Romanul-cantonament pentru 21 de grame şi Babel

Citiţi un fragment din această carte.



Atmosfera din Cronica unei morţi anunţate de Garcia Marquez, locuitorii din Comala de Juan Rulfo şi ambientul şi personajele din Cele trei înmormântări ale lui Melquiades Estrada de Guillermo Arriaga sunt câteva din referinţele pe care cititorul le va descoperi în această mică capodoperă.

Trama este simplă, dar de o simplitate care trimite la marea literatură; nu există jocuri sofisticate care să distragă atenţia, dimpotrivă, cititorii rămân vrăjiţi de cuvinte care, în mâinile lui Arriaga, se transformă, cu viteza unui vârtej lent şi cadenţat, în instrumente de acţiune şi reflecţie.

Apare nudul unei fete moarte. Ramón este prima persoană care se apropie de cadavru. Abia dacă o cunoştea pe Adela, fata asasinată, însă toţi cei din sat îl ştiu ca fiind logodnicul ei. Nefiind în stare să dezmintă acest zvon, Ramón sfârşeşte prin a răzbuna moartea noii sale iubite, convins că era de datoria lui să o facă; încetul cu încetul, în satul Loma Grande începe să se simtă mirosul dulce al morţii.

În scrierile lui Arriaga moartea este întotdeauna un însoţitor fidel al celor vii, în lipsa morţii, viaţa lor n-ar avea sens. Ea este martorul tuturor avatarurilor, ghearele ei se pot vedea şi simţi o dată cu trecerea timpului. Moartea este elixirul vital al literaturii acestui chilango cetăţean al lumii, datorită ei cunoaştem bunele şi relele, generozitatea şi micimea pe care personajele sale, oglinzi ale vieţii, le poartă cu ele pe tot parcursul existenţei. Literatură pură. Esenţial pentru acest secol, ca si pentru toată opera lui Arriaga: mirosul de dinamită condensată al cuvintelor.


La fel ca şi Cronica unei morţi anunţate a lui Màrquez, Un dulce miros de moarte porneşte de la crimă. Numai că Guillermo Arriaga nu va merge în cele aproape 200 de pagini ale romanului pe urmele vinovaţilor, preferând să privească atent la urmele pe care moartea Adelei, o adolescentă dintr-un sat mexican, le lasă în vieţile celor care au cunoscut-o.

În Loma Grande, căci aşa se numeşte satul, trăieşte o singură prostituată, Gertrudis Sánchez, doar două persoane au privilegiul să folosească gheaţa - "Lucio Estrada, pentru a congela peştele, şi Ramón, pentru a răci Coca Cola şi berile" -, şeful poliţiei rurale pleacă în misiune condus de instincte şi premoniţii, iar autobuzul trece prin localitate numai marţea şi joia după-amiază.

În rest, toţi se cunosc între ei, hrănindu-se cu vieţile celorlalţi şi cu puţinele evenimente care scurtcircuitează lentoarea cea de toate zilele. O astfel de breşă în previzibila textură a vieţii sătenilor din Loma Grande este moartea Adelei, o adolescentă misterioasă al cărei cadavru este descoperit la marginea satului. La vederea trupului gol, Ramón Castaños, care "la cei şaisprezece ani ai săi visase de mai multe ori să contemple o femeie goală, dar niciodată nu îşi imaginase că avea să fie astfel", o acoperă pe Adela, "mai mult cu mirare decât cu desfrâu", cu haina lui de duminică. Gest care, reperat imediat de vigilenţa martorilor, va fi transformat în dovada faptului că Adela a fost logodnica lui Ramón Castaños.

Aceeaşi voce anonimă şi acelaşi verdict colectiv vor acţiona şi atunci când va trebui găsit un vinovat şi când "candidatul" favorit la stigmatul de criminal va fi nimeni altul decât Ţiganul. Amantul unei femei căsătorite din sat, plin de cicatricele multor lupte, Ţiganul - despre care localnicii credeau că ar avea şapte vieţi - este suspectul perfect, pe seama căruia mai fuseseră puse alte patru crime. Cum cea mai importantă instituţie din Loma Grande - gura satului - stabileşte adevărurile, în povestea în care Ramón Castaños a fost logodnicul tinerei înjunghiate, iar vinovatul este Ţiganul, mai lipseşte o singură verigă: răzbunarea. În numele dreptăţii, mai toţi sătenii caută indicii incriminatoare, reciclează zvonuri şi emit sentinţe cu care se înarmează pentru a-l convinge pe Ramón să-şi răzbune presupusa logodnică ucisă.

Arriaga alege să-şi construiască romanul cu atâta simplitate încât aproape că e greu să-i găseşti particularităţile stilistice. Fraze scurte, punctuale, descrieri succinte în cel mai simplu limbaj cu putinţă, alternate cu pasaje scurte, dar care pătrund în articulaţiile cele mai intime ale psihologiei personajelor sale sau ale cadrului social în care şi-a construit romanul. Această apropiere de "gradul zero" nu este însă nicidecum o deficienţă a scriiturii lui Arriaga, ci dimpotrivă, aplicarea unuia dintre principiile la care ţine cel mai mult. "Temele şi preocupările mele principale sunt substanţele umane. Alţii sunt mai atenţi la stil sau la structuri, dar eu, prin tot ceea ce scriu, încerc să înţeleg umanitatea şi, mai ales, contradicţiile acesteia. Profesorii mi-au spus mereu că în literatură şi în cinema trebuie să creezi personaje plăcute, dar eu sunt împotriva acestui lucru. Eu trebuie să creez personaje interesante. Şi ca să creez personaje interesante vorbesc despre contradicţiile umanităţii", explică Arriaga într-un interviu. Autodeclarat "vânător care lucrează ca scriitor", Guillermo Arriaga este cunoscut, înainte de toate, ca scenarist.

Deşi la un moment dat protesta la adresa acestei etichete, susţinând că scenariul este o formă de literatură valabilă în egală măsură cu romanul, artistul mexican a câştigat în 2005 premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul de la Cannes, pentru The Three Burials of Melquiades Estrada. Împreună cu regizorul Alejandro González Iñárritu a realizat trei dintre cele mai discutate pelicule ale ultimilor ani: Amores Perros, 21 Grams şi Babel, o trilogie care investighează aceeaşi temă din romanul recent tradus în limba română: moartea.

La fel ca în cele trei filme realizate în colaborare cu Iñárritu, şi intriga din Un dulce miros de moarte funcţionează pe principiul bulgărelui de zăpadă, antrenând, pe măsură ce povestirea înaintează, elemente care, în primă instanţă, păreau disparate. La fel cum personajele din Babel, deşi vin din colţuri îndepărtate ale lumii, fac parte dintr-o singură reţea de semne şi întâmplări, şi cele din romanul publicat iniţial în 1994 intră într-un joc comun, declanşat de moartea unei tinere. Mirosul dulce al morţii este, de fapt, numitorul comun al efectelor pe care neaşteptata crimă le produce asupra sătenilor. Obsesia pentru consecinţe şi pentru felul în care se construiesc lanţurile cauzale, Arriaga şi-o explică printr-o gândire existenţialistă, pentru care individul este sinonim cu suma deciziilor sale: "Nicăieri, nici măcar la ştiri, nu-i pasă nimănui de viaţă. În filmele actuale, eroul ucide, toată lumea are accidente şi nimănui nu-i pasă... şi nu e o chestiune de consecinţe morale. Ci de a conferi actelor umane o anumită gravitate. De a găsi o oarecare substanţă a condiţiei umane. Să presupui că deciziile tale au consecinţe face parte din această condiţie umană. Existenţialiştii erau foarte conştienţi de acest lucru. Iar eu sunt obsedat de acest mod de gândire", mărturisea Arriaga.

Aşa se face că, impregnat de poveştile copilăriei petrecute într-una dintre cele mai periculoase zone din Mexico City, unde şi-a pierdut mirosul într-o încăierare, cu o diplomă în psihologie şi o gândire puternic influenţată de filozofia de care Sartre nu s-a despărţit niciodată, cu un simţ al naraţiunii care-i va servi mai târziu în extrem de apreciatele sale scenarii, Guillermo Arriaga propune cititorilor un roman mai degrabă cinematografic. Fără artificii de stil, onest, aproape banal la prima vedere, Un dulce miros de moarte aduce, cu fiecare pagină, personaje noi, ale căror poveşti suprapuse descriu "adevărul" unei lumi. Punându-şi tendinţa de a ramifica intriga pe seama deficitului de atenţie de care suferă, Arriaga reuşeşte să-şi controleze lumea creată în Loma Grande cu foarte mare precizie şi, cu economie de mijloace, să deruleze, printr-o simplă lectură, un film din care nu lipsesc detalii aproape etnografice, drame individuale şi conflicte, ba mai mult, meditaţii camuflate în trama detectivistică.

(Cronică preluată din Cotidianul, aprilie 2008)