngheţat pe Ramón. Îngăimând, a dat să dezmintă:
- Păi, de fapt, nu... ea... eu...

Nu a mai apucat să spună nimic, pentru că exact în acel moment cineva a strigat:
- Acum vine poliţia rurală!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer