O noapte atât de lungă - apogeul regimurilor totalitare în Europa 1935-1953

În măsura în care ea constituie un episod-cheie, "sovietizarea" Europei de Est a dat naştere unei istoriografii de acelaşi tip cu cea generată de Războiul Rece: timpurie şi abundentă - de la cartea lui H. Seton Watson, apărută în 1950 [1], şi până la cea a lui G. Mink, din 1997 [2], trecând prin remarcabilele lucrări ale lui François Fejtö [3] şi H. Carrère d'Encausse [4] -, fragmentată în studii naţionale [5], contradictorii şi ideologizate [6] şi, finalmente, lacunară asupra unor puncte esenţiale. [7] "Desovietizarea" din 1989 şi deschiderea arhivelor partidelor comuniste din Europa Răsăriteană nu au adus după cunoştinţa noastră revelaţii decisive asupra problemei. În continuare, nimeni nu poate afirma, de exemplu, dacă Stalin a avut în această privinţă un plan stabilit cu mult înainte.

În asemenea condiţii, problemele pe care dorim să le ridicăm în acest scurt capitol nu se referă la procesul decizional ci la modalităţile în care sovieticii au luat în stăpânire statele respective. Este vorba de problema naturii exacte a raporturilor care s-au stabilit la vremea respectivă între URSS şi ţările Europei de Est. Ceea ce s-a numit sovietizare a corespuns, oare, din partea URSS, unei extinderi pur şi simplu a stăpânirii sale asupra Europei de Est - având drept obiectiv direct crearea în jurul ei a unui veritabil imperiu, sau trebuie să vedem mai degrabă în "sovietizare" un mijloc, pentru URSS, de a-şi disemina sistemul politic în aceste state? În afară de asta, procesul afectând opt state şi derulându-se pe o perioadă destul de lungă, nu au existat importante variaţii în timp şi spaţiu? N-ar fi de aceea mai exact să vorbim de două tipuri de sovietizare, încercate succesiv? Sau trebuie să vedem, a posteriori, în prima perioadă - corespunzătoare anilor de după război, din 1945-1947, un simplu interludiu destinat să ocupe scena internaţională în timpul instaurării totalitarismului stalinist?

Pentru a încerca să răspundem la aceste întrebări, ni s-au impus două demersuri: să replasăm operaţiunea în strategia globală a statului expansionist de la originile sale; să analizăm, în două momente fundamentale, situaţia reală a statelor care au suferit această expansiune.

În mai puţin de patru ani, din 1944 până în 1948, URSS a ajuns să-şi extindă influenţa asupra a opt state est-europene. A încerca să explicăm un asemenea rezultat privilegiind un singur factor ar fi inutil; această formidabilă extindere a fost rezultatul unei excepţionale conjugări de factori.

Primul dintre aceştia este evident şi incontestabil. Fără voinţa personală a lui Stalin - o voinţă şireată, răbdătoare, obstinată, cel puţin şase dintre cele opt "achiziţii" nu ar fi avut loc. Să însemne oare asta că Stalin a avut, foarte devreme, un proiect foarte precis de expansiune spre Vest? Un proiect precis nu a avut în mod sigur; mai degrabă o serie de convingeri legate de conjuncturi diferite care, în timpul războiului, s-au consolidat şi au dobândit o coerenţă incitantă. Încă din 1943, obţinând importante concesii din partea aliaţilor săi în privinţa a două ţări esenţiale pentru securitatea URSS - Polonia şi Germania [8], Stalin a putut vedea conturându-se o posibilă pătrundere în viitorul apropiat în Europa [9]. Unele acţiuni induc sau confirmă ideea hotărârii timpurii a lui Stalin. Atunci când, în plin război, Roosevelt şi-l închipuie aproape dezideologizat, pe cale de a se transforma într-un fel de monarh preocupat exclusiv de soarta naţiunii ruse, Stalin îşi înteţeşte pregătirea militanţilor comunişti est-europeni pentru responsabilităţile de după război. Dizolvarea Cominternului în mai 1943 nu modifică deloc continuarea acestei "pregătiri" de care beneficiază în special neamţul Walter Ulbricht, românca Ana Pauker, ungurul Ernö Gerö, polonezul Jacob Berman etc., pe care-i regăsim, după război, în posturi de conducere în noile "democraţii populare". Dar interesul special pe care-l manifestă stăpânul de la Kremlin pentru Europa de Est nu este în totalitate secret. Întâlnirea sa la Moscova, în 12 decembrie 1943, cu preşedintele Beneš şi semnarea unui "tratat de cooperare şi prietenie" cu URSS sunt cunoscute şi aveau să determine deja, în parte, soarta Cehoslovaciei. Putem să punem în acelaşi capitol şi presiunile irezistibile exercitate de missi dominici de la Moscova şi de către Armata Roşie, în operaţiile de eliberare din 1944. Încă din 8 septembrie 1944, trupele sovietice pătrunzând în teritoriul Bulgariei impun acesteia un guvern al Frontului Popular în cadrul căruia comuniştii deţin majoritatea [10]. De acum, cărţile sovietice sunt puse clar pe masă şi conferinţa de la Ialta nu este decât o tentativă iluzorie de a impune reguli comune unei partide deja aproape încheiate.

Totuşi, dacă în general intenţiile sovietice sunt, încă din acest moment, relativ clare, căile de a le pune în practică sunt mult mai puţin limpezi: ce formă are Stalin de gând să dea înstăpânirii sale asupra unei părţi a Europei eliberate? Se gândea el atunci la o formă de dominare absolută sau numai la o zonă de "interpenetrare reciprocă de influenţe [11]", se pare, soluţia cea mai prizată de Roosevelt? Are el în vedere pur şi simplu un export al modelului ideologic şi statal pe care l-a creat, sau doreşte să lase să se dezvolte şi alte experienţe mai conforme cu contextele naţionale?

Dacă nu este exclus ca Stalin să fi dat în forul lui interior, încă din 1944, cel puţin unele răspunsuri la aceste întrebări, el are grijă să nu le divulge; dimpotrivă, în primii trei ani de după război se străduieşte să se păstreze în termeni vagi în privinţa intenţiilor sale finale. Este foarte posibil ca în conjunctura nesigură a relaţiilor dintre aliaţi, el să fi rămas cu sinceritate ezitant în privinţa unor acţiuni atât de delicat de întreprins, ca sovietizarea Ungariei şi a Cehoslovaciei. Acest vag - real sau tactic, avea să explice diversitatea şi contradicţiile politicii sovietice în Europa de Est în perioada respectivă. Faptul, de pildă, că Stalin cere despăgubiri de război grele din partea mai multor state - Ungaria, Bulgaria, România, Finlanda, Germania... - pare să însemne că nu are, la vremea respectivă câtuşi de puţin intenţia de a trece la anexări şi de a exporta modelul comunist. "Dacă [Stalin] ar fi considerat aceste ţări ca viitoare provincii ale imperiului său, ar fi fost pură nebunie din partea lui să insiste în a cere la modul cel mai inflexibil grele despăgubiri de război şi să obţină expulzări [12]", observă istoricul Isaac Deutscher. Această atitudine le-a putut întări aliaţilor sentimentul că Stalin continua, ca de-a lungul întregului conflict, să se comporte ca un naţionalist rus, şi nu ca un comunist misionar. Ea a fost, pe de altă parte, reţinută ca argument de către istoricii "şcolii revizioniste" pentru a arăta că în acel moment precis al perioadei postbelice - în care americanii nu se folosesc de propria lor atotputernicie, Stalin nu pare să nutrească proiectul expansionist în Europa de Est. Pentru a-şi consolida şi mai mult teza, istoricii respectivi subliniază fermele consemne date atunci de Stalin lui Tito şi conducătorilor comunişti cehoslovaci să tempereze avântul revoluţionar al activiştilor lor şi să se orienteze mai degrabă spre practici legaliste.

Această simplă rememorare a faptelor este necesară, printre altele, pentru a realiza în ce măsură Stalin, cu bună ştiinţă sau involuntar, încurcă pistele şi evită să lase impresia că există un plan de ansamblu. El lucrează mai degrabă cu paşi mici, pregătindu-se pentru cele mai bune ocazii, ştiind să le aştepte cu răbdare şi simulând renunţarea, dar fiind capabil, atunci când este sigur pe el, să ardă etapele:
"Stalin, explică judicios Pierre Barral, are în vedere o acţiune pe termen lung şi o întreprinde cu prudenţa lui funciară, distingând, după zonele geografice, ţinând cont de rezistenţele întâlnite, păstrând mereu alternativa, având mereu în rezervă o tactică potrivită circumstanţelor. El vrea, în primul rând, să păstreze ceea ce a cucerit deja, dar când împrejurările îi par favorabile, îşi împinge pionii în faţă, păstrându-şi mereu o posibilitate de retragere [13]."

Creând această zonă de influenţă, avea Stalin în vedere exclusiv să sporească puterea URSS şi s-o protejeze? De ce, având în vedere noul context mondial de confruntare care se contura încetul cu încetul, nu s-ar fi preocupat şi de soarta comunismului internaţional? Cu atât mai mult cu cât asemenea interese, departe de a fi în contradicţie cu cele ale statului sovietic, se conjugau în chip foarte oportun cu ele. Printre numeroasele argumente de care Stalin avea nevoie pentru a încerca să-şi justifice înaintarea spre Vest, ralierea la comunism era, cel puţin pentru anumite ţări din Europa de Est, o opţiune absolut posibilă. De ce, începând din momentul în care anglo-americanii păreau să pună în cauză Alianţa, să-şi refuze să deghizeze o operaţiune de natură categoric imperialistă într-o cruciadă în favoarea comunismului? Tentaţia a putut părea cu atât mai puternică după ce cei doi şefi ai partidului comunist, iugoslavul Tito şi albanezul Enver Hodja, aproape l-au forţat pe Stalin să integreze cele două ţări ale lor în noul său imperiu.

Într-adevăr, pentru Stalin viitorul acestor două state îndepărtate nu era deloc prioritar. Ele aparţineau unei zone care-i interesa în cel mai înalt grad pe aliaţi, în special pe britanici, iar şeful statului sovietic a acceptat ideea de a nu exercita aici decât o influenţă limitată. În timpul faimoasei negocieri cu Churchill, în octombrie 1944, cazul Albaniei nici măcar nu a fost evocat, iar acordul s-a realizat asupra partajului egal al influenţei (jumătate-jumătate) în Iugoslavia. În timpul războiului - anume încă din iulie 1941, Stalin îi indicase de altfel cu mare fermitate lui Tito că obiectivul imediat era "cel al eliberării de sub jugul fascist şi nu cel al revoluţiei sociale". În această logică nu a ezitat să recunoască guvernul regal aflat în exil la Londra, crezând, evident, mai utilă pentru planurile sale şi pentru bunele sale raporturi cu aliaţii o restauraţie monarhică după război, decât luarea puterii de către partizanii titoişti. Această opţiune, se ştie, a marcat negativ relaţiile dintre Stalin şi Tito, chiar dacă acesta din urmă şi-a atins scopurile şi a semnat încă din 11 aprilie 1945 un "tratat de prietenie" care plasa, de fapt, Iugoslavia şi semisatelitul ei, Albania, în orbita sovietică. Faţă de Albania, Stalin nu a manifestat decât dispreţ sau, mai precis, indiferenţă, soarta ei părându-i-se strâns legată de cea a Iugoslaviei. În ianuarie 1948 el i-a mărturisit lui Milovan Djilas că Iugoslavia "ar trebui să înghită Albania şi cu cât mai repede cu atât mai bine".

Caracterul cumva forţat al integrării Iugoslaviei şi Albaniei nu este lipsit de semnificaţie. Este, în primul rând, o confirmare că Stalin este departe de a stăpâni totul, inclusiv în propria lui tabără, şi că trebuie să-şi reajusteze planurile în funcţie de reacţiile partenerilor şi de ale adversarilor. Asta înseamnă şi că, prin el însuşi, comunismul este o forţă dinamică şi autonomă, capabilă să inspire operaţii de anvergură fără susţinerea activă a principalului său lider. Să insistăm asupra acestui punct. Istoriografia, fie ea "tradiţionalistă" sau "revizionistă", fie că pune accentul pe factorii imperialişti sau pe cei defensivi, are, după opinia noastră, o tendinţă exagerată de a-i atribui lui Stalin responsabilitatea exclusivă a sovietizării Europei de Est. Se manifestă aici o apreciere reductivă care diminuează un element-cheie al procesului: forţa de atracţie şi cea ofensivă a comunismului asupra unei părţi a populaţiilor din Europa de după război. Nu se va repeta niciodată destul - mai ales după implozia sa finală care tinde să oculteze multe din realităţile acelei perioade, extrema popularitate de care a putut să se bucure atunci, comunismul, în special la oamenii tineri şi la intelectuali. Niciodată ca atunci nu a mai apărut el ca singurul obstacol existent împotriva detestatului nazism şi a fascismului, ca singura ideologie capabilă să genereze o nouă ordine, dreaptă şi generoasă. În sânul populaţiilor martirizate de război, se stabiliseră - încurajate de propaganda sovietică - corespondenţe strânse între termeni ca "socialism", "democraţie", "rezistenţă", "comunism", "Uniunea Sovietică", "Stalin"... Aceste apropieri şi confuzii explică în parte supradimensionarea bruscă a efectivelor în anumite partide comuniste, cum ar fi Partidul Comunist Cehoslovac, ajungând de la 85 de mii la un milion de aderenţi.

Ocultarea sau, pur şi simplu, diminuarea locului ideologiei în expansiunea stalinistă a anilor 1945-1947 echivalează deci cu renunţarea la un important instrument de înţelegere [14]. Chiar dacă, într-adevăr, mesianismul ideologic nu a contat - sau a contat puţin în motivaţiile lui Stalin, credinţa în comunismul încarnat de Uniunea Sovietică a uşurat în mare măsură operaţia.

Nu este uşor să evoci într-o manieră de ansamblu totalitatea celor opt ţări din Europa de Est, înainte de 1948, fiecare dintre ele prezentând evoluţii şi situaţii particulare: unele au fost de partea Aliaţilor, altele de partea celor învinşi; unele sunt de tradiţie rusofilă, altele categoric antiruse; unele, ca Cehoslovacia, au un partid comunist puternic, în vreme ce în România sau în Ungaria un asemenea partid era ca şi inexistent. Prima sovietizare, care a avut loc între 1944 şi 1947, fără a omogeniza ansamblul, cum avea să încerce să o facă cea de-a doua, a încercat totuşi, prin presiunea inegală exercitată de sovietici şi de comunişti, să constituie două grupuri: unul, corespunzând ţărilor balcanice - Bulgaria, România, Iugoslavia, Albania - a cunoscut atunci un proces de integrare şi de modelare precoce şi profundă; cealaltă, formată din ţări din zona central-europeană - Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, a fost relativ mai puţin afectată de fenomen. De distincţia aceasta trebuie să se ţină cont de fiecare dată când, pentru comoditatea discursului, ne referim la totalitatea celor opt state din est.

În timpul acestei prime faze, influenţa sovietică se exercită în două feluri. În mod deschis, Armata Roşie ocupă, începând din 1944, o mare parte a ţărilor şi asta printr-o prezenţă masivă. Numai în zona dintre Bug şi Vistula au existat aproape două milioane de soldaţi sovietici, adică 35 de soldaţi pe kilometru pătrat. Cu aceste trupe de eliberare şi de ocupaţie au sosit reprezentanţii direcţi ai Kremlinului care nu ezită să ceară imediat crearea de guverne prosovietice. La doar 15 zile după conferinţa de la Ialta, Andrei Vîşinski, emisarul lui Stalin, soseşte la Bucureşti şi-l impune pe Petru Groza. Cum notează Cristian Bocancea, "nu era o simplă schimbare de guvern, ci o adevărată schimbare de regim politic [15]".

În această perioadă, influenţa sovietică este în mod evident susţinută energic de partidele comuniste. Chiar dacă, în mai multe ţări, efectivele lor erau la început dintre cele mai reduse, ei ştiu să pună în evidenţă şi să-şi amplifice meritele în rezistenţă, ceea ce le permite să vorbească de pe poziţii de autoritate. Dimpotrivă, supunându-se, se pare, directivelor sovietice, nu-şi afişează identitatea revoluţionară şi se arată mai ales partizani ai uniunii forţelor antifasciste. De asemenea, tot prin intermediul direct al partidelor comuniste care pun mâna pe ministerele cheie, cel al Justiţiei şi cel al Internelor, sovieticii controlează şi epurează armata, poliţia, magistratura, învăţământul. Nu mai este nici o îndoială astăzi, că epurările care se declanşează foarte curând în anumite state - România, Bulgaria, Polonia, sunt orchestrate de partidele comuniste şi dirijate din umbră de sovietici. Aceste epurări permit îndepărtarea tuturor personalităţilor susceptibile de a sta în calea proiectelor lor. URSS veghează, totodată, aproape pe faţă în statele balcanice, la întreruperea legăturilor create cu ţările din afara viitorului bloc sovietic - în special legăturile economice, cu scopul de a reorienta schimburile exclusiv în direcţia sa şi a statelor "prietene". Încă din 1946, 80% din volumul importurilor şi exporturilor Bulgariei provin din URSS şi din Europa de Est. Tot prin intermediul partidelor comuniste, Uniunea Sovietică exercită deja, în timpul acestei prime perioade, o influenţă decisivă la crearea noilor instituţii din statele respective. Ţinând cont de atracţia exclusivă pe care comuniştii epocii o au pentru regimul sovietic, acesta le serveşte de inspirator şi de model în reconstrucţia politică, economică şi culturală. Totuşi, cu excepţia anumitor cazuri, cum ar fi Iugoslavia şi Albania, nu se observă încă o reproducere integrală a modelului sovietic.

Într-adevăr, în ciuda controlului exercitat de Uniunea Sovietică în mod deschis şi prin intermediul partidelor comuniste, importantele reforme care transformă în acel moment fiecare din ţările în discuţie nu ajung, în cele mai multe cazuri, la instaurarea unui sistem colectivist şi nici la o reproducere a sistemului sovietic. Noile "democraţii populare" se vor la jumătatea drumului între democraţiile de tip occidental şi regimul comunist dus până la ultimele sale consecinţe. Evocând în 1936 viitorul Spaniei în cazul victoriei republicanilor, secretarul general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov vorbise deja despre un "stat cu o adevărată democraţie populară. Acesta nu va fi încă un stat sovietic, ci un stat antifascist, un stat al stângii, cu participarea burgheziei cu adevărat de stânga [16]". Acest tip de regim trebuia, în viziunea comunistului ceh Klement Gottwalt "să evolueze în linişte spre un socialism specific, conform cu tradiţiile, cu mentalitatea populaţiei". Nu era singurul care făcea acest gen de promisiuni. Toţi ceilalţi lideri comunişti din estul european, de la Gomulka la Rákosi, anunţau instaurarea unei versiuni naţionale a socialismului, specifică fiecărui stat. Nu este deloc greşit să ne imaginăm o doză de sinceritate în aceste afirmaţii. Mai multe elemente - cum ar fi prima opinie exprimată faţă de planul Marshall sau abordarea prudentă a colectivizării - pot fi interpretate ca o reticenţă din partea anumitor lideri comunişti la o transpunere integrală a comunismului sovietic [17]. Contestarea comuniştilor din linia krajova ("linia interioară") - Gomulka în Polonia, Pătrăşcanu în România, Kostov în Bulgaria, Rajk şi Kádár în Ungaria - şi, desigur, tentativa de a-l îndepărta pe Tito în 1948, confirmă divergenţele şi dezacordurile profunde în politica de integrare şi de modelare pe care comuniştii adepţi ai liniei moskievska ("linia moscovită"), radicale, o preconizau.

Dacă refuzul de a transpune mecanic sistemul sovietic în statele Europei de răsărit, putea şoca echipele comuniste sosite de la Moscova, nu putea, dimpotrivă, decât să aibă asentimentul populaţiei. Ideea că "democraţia populară" care se construia era un fel de a treia cale între capitalism şi socialism era seducătoare. Aşa cum era mai degrabă liniştitoare ideea că vremea comunismului integral şi a "dictaturii proletariatului" va veni mai târziu. [18] Înseşi autorităţile sovietice lăsau să se înţeleagă că nu erau favorabile unei "transpuneri mecanice a sistemului sovietic". Ce s-a ales din aceste previziuni şi din aceste speranţe?

Din punct de vedere politic, s-au instaurat regimuri parlamentare pluraliste al căror element de bază a fost frontul popular - numit fie front naţional, front patriotic, front de eliberare, regrupând ansamblul formaţiunilor politice non-fasciste. Din punct de vedere economic, guvernele s-au orientat dintru început spre un control riguros al capitalismului. Aparatul de producţie a trecut într-o foarte mare măsură în mâinile statului. Reforme agrare de o foarte mare amploare au dus la o redistribuire a pământurilor.

Se înţelege, în aceste condiţii relativ buna primire care s-a putut face principiului noului sistem aflat în stadiul incipient şi primelor măsuri care au decurs din el. Se puteau găsi aici bazele a ceea ce avea să se numească mai târziu un "socialism cu faţă umană". A fost, după toate aparenţele, opinia multor cehoslovaci şi unguri până spre 1947. Dar la acea dată, majoritatea populaţiei din celelalte ţări se trezise la cruda realitate de un an deja - în România, şi în unele locuri de doi ani, în Bulgaria, de exemplu. Motivul principal se datora comportamentului partidelor comuniste care foarte curând, în anumite state, mai târziu în altele, au refuzat cu bună ştiinţă să joace rolul democratic şi s-au lansat - prin intermediul sindicatelor, organizaţiilor de masă, al presei, în tot felul de operaţii vizând eliminarea opoziţiei. În Bulgaria, încă din 1945, Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Bulgar se amesteca în mod "direct şi brutal" [19] în fixarea sentinţelor pentru 11 122 persoane aduse în faţa Tribunalului Poporului, dintre care unii nu comiseseră nici un alt delict decât acela de a fi fost adversari ai comuniştilor şi ai sovieticilor. În Polonia şi în Ungaria procesele şi execuţiile au început, de asemenea, încă din perioada coaliţiei frontiste.

În total, dacă anii 1945-1947 trebuiesc deosebiţi de perioada următoare, deosebirea rămâne valabilă mai ales pentru Cehoslovacia şi pentru Ungaria, care păstrează încă o anumită autonomie şi o anumită specificitate în comparaţie cu sistemul sovietic. Celelalte state pot fi clasificate în două categorii: în prima categorie intră Iugoslavia şi Albania care, foarte curând, au copiat instituţiile şi practicile sovietice, dar revendică - cel puţin Iugoslavia, dreptul la o politică externă independentă; cea de-a doua categorie cuprinde Bulgaria, România şi Polonia, care, mult înainte de 1948, ajunseseră deja la un stadiu foarte apropiat de sovietizarea integrală.

Chiar dacă, după declaraţia lui Churchill însuşi, o cortină de fier despărţea, încă din 1946, Europa în două, sovietizarea Europei de Est nu a devenit efectivă decât imediat după "lovitura de la Praga", când Cehoslovacia, după Ungaria, a trecut cu arme şi bagaje de partea sovietică. Înainte de a trece în revistă schimbările fundamentale - politice, economice şi culturale, care au rezultat din ele, considerăm necesar să replasăm această nouă şi fundamentală fază expansionistă în perspectiva istoriei lungi.

Raţiunile conjuncturale care au putut determina Uniunea Sovietică să transforme o "zonă de influenţă" sau de "securitate" într-un cvasiimperiu au fost expuse de nenumărate ori şi nu dorim să revenim asupra lor în detaliu. Este evident că Stalin căutase pentru o vreme să menajeze susceptibilităţile aliaţilor săi, considerând că nu era urgent să precipite evoluţia unei situaţii bine ţinute sub control. Începând din momentul în care vântul se întorcea şi Statele Unite au declarat, prin discursul lui Truman, că comunismul sovietic era un pericol, ameninţa Europa şi necesita un plan de anvergură - planul Marshall, Stalin nu mai avea nici un motiv să amâne procesul de sovietizare integrală.

Făcând acest lucru - şi este aspectul asupra căruia dorim să insistăm, Stalin se menţinea cu totul în logica proiectului bolşevic. Era în natura acestuia să-şi extindă cât mai mult posibil sfera de dominaţie a ţării - locomotivă şi să-şi disemineze modelul de guvernare [20]. Desigur, sfârşitul războiului civil şi instaurarea NEP îi determinaseră, cum se ştie, pe liderii bolşevici să-şi tempereze cumva mesianismul revoluţionar şi, finalmente, să-şi pună problema dacă trebuia să se dea prioritate dezvoltării URSS sau ajutorării forţelor revoluţionare din lume. S-a reţinut mai ales din această dezbatere duelul dintre Troţki şi Stalin, schematizând şi opunând în toate punctele poziţiile acestora, făcând din primul partizanul necondiţionat al "revoluţiei permanente" şi din cel de-al doilea partizanul "construcţiei socialismului într-o singură ţară". În realitate, poziţiile celor doi au fost multă vreme mai puţin categorice şi, finalmente, mai puţin opuse decât a colportat ulterior propaganda stalinistă. Pe de o parte, Troţki nu era deloc opac la ideea de a privilegia pentru o vreme interesele URSS, iar pe de altă parte, preconizând o investiţie prioritară în dezvoltarea URSS, cu siguranţă Stalin nu abandona în forul său interior ideea că odată devenită puternică URSS îşi va răspândi modelul în lume.

Încă din mai 1925, Stalin prezenta foarte ambiţiosul program de dezvoltare economică a URSS ca un mijloc de a consolida ponderea în lume a noului stat comunist: "Ne trebuie, declara el atunci, între 15 şi 20 de milioane de proletari industriali, electrificarea principalelor regiuni ale ţării noastre, cooperativizarea agriculturii şi o industrie metalurgică avansată. Atunci nu vom mai avea de ce să ne temem. Atunci vom învinge la scară mondială". În acest scop, Stalin trebuia să se străduiască prin toate mijloacele, la sfârşitul anilor 1920 şi de-a lungul anilor 1930, să accelereze industrializarea şi colectivizarea agriculturii. Totuşi, obiectivul nu era numai economic, ci global. Stalin dorea să clădească un sistem complet, ale cărui mecanisme - politice, sociale, economice şi culturale, să fie prezentate lumii ca un "model de stat socialist".

Una dintre piesele capitale a fost "Marea Constituţie" din decembrie 1936, elogiată în manualele şcolare sovietice drept "cea mai democratică din lume", care făcea din sistemul sovietic "un exemplu de democraţie socialistă dintre cele mai consecvente [21]".

Prin urmare, încă din această perioadă, Stalin modelase în sensul dorit de el un sistem de putere care nu numai că întărea ponderea URSS printre marile puteri mondiale, dar care constituia un model statal susceptibil de a fi exportat atunci când ocazia avea să se ivească. Toate bazele viitoarelor "democraţii populare" erau inventate şi experimentate în acel moment: structurile statale (adunări şi consilii), paravane democratice destinate să mascheze atotputernicia şi ultracentralizarea oligarhiei Biroului Politic şi a Secretariatului General al Partidului Comunist; operaţiunile specifice de transformare socialistă (naţionalizări, colectivizare etc.); instrumentele de dominare prin teroare (armată, poliţie politică, lagăre de concentrare etc.); procesele-spectacol destinate să elimine opozanţii şi să terorizeze opinia publică. Sistemul era tocmai bun de dat la export.

Desigur, în deceniul dinaintea războiului, nu se prea vorbeşte în sferele staliniste înalte de exportul modelului care se construia. La cel de-al VI-lea Congres al Cominternului, din vara anului 1928, Stalin a pus capăt definitiv speranţelor acelora care mai credeau în prioritatea idealurilor internaţionaliste: "Este autentic revoluţionar cel care este gata să apere Uniunea Sovietică, fără rezervă, deschis, necondiţionat." Dar ar fi o naivitate să ne imaginăm că în tot acest interval de timp, în special între 1933 şi 1939, când în mod oficial URSS pledează pentru o politică de neutralitate, el ar fi abandonat, contravenind practicii bolşevice, orice obiectiv expansionist. Cum observă A. Avtorhanov: "teoria stalinistă de edificare a socialismului într-o singură ţară, linia economică acordând prioritate industriei grele, toate acestea nu pot să însemne, din punctul de vedere al politicii externe sovietice, decât voinţa de a reînarma ţara din punct de vedere economic şi tehnic în vederea unei politici de cucerire a comunismului internaţional sub o formă activă şi expansionistă [22]". Altfel spus, după strategii de la Kremlin, era inutil şi periculos să vrei să faci comunismul să roiască, înainte ca stupul-mamă să fie consolidat şi destul de puternic pentru a impulsiona şi proteja migraţia. La fel cum în numele unicităţii mişcării era de negândit ca noile implanturi să nu se organizeze în conformitate cu formele, în spiritul şi sub tutela statului-motor, ceea ce presupunea existenţa în fiecare ţară a unor echipe competente şi total devotate acestuia.

Fără îndoială, echipa stalinistă avea în vedere că această răspândire, atunci când avea să se producă, nu se va putea face decât în folosul statului iniţiator, URSS, proclamat, încă din 1928, "motorul internaţional al revoluţiei proletare [...], baza mişcării universale a claselor asuprite, leagănul revoluţiei internaţionale, cel mai important factor istoric din întreaga lume", mai exact în folosul Rusiei. Într-adevăr, de când dispunea de răspunderi majore, Stalin nu încetase să facă din Rusia modelul şi polul major al Federaţiei. De-a lungul întregului deceniu 1930, asistăm la o "decapitare a naţiunilor neruse" şi la o "rusificare foarte accentuată în toate domeniile [23]". O asemenea politică este semnificativă pentru modalitatea hegemonică în care Stalin concepe raporturile cu pretinsele "republici surori" şi propovăduieşte în mod limpede sovietizarea statelor est-europene după război.

Astfel că deceniul care a precedat războiul este o perioadă până la urmă capitală pentru viitoarea expansiune, deşi a fost descrisă prea adesea ca o perioadă de pauză şi de renunţare. Noul stăpân al URSS construieşte acum un sistem de stat care, în viziunea lui, este unul de vocaţie universală, pune mâna pe partidele comuniste străine şi impune ideea de preeminenţă a URSS şi a Rusiei. Toate elementele viitoarelor acţiuni expansioniste sunt de acum înainte definite şi stabilite. Nu mai este nevoie decât de momentul propice.

Anexiunile din 1939 şi din 1940, care decurg din protocolul secret al pactului germano-sovietic din august 1939, capătă a posteriori mai multe semnificaţii, în directă legătură cu viitoarea sovietizare a Europei de Est. Ele confirmă mai întâi că ideea expansionistă nu a fost câtuşi de puţin exclusă din programul conducătorilor sovietici. Este desigur vorba despre o expansiune de tip statal în care ideologia nu joacă nici un rol. Revendicând şi anexând Istmul Carelia, Statele Baltice, o parte din Polonia şi Basarabia, Stalin revendică şi recapătă frontierele şi zonele de influenţă ale Imperiului Ţarist. Făcând acest lucru el se comportă ca un suveran grijuliu cu moştenirea predecesorilor săi şi preocupat să garanteze securitatea şi strălucirea regatului rău. El demonstrează - ceea ce ulterior va fi de nenumărate ori confirmat în alte ţări comuniste - că, spre deosebire de dogmele internaţionaliste, comunismul nu semnifică ruptura cu naţionalismul ci că, dimpotrivă, el poate dura şi progresa, se poate chiar sprijini pe el. Adevărata mobilizare patriotică lansată de Stalin după iunie 1941 ne oferă o ilustrare remarcabilă. Esenţialul, din punctul de vedere bolşevic, este să nu se facă din naţionalism un scop, ci un simplu mijloc de consolidare a comunismului. În acest spirit, anexările decurgând din pact pot fi descrise nu ca expresia unui imperialism de stat ci ca mijlocul de a consolida motorul comunismului mondial, Rusia.

În desfăşurarea lor, anexiunile din 1939-1940 prezintă numeroase analogii cu viitoarea sovietizare a estului european. Revenind asupra evenimentelor acestor cuceriri din 1939-1940 - adesea teribile, avem adeseori sentimentul că ele au constituit un fel de eşantion de încercare, de câmp experimental pentru cele din 1944-1948 [24]. Observăm, de asemenea, în timpul acestei prime perioade expansioniste o mare diversitate tactică pe care o regăsim în faza postbelică. În ambele cazuri, preocuparea fundamentală a instigatorilor loviturilor de forţă a fost aceea de a da pe cât posibil o aparenţă legală acesteia. Astfel, intervenţia sovietică în Polonia este justificată prin raţiuni de solidaritate şi umanism, după cum încearcă să argumenteze un manual şcolar sovietic: "Trupele poloneze fiind înfrânte [...], populaţia Poloniei s-a trezit abandonată în voia sorţii. Guvernul sovietic nu putea în aceste condiţii să se arate indiferent la destinele fraţilor săi de sânge, ucrainenii şi bieloruşii care locuiau în Ucraina şi Bielorusia occidentale. Situaţia din Polonia crea la rândul ei o ameninţare de vecinătate periculoasă cu URSS." Armata Roşie fiind "primită cu entuziasm", "alegeri larg democratice" au avut loc şi au dus la desemnarea de adunări naţionale "care au cerut Sovietului Suprem al URSS să primească popoarele Ucrainei şi Bielorusiei occidentale în sânul marii familii a popoarelor sovietice".

În Finlanda, sovieticii, forţaţi chipurile să intervină împotriva "clicii militare" care conducea ţara şi periclita securitatea graniţei de nord-vest a URSS, pretind că au fost mărinimoşi. Deşi aveau "posibilităţi depline de a ocupa întreaga ţară ca despăgubire de război", ei s-au mulţumit la un "minimum necesar" pentru a asigura securitatea Leningradului şi a Murmanskului. La fel în Basarabia, prin negociere, URSS se mândreşte de a fi reuşit să rezolve pe cale paşnică conflictul sovieto-român care dura de multă vreme: "populaţia Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a salutat cu entuziasm eliberarea sa de către Armata Roşie."

Această insolentă travestire a faptelor întreprinsă de propaganda sovietică se sprijină pe un număr de acoperiri legale, cum ar fi organizarea de alegeri chipurile libere sau trimiterea "spontană" de moţiuni de aderare la URSS de către ţările anexate. Ea permite, în acelaşi timp, deghizarea motivaţiilor pur imperialiste sub consideraţii umanitare, ocultarea operaţiilor de spionaj, de infiltrare, de manipulare la care se dedau în folosul comuniştilor guvernele de coaliţie şi, mai ales, de a trece sub tăcere recursul la forţa cea mai brutală - arestarea şi deportarea a zeci de mii de lituanieni de toate vârstele în noaptea de 14 spre 15 iunie 1940; lichidarea sau deportarea în Siberia a unui milion de moldoveni începând din 29 iunie 1940 [25].

Această propagandă a oferit aliaţilor posibilitatea de a ieşi într-o oarecare măsură basma curată atunci când, începând din 1941, Stalin i-a somat, încă din timpul primei întâlniri la Teheran la sfârşitul anului 1943, să recunoască aceste anexări forţate, deghizate în uniri voite. Acceptând faptul împlinit pentru a nu supăra un partener nou şi indispensabil, occidentalii au arătat că, dacă aparenţele legale erau salvate, ei erau susceptibili de a aproba operaţii expansioniste clare. Câţiva ani mai târziu, dornic să-şi lărgească şi mai mult zona de influenţă spre vest, Stalin avea să-şi amintească, înaintea aceloraşi aliaţi, de acest comportament.

În plus, elementul cel mai important pentru consideraţiile noastre, anexiunile din 1939-1940 sunt marcate de pecetea hegemonică a sovietizării de după război. Procesul din 1939-1940 este radical imperialist, mai deschis chiar decât va fi cel din 1945-1948, care lasă să subziste pentru fiecare din aceste state o suveranitate formală, în timp ce în 1939-1941, populaţiile sunt integrate fie direct în republicile existente, fie în noile republici sovietice. Această diferenţă de tratament şi de statut, care se explică prin diferenţa de context şi, mai ales, prin diferenţa de argumentare - în 1939-1941 se susţine că e vorba de recuperări de teritoriu (cu excepţia Bucovinei) şi se vorbeşte de "reunire" sau de "revenire", nu este lipsită de interes, dar rămâne formală. La Riga, la Vilnius, la Chişinău, începând din 1939-1941, ca şi la Varşovia, Sofia, Bucureşti sau Praga, începând în multe cazuri din 1945 şi în toate cazurile din 1948, singura putere care contează de acum înainte este puterea Moscovei şi doar ruşii sau staliniştii necondiţionali deţin mecanismele esenţiale. Cultura rusă devine peste tot un model, în vreme ce culturile naţionale sunt puse sub obroc.

Pe scurt, există evidente şi sugestive analogii între anexiunile din 1939-1941 şi sovietizarea Europei de Est de după cel de-al Doilea Război Mondial. În ambele cazuri regăsim aceeaşi dualitate. Ca faţadă, avem "republici" independente sau "democraţii populare", adică state care, conform cu voinţa unei părţi a populaţiei lor, au ales comunismul ca ideologie conducătoare. În realitate, sunt state supuse în acelaşi timp modelului stalinist al comunismului şi hegemoniei statului sovietic. Aceste două imagini, una virtuală, cealaltă reală - rămân până în 1989 trăsătura lor distinctivă.

Raportate la sistemul stalinist clădit în URSS în perioada dintre cele două războaie, modelarea statelor est-europene este totală. Ar fi mai potrivit să vorbim despre "clonare". Din punct de vedere politic, constituţiile pe care le adoptă cele opt state noi, între ianuarie 1946 şi octombrie 1949, sunt calchiate fidel după constituţia sovietică din 1936. Ele au, deci, aceeaşi aparenţă democratică - putere legislativă aleasă prin vot universal, executiv încredinţat unui organ colectiv, aceleaşi drepturi şi îndatoriri cetăţeneşti - întărită de menţinerea mai multor partide politice (cu excepţia României). Dar, în spatele acestei vitrine în culorile libertăţii şi ale democraţiei, regăsim toate trăsăturile sistemului totalitar şi dictatorial stalinist: o singură listă de candidaţi la alegeri, un partid care dirijează statul şi ansamblul societăţii, în mâinile unei oligarhii reunite în jurul secretarului general al partidului comunist, veritabil Stalin la scară locală.

Din punct de vedere economic, clonajul este de asemenea complet. Nici o clipă nu s-a avut, se pare, în vedere ideea de a modula colectivizarea şi naţionalizările în funcţie de starea de dezvoltare, foarte variabilă, a economiilor din fiecare ţară. Cehoslovacia, devenită totuşi înainte de război unul dintre statele cele mai dezvoltate din Europa central-răsăriteană, a fost tratată în acelaşi fel ca sărăcăcioasa Albanie. După faza de dezmembrare a marilor proprietăţi, încheiată în mare parte înainte de 1948, a fost intensificată, începând din 1949 - prin intervenţia Cominformului şi la ordinele lui Stalin, cea a colectivizării. Organizaţia prezentată atunci ca model a fost, cu toate eşecurile sale continue din anii 1930, colhozul sovietic. În ciuda unor foarte puternice presiuni, ţăranii din Europa centrală au rezistat, adeseori cu înverşunare, vreme îndelungată. Într-o lucrare recent publicată, Georges Diener arată că în România sfârşitului anilor 1940 şi deceniului 1950 "revoltele ţărăneşti au luat în multe locuri forme insurecţionale" şi că "puterea nu s-a înşelat reacţionând cu mijloace pe măsura fricii sale teribile de acest tip de fenomen. Batalioane întregi de securişti au fost trimise pentru a restabili ordinea, în cea mai mare parte a situaţiilor înăbuşind în sânge răscoalele, arestând, deportând, încarcerând, asasinând şi executându-i pe conducătorii reali sau inventaţi [26]."

Astfel, adeseori cu ajutorul forţei celei mai brutale, modelul economic stalinist s-a impus în toate punctele şi într-un ritm accelerat. Naţionalizarea s-a înfăptuit de două ori mai repede în "democraţiile populare" decât s-a petrecut în URSS după 1917. Încă din anii 1949-1950, planificarea de tip stalinist a fost impusă peste tot: planuri de lungă durată, adeseori cincinale, privilegiind industria grea şi mijloacele de producţie.

Din punct de vedere social şi cultural, am asistat, ca în Uniunea Sovietică, la o dublă mişcare de distrugere a societăţii civile originale - eliminarea "duşmanilor de clasă", lupta împotriva "familiei burgheze", religiei, bisericilor, a identităţilor naţionale - şi la restructurarea proiectată a unei societăţi noi - realizată de organizaţii de masă controlate de partidele comuniste. De la Tirana la Varşovia, marii preoţi ai culturii oficiale - Wazyk în Polonia, Moraru în România, Revai în Ungaria etc., ca emuli zeloşi ai lui Jdanov, au condus cu o mână de fier literatura şi arta. De acum înainte totul venea de la Moscova şi... totul ducea la Moscova.

Zdrobitoarea hegemonie sovietică - multă vreme negată de turiferarii URSS, avea două chipuri, unul oficial, celălalt ocultat. Prin tratatele de prietenie şi cooperare, semnate cu diferite state din Europa de Răsărit între decembrie 1943 în Cehoslovacia şi septembrie 1955 în RDG, existau relaţii instituţionalizate cu URSS în materie de economie şi cultură şi în problemele apărării. Să ne amintim că această cooperare cu Moscova a fost foarte curând considerată aproape exclusivă şi interzicea legăturile cu alte state din afara Blocului. Încă din anii 1944-1947, "democraţiile populare" nu mai aveau libertatea efectivă în politica lor externă.

Paralel cu aceste legături oficiale - tratate, Pactul de la Varşovia, Cominformul, exista, abia mascată, o infiltrare integrală efectuată de sovietici în toate mecanismele importante ale statului: partide, administraţie, armată, poliţie, sindicate...

Hegemonia economică a "Fratelui cel Mare" nu era mai puţin totală şi zdrobitoare. Prin diverse mijloace - reparaţii de război, constituirea de societăţi mixte, acorduri comerciale etc. cea mai mare parte a bogăţiilor statelor a fost absorbită, cum se ştie, de URSS. Acestea au reuşit foarte repede să aducă statele respective în starea de completă dependenţă, realizând un veritabil sistem colonial. În sânul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) creat în 5 ianuarie 1949, pe care îl domina hotărâtor - 70% din capacitatea industrială totală, URSS îşi trata partenerii aşa cum tratau statele capitaliste partenerii din ţările subdezvoltate, schimbând produsele sale finite pe materiile prime şi impunând preţuri exorbitante.

Pe scurt, când Stalin a ieşit din scenă, bilanţul sovietizării Europei de Est era dublu: pe de o parte, cel care a prevalat în ansamblul acestor state a fost sistemul sovietic clădit în anii 1930; pe de altă parte, URSS crease un adevărat "imperiu", adică o structură construită exclusiv în favoarea sa şi sub controlul său total. Această dualitate, caracteristică procesului de sovietizare, este confirmată de mişcările contestatare care se dezvoltă încă din 1948, şi care îmbracă, la rândul lor, un dublu aspect.

Când "imperiul" abia se constituise, "schisma iugoslavă" revelează cu limpezime tuturor - celor care nu înţeleseseră încă, dubla temelie a întreprinderii staliniste. Cu ocazia spectaculoasei rupturi pe care Tito nu a dorit-o, se dezvăluie într-adevăr cei doi termeni ai contractului tacit implicaţi de integrarea Iugoslaviei în orbita sovietică: în primul rând, adoptarea în toate punctele a modelului de stat stalinist, atât în instituţii cât şi în practică, obligaţie la care Tito răspunsese cu zel şi fără reticenţe; în al doilea rând, acceptarea unei vasalizări şi a unei dominaţii totale de către URSS, mergând de la jaful economic (în special prin intermediul societăţilor mixte), la refuzul oricărei politici externe autonome, ceea ce pentru Tito a fost foarte curând grei de suportat. Imediat ce ruptura s-a produs, el s-a aflat în faţa unei duble obligaţii: pentru a-şi marca ruptura de URSS a trebuit să inventeze un nou model de stat comunist (de tip "autogestionar") şi să redefinească în întregime ancorarea politică a ţării, respingând în acelaşi timp sistemul sovietic şi sistemul liberal, şi creându-l pe cel al statelor "nealiniate".

Mişcările contestatare care, inspirate adeseori din titoism, au agitat puternic "democraţiile populare" est-europene între 1953 şi 1956, au repus în cauză cele două aspecte ale sovietizării staliniste. În majoritatea lor, muncitorii de la Praga, Plzen, Berlinul de Est, în iunie 1953, cei de la Poznan în iunie 1956, ca şi locuitorii Varşoviei şi Budapestei în octombrie 1956, contestă nu atât comunismul cât modelul comunist care le este impus. Ceea ce denunţă ei cu virulenţă, şi uneori cu violenţă, este tocmai varianta stalinistă a organizării muncii (stahanovismul), alinierea salariilor la randamentele cele mai mari, creşterea (pretins benevolă) a duratei zilei de muncă. La fel cum refuză despotismul unui partid-stat care, după bunul său plac, repune în discuţie preţurile produselor de primă necesitate sau valoarea monedei. Extraordinarul succes al lui Gomulka în Polonia şi al lui Nagy în Ungaria ţine de speranţa că ei ar încarna un socialism "care nu uită omul", adică un socialism opus modelului stalinist.

Aceleaşi mişcări contestatare din prima jumătate a deceniului 1950 resping la fel de explicit hegemonia sovietică. În iunie 1953 la Plzen, muncitorii, luând cu asalt primăria, au sfâşiat portretele lui Stalin şi Gottwald, au călcat în picioare drapelul sovietic. Cei din RDG cer plecarea sovieticilor. Trei ani mai târziu, Wladyslaw Gomulka devine, în câteva ore, persoana cea mai populară din Polonia, fiindcă este considerat de concetăţenii săi "omul care a rezistat ruşilor". La fel cum, peste câteva luni, intervenţia trupelor sovietice în Ungaria a dezgustat întreaga populaţie şi a coalizat-o pe loc: "Ideea de eliberare naţională, rezistenţa împotriva presiunilor sovietice - observă François Fejtö - devine numitorul comun al tuturor aspiraţiilor, baza unei noi unanimităţi naţionale, liantul unirii tuturor categoriilor sociale".

Dubla contestare a modelului stalinist şi a hegemoniei sovietice revine în scurta istorie a "democraţiilor populare". O regăsim la originea tuturor încercărilor de reformă întreprinse de conducătorii comunişti (Nagy, Gomulka, Kádár etc.), aşa cum o regăsim - încarnată în acelaşi timp de facţiunea reformistă a partidului comunist şi de societatea civilă, în scurta Primăvară de la Praga din 1968. Eroarea tuturor succesorilor lui Stalin, până la Gorbaciov exclusiv, este aceea de a nu fi ştiut să accepte - pentru a salva sistemul comunist, să se scuture şi să distrugă cei doi stâlpi ai expansiunii staliniste în Europa centrală: modelarea şi hegemonia sovietice [27]. Atunci când, începând din 1985, Gorbaciov, care înţelesese acest lucru, a impus o altă politică, era mult prea târziu. Şi cum a declarat el lui Honecker, apoi în faţa întregului Birou Politic est-german, în 6 octombrie 1989, destinul avea să se ocupe cu "pedepsirea celor care rămân în urmă". Zilele imperiului stalinist erau de acum efectiv numărate.

Note:
[1] H. Seton Watson, The East European Revolution, Oxford, 1950.
[2] Georges Mink, Vie et mort du bloc soviétique (Viaţa şi moartea blocului sovietic), Paris-Florenţa, 1997.
[3] François Fejtö, Histoire des démocraties populaires (Istoria democraţiilor populare), Paris, Le Seuil, prima ediţie 1952.
[4] Hélène Carrère d'Encausse, Le Grand Frère (Fratele cel Mare), Paris, Flammarion, 1983.
[5] Printre lucrările cele mai importante, cităm, pentru Cehoslovacia: K. Bosl (coordonator); Das Jahr 1945 in der Tschechoslowakei: internationale, nationale und wirtschaftlich-soziale Probleme, München, 1971; Karel Kaplan, The Short March: The Communist Takeover in Czechoslovakia, 1945-1948, Londra, Hurst, 1987; pentru Polonia: K. Kersten, The Establishment of Communist Rule in Poland, 1943-1948, Berkeley, 1991; Miklos Molnar, La démocratie se lève à l'Est. Société civile et communisme en Europe de l'Est: Pologne et Hongrie (Democraţia se trezeşte în Est. Societate civilă şi comunism în Europa de Est: Polonia şi Ungaria), Paris, PUF, 1990; pentru România: G. Ionesco, Communism in Romania, 1944-1962, Londra, Oxford University Press, 1964; pentru Iugoslavia: Jan Krulic, Histoire de la Yougoslavie de 1945 à nos jours (Istoria Iugoslaviei din 1945 până în zilele noastre), Bruxelles, Complexe, 1993.
[6] Regăsim în legătură cu sovietizarea Europei de Est, interpretări clar delimitate ale istoricilor Războiului Rece: "tradiţionaliştii" apărând punctul de vedere american şi punând în evidenţă expansionismul sovietic (H. Feis, Adam B. Ulam, Lynn E. Davis), "revizionişti" anilor 1960, pentru care SUA, prin agresivitatea lor, sunt cele care au obligat sovieticii să creeze un cordon de securitate (D.F. Fleming, W.A. Wiliams, G. Kolko, D. Horowitz), şi "realiştii", punând accentul pe caracterul inevitabil al împărţirii Europei la sfârşitul războiului (L. Halle, J. Lukacz, J. Gaddis). A se vedea pe această temă articolul sintetic al lui Marco Altherr, "Les origines de la Guerre froide: un essai d'historiographie" (Originile Războiului Rece: un eseu istoriografic), Relations internationales, 1977, nr. 9, pp. 69-81.
[7] Norman Naimark şi Leonid Gibianski (coord.), The Establishment of Communist Regimes in Eastern Europe, 1944-1949, Westview Press, 1998.
[8] Jean Laloy, "À propos des origines de la Guerre froide" (Despre originile Războiului Rece), Crises et guerres au XXe siècle: analogies et différences (Crize şi războaie în secolul XX: analogii şi diferenţe), Paris, IFRI, 1981, pp. 65-76.
[9] Hélène Carrère d'Encausse (Le Grand Frère, op. cit., pp. 22-37) a analizat în detaliu treptata, dar incontestabila formulare a proiectelor sovietice în Europa de Est, în timpul întâlnirilor cu Aliaţii, din 1941 până în 1945.
[10] E. Kalinova şi I. Baeva, La Bulgarie contemporaine entre l'Est et l'Ouest (Bulgaria contemporană între Est şi Vest), Paris, L'Harmattan, 2001, pp. 19-21.
[11] Jean Laloy, art. cit., p. 68.
[12] Citat de D. Horowitz, De Yalta au Viêt Nam, Paris, UGE, col. "10/18", 1973, p. 116.
[13] Pierre Barral, Il y a trente ans, la Guerre froide (Războiul Rece acum 30 de ani), Paris, Armand Colin, 1984, p. 41.
[14] Jean-François Soulet, Histoire comparée des États communistes,de 1945 à nos jours (Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre), Paris, Armand Colin,1996, pp. 12-17.
[15] Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au postcommunisme, Paris, L'Harmattan, 1998, pp. 23-24.
[16] Cf. Jean-François Soulet, "Les démocraties populaires. Fondements et caractères" (Democraţiile populare, fundamente şi caracteristici) în P. Cabanel şi J.-M. Février (coord.), Questions de démocratie (Probleme de democraţie), Toulouse, Presses universitaires de Mirail, 2000, pp. 297-303.
[17] Wlodzimierz Brus, în The Economic History of Eastern Europe, 1919-1975, vol. III, Oxford, Clarendon Press, 1986, p. 7.
[18] Miklos Molnar, op. cit. p. 93.
[19] E. Kalinova şi I. Baeva, op. cit., p. 35.
[20] Ibid., p. 59.
[21] Bazilevitch, Bakhrouchine, Pankratova şi Foght, Histoire de l'URSS, Moscova, ediţie în limba franceză, 1948, Partea a treia, p. 365.
[22] A. Avtorhanov, La Méthode Brejnev, Paris, Fayard, 1981, p. 217.
[23] B. Nahaylo şi V. Swoboda, Après l'Union soviétique (După Uniunea Sovietică), Paris, PUF, 1990, p. 77.
[24] Jean-François Soulet, Histoire comparée..., op. cit., pp. 17-20.
[25] V. Matei, Le Pacte Molotov-Ribbentrop et ses conséquences pour la Bessarabie, Chişinău, Universitas, 1991.
[26] Georges Diener, L'Autre Communisme en Roumanie. Résistance populaire et maquis, 1945-1965 (Celălalt comunism în România. Rezistenţă populară şi luptă de partizani), Paris, l'Harmattan, 2001, pp. 38-39.
[27] Jacques Levesque, 1989. La fin d'un empire (1989. Sfârşitul unui imperiu), Paris, Presses de Sciences Po, 1995, p. 200.