Fellini despre Fellini. Convorbiri despre cinema

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.

Să ne întoarcem la amintirile lui Pierino. Ce fel de copil ai fost?

Se întâmplă să-mi cadă sub priviri fotografii vechi în care sunt în costum de marinar, în picioare, alături de fratele meu, în spatele mamei şi tatei instalaţi în două fotolii de catifea: îmi amintesc că a trebuit să le aducem de acasă până la fotograf, un socialist urmărit de poliţie, fiindcă mama dorea să fie fotografiată în fotoliul ei, cu Titina pe genunchi, căţeluşa care căpătase acest nume drept omagiu adus generalului Nobile, care în acel timp rătăcea în gheţurile polare.

Mai este încă o fotografie în care, înconjurat de vreo patruzeci de colegi de şcoală, fac pe măscăriciul cocoşat şi îndoit, asemeni lui Lon Chaney din Cocoşatul de la Notre-Dame. Mă văd în altă imagine singur, slăbănog, într-un costum de baie trandafiriu şi albastru ca cerul, care-mi ajunge până la genunchi: zâmbesc, cu ochii la cer, într-o atitudine de viţel nevinovat, iar părul meu bine uns cu briantină lasă pe frunte un cârlionţ; mă întreb ce a putut să-mi promită fotograful ca să mă reducă la această înfăţişare.

Privesc fotografiile: se poate pricepe ce fel de puşti e acolo? Bun? Sincer? Fericit? Şi ce a rămas din copilul delicat, cu un aer feminin? Am mai spus, în alte împrejurări, că deşi sunt adesea socotit drept "un cineast al memoriei", îmi amintesc foarte puţine întâmplări din copilărie. Vreau totuşi să-ţi fac o plăcere povestindu-ţi un episod care, dat pe mâna unui psihanalist, ar putea sugera interpretarea unui caracter, a unei vocaţii, poate chiar presimţirea unui destin. Îmi plăcea să fiu compătimit, să par misterios şi enigmatic. Era plăcerea mea să fiu greşit înţeles, să par o victimă. Odată, pradă nu ştiu căror idei de răzbunare, am inventat o sinucidere: cu puţină cerneală roşie furată de la serviciul tatei, mi-am frecat fruntea şi mâinile, apoi m-am culcat pe podeaua îngrozitor de rece din faţa scărilor. Tăcând chitic, fără să respir, am început să aştept, doar-doar o apărea cineva care să scoată primul strigăt de groază. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, pardoseala din lespezi era într-adevăr de gheaţă, m-a apucat şi un cârcel în pulpă, tot piciorul îmi tremura. "Cu atât mai bine, îmi spuneam, e tremurul agoniei." Mă cuprinsese frica: dacă mama, văzându-mă în starea asta, înnebunită de durere, se arunca în casa scării? "Să sperăm că nu se va întâmpla nimic", mă rugam, aşteptând îndârjit, foarte impresionat de soarta mea tristă. Iată că cineva deschide uşa mare de la intrare, simt vârful unui baston atingându-mi genunchiul. Era unchiul meu, care, cu o înfăţişare total inexpresivă, îmi strigă de la înălţimea lui de un metru nouăzeci: "Scoală, cretinule, du-te şi te spală pe faţă!" Am crezut că mor de-a binelea, atât eram de furios, atât eram de jignit; vreme de mulţi ani mi-am urât unchiul inteligent şi fără inimă.

Erai în clasa întâi la liceu când a izbucnit războiul din Etiopia. Ce-ţi mai aminteşti?

Plecarea voluntarilor din Rimini, printre drapele şi sticle cu vin, oamenii privindu-i cu oarecare stupoare: se vedeau chipuri cu cască şi uniformă, pe care nu ţi le-ai fi închipuit niciodată ţinând o puşcă în mână şi, pe deasupra, cu baionetă. Era acolo Gigin-din-şanţ, poreclit astfel fiindcă se ducea mereu să-şi facă nevoile într-un şanţ din spatele închisorii, spre marele scandal al spălătoreselor care-l înjurau şi aruncau după el cu saboţii sau cu bucăţi de săpun cât cărămizile. Era Ciapalos, poreclă intraductibilă, de o obscenitate totală. Era fiul prefectului, poreclit "cel mai frumos Cece", era Charlot, îmi amintesc de Mestecă-friptură, care ar fi trebuit să devină preot, dar care se amorezase mortal de o vânzătoare de îngheţată, era Rodriguez, campion de semigrele, un cap căruia i s-ar fi potrivit porecla de Sing-Sing, în alai numai el, cu gura ştirbă din cauza numeroaselor lovituri primite, intona Feţişoara neagră, cântecul atât de popular în acele timpuri de război, şi toată lumea îl relua în cor, aruncând priviri feroce în jur, acuzându-ne parcă pe noi toţi care nu plecam din Rimini. În toiul strigătelor vulgare, al cântecelor, al drapelelor negre şi tricolore fluturând în vânt, trenul s-a pus în mişcare într-un nor de fum; unul dintre voluntari a aruncat prin uşă, nu ştiu dacă de bucurie sau de furie, o portocală care s-a strivit de faţa telegrafistului, care flutura plin de patriotism un steguleţ alb, roşu şi verde.

Îmi amintesc de anumite afişe de pe pereţii din oraşul nostru: un legionar cu o secure în mână tăia lanţurile unei familii de negri. Au venit şi primele cărţi poştale înfăţişând negrese mici cu sânii goi şi comentariile tehnice pronunţate cu o voce demnă de Gigio Melandri, marele cunoscător de frumuseţi exotice: "Vedeţi, copii, negresa are sfârcurile mici şi depărtate, imposibil să le sugi pe amândouă deodată. Dacă pui gura între ele, numai aşa poţi să lingi, lip, lip, la dreapta şi la stânga; un rezultat echivalent pentru client cu linsul ambelor mameloane deodată." Noi îl ascultam într-o tăcere admirativă, unii propuneau să încerce invitând pe unul dintre noi să facă pe negresa.

Îmi mai amintesc şi de bufoneriile obişnuite la liceu, când ne strângeam trei-patru şi ne duceam la directorul de studii în delegaţie, cu o voce tremurând de emoţie şi înflăcărare, cerându-i acelui om de treabă să ne încredinţeze drapelul pentru a sărbători intrarea trupelor noastre victorioase în... "Unde?" întreba directorul, care era cel mai blând dintre oameni, un fost bibliotecar, cu un enorm nas alb ce-l făcea să semene cu un iepure uriaş, "unde au intrat?" Noi, drepţi: "În Waffankùl (derivat din înjurătura, extrem de populară în Italia, vaffancullo - du-te-n mă-ta, n.trad), domnule director, la doi paşi de Tolintesàc (derivat din expresia dialectală pentru mettilo nel sacco - vâră-l în sac, n.trad)." Bietul om avea unele bănuieli despre existenţa localităţilor, dar n-avea probabil curajul să facă nici cea mai mică obiecţie; odată, secretarul fasciei, într-un discurs, la începutul anului şcolar, a spus că Leopardi este evident un mare poet, dar cum grano salis, fiindcă în materie de poezie patriotică se poate şi mai bine, iar directorul, pentru care Leopardi era Dumnezeu în persoană, a avut impresia că citeşte o ameninţare în ochii fascistului. Aşa că ne-a încredinţat drapelul, iar noi, pradă unei veselii abjecte, ne-am dus să manifestăm sub ferestrele liceului de ştiinţe, apoi la şcoala tehnică, la şcoala normală şi, în încheiere, eliberând şi elevii altor şcoli, ne-am îndreptat cu toţii spre mare pentru a sărbători intrarea în Waffankùl.

Care-i adevărul din legenda că într-o zi ai părăsit casa părintească pentru a urma un circ?

Mi-ar fi plăcut, pur şi simplu, ca fuga să se fi petrecut într-adevăr. Sunt destul de încurcat că trebuie să vorbesc, din nou, despre circ, după ce am tot vorbit în toate filmele mele. Pot mărturisi că existau deja anumite coincidenţe, mai mult sau mai puţin misterioase, indescifrabile. Un fel de reverberaţie exaltantă, profetică, anticipatorie; iată, îmi amintesc ce am simţit prima dată când am pus piciorul sub bolta uriaşă, umedă, tăcută a unui cort de circ. Mă simţeam acasă în golul fermecat, cu rumeguşul umed, cu loviturile de ciocan, zgomotele surde care veneau nu se ştie de unde, nechezatul câte unui cal... Era circul copiilor, cel pe care l-am descris în Clovnii, un circ probabil foarte mic, care mie mi se părea imens, o astronavă, un aerostat, ceva în care aş fi vrut să călătoresc.

La ora spectacolului, aşezat pe genunchii tatei, auzind cum explodează în jurul meu trompete, lumini, aplauze, bătăi de tobă, glume deocheate ţipate de clovni şi iraţionalitatea lor de prostănaci bufoni, zdrenţăroşi, caraghioşi, am avut, foarte confuz, impresia că mă aşteptau pe mine. Mi se părea că mă recunosc, asemeni păpuşilor lui Mangiafuoco când de pe scenă îl văd, în fundul sălii, pe Pinocchio, pe care-l salută ca pe unul de-al lor, strigându-l pe nume, îmbrăţişându-l, dansând cu el toată noaptea. De fapt, am fost în fiecare zi la circ atât timp cât cortul a rămas sub ferestrele noastre, urmărind repetiţiile şi toate spectacolele. Odată, ai mei m-au căutat cu disperare până la miezul nopţii, nimeni nu bănuia că eram atât de aproape. S-a aflat despre fugă şi, peste o săptămână, profesorul meu Riva Giovannini m-a dojenit public, în clasă: "Avem printre noi o paiaţă", a spus, arătându-mă cu bastonul. A fost cît pe ce să leşin de plăcere.

Adolescenţa. Ce făceai, ce gândeai?

Ce vrei să gândească un băiat care trăieşte în provincie, în familie, respirând aerul fascismului, al liceului, al bisericii, al cinematografului american, iar vara, la plajă, privind nemţoaicele în costum de baie? Nu am cine ştie ce amintiri deosebite, de fapt am pus totul în filmele pe care le-am realizat. Dăruind publicului amintirile, le-am şters şi, pe deasupra, nu mai pot să disting între ce s-a întâmplat într-adevăr şi ce-am inventat. Amintirii reale i se suprapune amintirea fundalurilor pictate, a mării din plastic, iar personajele adolescenţei mele de la Rimini sunt ca înlăturate, cu lovituri brutale de coate, de actorii şi figuranţii care i-au reprezentat în construcţiile scenografice ale filmelor. Am golit depozitul de amintirile acelei epoci: dă-mi un răgaz, voi reinventa altele noi. De vreo cinci-şase ani, americanii insistă să fac Amarcord partea a II-a.

Şi Rimini?

Imensa strălucire a soarelui, vara, iarna, ceaţa făcând să dispară totul. Pentru mine, ceaţa este o mare experienţă de viaţă. Rimini nu mai exista iarna. Nici vorbă de piaţă, de primărie, ce devenea templul lui Malatesta? Ceaţa te ascunde altora, te trimite în clandestinitatea cea mai exaltantă, devii omul invizibil: nu te vezi, deci nu eşti. Întâmplarea îmi provoca o beţie care-mi dădea fiori. Amintirile cele mai puternice ale adolescenţei sunt legate, în mare parte, de întâmplări naturale, mai totdeauna într-un mod violent scenografic, îmi plăcea peste măsură să le fiu spectator, mergând până la a le provoca.

Sunt convins că am avut întotdeauna o anumită tendinţă de a interpreta fantastic lucrurile, de a le vedea ca un vizionar. Dispariţia catedralei înghiţite de ceaţă îmi producea o mare emoţie. Vara, umbra uriaşă a teatrului Vittorio-Emmanuelle, care tăia în diagonală Piaţa Cavour, era un alt spectacol care mă încânta. Sau inventam încântarea pentru a apărea altfel decât colegii mei, care nu înţelegeau nimic din trăncăneala mea despre povestea umbrei care împărţea în două piaţa. M-a stimulat întotdeauna instinctul spectacolului. Am recurs la culori pentru a mă deghiza: într-o zi, copil fiind, am primit vizita unei verişoare mai mari din Bologna şi n-am avut linişte până nu i-am şterpelit rujul de buze, ca să mă închid în baie şi să-mi mâzgălesc faţa.

Când ai început să-ţi pui întrebări?

Nu mi-am pus niciodată întrebări, nu-mi pun nici măcar azi, nu înţeleg de ce îmi pui tu. Neştiind să-mi răspund, nu văd de ce mi-aş complica existenţa punându-mi întrebări de ordin general. De la cursurile de filozofie din liceu nu-mi amintesc decât profesorul. Se numea Dell'Amore, era din sud, de la Avellino. Scria poezii în maniera lui d'Annunzio, foarte senzuale, şi ni le citea o dată pe lună, cu figura sa frumoasă, oacheşă, de meridional, cu ochelarii strălucind, cu părul lung (genul de bărbat pe care îl vezi în comisariate), cu şosetele găurite, cu epiderma puţin ciupită de vărsat, cu buze mari, tumefiate, peste care îşi trecea încet o limbă mare, roz. Mie îmi era foarte simpatic, dar era printre noi un oarecare Timbracci Dullio, fiul unui bigot insuportabil care, la procesiuni, îmbrăcat ca o fantomă, purta crucea şi cânta cu o mutră furioasă, încărcată de ameninţări. Bietul om a avut un atac în timpul unei procesiuni, s-a prăbuşit sub crucea mare, spărgând vitrina magazinului Mănuşa Roşie. Băiatul lui era spionul directorului de studii şi l-a pârât pe profesorul Dell'Amore că citeşte în clasă poeme obscene în timpul orei de filozofie. Din ziua aceea, când îi ceream profesorului să-şi declame poemele, Dell'Amore, flatat dar jignit, refuza, rugându-ne să nu mai insistăm, pentru a ne vorbi imediat de Spinoza.

Până în acel an şcolar nu aflasem că există o ştiinţă care urmăreşte să ne spună cine suntem şi încotro mergem. Eram fascinat ascultând primele lecţii: aveam impresia că, în sfârşit, văd în liceul nostru pe cineva care ştie să ne spună lucruri interesante, în afară de profesorul De Nittis care-l citea pe Homer ca marele tragedian Zacconi, emoţionându-ne până la lacrimi.

Trebuie să adaug că, din toate construcţiile geniale ale gândirii umane, din toate universurile conceptuale, nu-mi amintesc nimic. Şcoala şi viaţa erau două lucruri complet diferite. Se întâmpla rar ca lumea şcolară - abstractă, asupritoare, o lume de hârtie - să aibă sclipiri de umanitate, de concret, de imaginaţie reală. Din lecţiile amabilului profesor Dell'Amore nu mi-a rămas în memorie decât zâmbetul sfidător şi satisfăcut cu care, după ce ne cerea linişte, întreba cu o voce aproape solemnă: "După voi, dragi copii, dacă Ahile cel iute de picior şi o broască ţestoasă au de parcurs, alergând, un drum drept, dacă pornesc în acelaşi timp, care din doi ajunge primul?" Punându-i siguranţa la încercare, m-am ridicat şi am răspuns: "Broasca ţestoasă". Evident că n-am ştiut să explic de ce: din fericire pentru colegii mei, Zenon din Eleea, cu multe secole înainte, rezolvase dilema deconcertantă.

Să pornim spre Florenţa. De ce te-ai dus tocmai la Florenţa?

La Florenţa se afla săptămânalul umoristic 420 (după faimosul tun german care bombardase Parisul şi era numit în Franţa "Grosse Bertha") al lui Nerbini. Acolo trimisesem câteva desene şi schiţe umoristice; pe deasupra, Florenţa era mai aproape de Rimini decât Roma sau Milano. Eram încă la liceu când am luat, într-o dimineaţă, trenul şi m-am prezentat la redacţia ziarului, unde l-am cunoscut pe desenatorul Giove Toppi, colaboratorul principal al publicaţiilor editorului Nerbini. Toppi era autorul copertelor de la Buffalo Bill, Trei cercetaşi, Lord Lister, fără a socoti majoritatea desenelor de la 420; tot lui îi aparţineau cărţile poştale reprezentând Feţişoara neagră, frumoasa etiopiană, ilustraţiile romanelor pentru copii de Salgari şi Emma Perodi, afişe... Făcea parte din şcoala celor numiţi "figurinişti", discipolii lui Chiostri, ilustratorul legendar al lui Pinocchio.

Cu nasul său uriaş, cu favoriţii mari şi albi, cu o cutie plină cu jăratic pentru încălzit, pe burtă, Giove Toppi stătea zi şi noapte în faţa unei uriaşe mese de desen, într-o cameră mare, care mie, venit de la Rimini, mi s-a părut foarte frumoasă. Era în stilul Vittoriale, locuinţa lui d'Annunzio: covoare, perdele, statui, scuturi, nuduri feminine, armuri, iar în fund, un soi de pat mare ca un vapor, acoperit în întregime de perne. Toppi m-a primit de parcă era normal să mă aflu acolo. Nu mă privea. Continuând să deseneze, m-a întrebat dacă ştiu la Rimini o tuciurie cu ochii verzi, care l-a învins într-o partidă de "braţ de fier". Îi plăcea, cred, să joace rolul bătrânului binevoitor care-i ajută pe tineri să pătrundă în meserie. În căuşul palmei de la mâna în care ţinea creionul am văzut capul unei păsărele; tot fără să mă privească, Giove Toppi mi-a explicat: "N-am ce face, nu vrea în stânga, vrea să rămână aici, chiar în mâna mea dreaptă, cu care desenez. Dacă o pun un singur minut altundeva, începe să plângă de disperare. O auzi?... Mi se rupe inima." Lua pasărea în mâna mare şi caldă, apoi, cu un suspin, se apuca să deseneze.

Aşa ai fost angajat la 420?

Abia peste un an, trebuia să-mi termin liceul; când a fost vorba să mă înscriu la universitate, m-am trezit în faţa unui spaţiu vid, pustiu, nebulos. "Toţi colegii mei erau limpezi, numai eu, confuz", spune Lao-Ţî - iartă-mi citatul, îţi jur că e singurul pe care mi-l voi permite în acest interviu. Ştiam precis numai ce nu voi face; nu voi ajunge avocat, aşa cum voia tata, nici doctor, cum dorea mama, nici vorbă de inginer sau amiral. Atunci scriitor? Pictor? Eram atras de meseria de trimis special al presei, eram atras în egală măsură de actorii de comedie, pe care îi consider binefăcătorii umanităţii. A face oamenii să râdă mi s-a părut întotdeauna cea mai privilegiată vocaţie, cam la fel cu vocaţia sfinţeniei.

Şi totuşi, în anii ăia nu puteai vedea pe ecrane numai filme comice.

Greta Garbo, Gary Cooper, Tom Mix nu mă impresionau cât Keaton, Laurel şi Hardy, Larry Semon. Pe Humphrey Bogart nu-l înghiţeam: nu înţelegeam deloc cum poţi fi mereu atât de furios încât să te culci cu impermeabilul pe tine. Garbo, pur şi simplu mă intimida, semeaţă, spectrală, absorbită întruna de probleme de stat care, nouă, gimnaziştilor, ne erau străine. Fraţii Marx m-au uluit. Ei au fost părinţii mei spirituali. Buster Keaton îmi plăcea mai mult ca Chaplin, care îmi inspira o oarecare neîncredere, cu ochii lui strălucitori de pisică şi dinţii ascuţiţi de rozător. Recunosc că este, probabil, cel mai mare dintre toţi, dar Keaton n-a recurs la şantaj sentimental: luptele şi dezastrele sale nu sunt trăite pentru a repara răul şi nedreptatea, nu urmăresc emoţionarea sau indignarea noastră. Efortul său încăpăţânat pare că doreşte a ne sugera un punct de vedere, o cu totul altă perspectivă, aproape o filozofie: o religie diferită care răstoarnă, făcându-le derizorii şi inutile, toate ideile şi postulatele îngheţate într-un sistem de concepte inalterabile, o fiinţă plină de haz care provine direct din budismul zen. Keaton are de la orientali imperturbabilitatea, absenţa reflexelor. Comicul său e un comic al viselor în care alegoria, uşurinţa, aspectul bufon sunt trăite în profunzime, e un imens râs liniştit peste contrastul fără margini şi ireconciliabil dintre punctele noastre de vedere şi misterul lucrurilor.

Să revenim la Florenţa. Spune-mi dacă în afară de actori de comedie au fost şi scriitori pe care îi consideri părinţi spirituali.

Mi-ar plăcea să am o dată pentru totdeauna curajul de a mărturisi care sunt cărţile pe care nu le-am citit... M-aş elibera, nemaifiind obligat să mă aventurez în jumătăţi de fraze, pentru a împărtăşi sau nu părerea interlocutorului (el o fi citit, într-adevăr, cartea?). Poate că începi să te întrebi dacă e cazul să continui să intervievezi un individ de genul meu. Încerc să-mi amintesc părinţii spirituali: Pinocchio, Bibi şi Bibo, Dickens, Fortunello, Gian Burrasca, Insula comorilor, Poe, Arcibaldo şi Petronilla, comicsurile, revistele pentru copii, Verne, Simenon, cu care m-am împrietenit admirându-l neţărmurit. (Mi-a mărturisit că a făcut dragoste cu zece mii de femei: voi ajunge vreodată să devin un asemenea scriitor?)

Printre alţii, aş adăuga: Homer, Catul, Horaţiu, pe care i-am descoperit la şcoală. Mi-a plăcut şi Anabasis cu soldaţii care, "din vreme în vreme, mâncau măsline şi beau vin sprijinindu-se în lancea lor lungă". Cum e posibil să-ţi aminteşti toate cărţile care te-au ajutat să creşti, să te dezvălui ţie însuţi? Yambo, îţi aminteşti? Scria romane pentru copii ilustrându-le cu desene care-mi păreau minunate. Printre alte personaje, inventase unul, Mestolino, "micul polonic". Era leit portretul meu, un mucos slăbănog, numai păr, incapabil prin structură să spună adevărul...

Să vorbim despre primele experienţe la editorul Nerbini, care tipărea 420 şi alte reviste cu benzi desenate. Ce ai făcut la Florenţa între 1937-1938?

Ceva între uşier şi secretar de redacţie. Lipeam timbre pe plicuri, de trei-patru ori mi s-a întâmplat să duc sacoşa cu provizii a marelui scriitor Aldo Palazzeschi, din piaţă până la trăsură. Nu ştiam pe atunci că e o notabilitate literară; era un domn blând şi taciturn, căruia îi plăcea să umble, privind curios tarabele, cumpărându-şi în mers salata, roşiile, brânza. Femeile din piaţă îi spuneau "Profesor". Una dintre ele i-a spus odată "Excelenţă", a izbucnit în râs. Când plecam, el rămânea în faţa trăsurii şi se înclina spunându-mi "Excelenţă", spre marea uimire a birjarului, un băiat asudat şi musculos.

Altă dată, Palazzeschi mi-a spus că la vârsta mea n-ar trebui să public în gazete povestioare fade, ar trebui să scriu poezii. Peste mulţi ani, citindu-i cărţile Surorile Materassi şi Roma, am fost umilit, ruşinat că n-am fost în stare atunci, demult, să descopăr prezenţa prestigioasă a unui maestru.