Troica amintirilor. Sub patru regi

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

În 1904, şantierele Simpson and Strickland din Glasgow lansau yachtul Oithona. Construit din oţel, depăşind 300 de tone, cu un motor Compound de 300 cai-putere, vasul era trecut în registrele Lloyd's (celebră societate de asigurări) ca "Oceanic yacht". Catargele foarte înalte, cu vele de goeletă, îi dădeau o siluetă extrem de fină, de elegantă. Oithona trecuse oceanul până la New York de două ori, avea tot confortul şi luxul dorit de un lord căsătorit cu o milionară americană: numeroase săli de baie, lumină electrică - pe atunci o raritate -, un minunat salon cu cretonă frumoasă şi şemineu, o sufragerie din mahon şi o instalaţie Linde, adică un frigider, lucru banal astăzi, dar care avea să stârnească stupoarea invitaţilor noştri. Astfel, lordul Englis, proprietarul vasului, avea oricând şampanie rece, chiar în plină vară, sub arşiţa mediteraneană. Fiindcă, după cum spunea Firenze, căpitanul yachtului, dacă lordul nu aprecia peste măsură şampania, nu ajungeam nici unul pe această minune englezească.

Înalt, impunător, cu o mustaţă mereu zbârlită, căpitanul Firenze apărea pe puntea de comandă drept ca un brad. "Un om din alte timpuri - îi auzeam spunând pe ai mei -, din marina imperială austriacă."

Îmi plăcea să-l ascult, deşi multe lucruri îmi rămâneau obscure, chiar pline de ameninţări. Aşa, de pildă, când, ridicând mâna spre cer, exclama: "Dar cine poate pătrunde căile Domnului?" Urma o pauză, pe care nu trebuia să o întrerup cu vreo întrebare prostească. "Pe nobilul englez l-a lovit Domnul tocmai când era în culmea fericirii. Atunci, Atotputernicul a vrut să-mi arate mânia."
- De ce Atotputernicul e mereu supărat?, l-am întrebat eu la început.
- Ai să înţelegi mai târziu, mi-a răspuns el nervos, continuând (povestea am auzit-o de câteva ori):

Într-o seară la Monte-Carlo, în radă, petrecerea era în toi. Dineu de gală. Protocol britanic foarte strict. Aici, Firenze se încrunta ca la parada imperială. Toţi domnii în frac, doamnele în decolteu mare, pline de diamante, iar feciorii în livrea, cu mănuşi albe. Atunci când veselia şi huzurul erau în toi, Domnul a vrut să-şi arate puterea. L-a stârnit pe nobilul lord să propună un concurs de înot. Pentru englezii şi pentru americanii care erau acolo, propunerea părea cel mult amuzantă. Aşa, în frac, au sărit în mare, în timp ce doamnele, echipajul şi lumea de pe yachturile vecine aplaudau. Se pare că lordul era aproape de chei când, deodată, a dispărut. O congestie o făcuse văduvă pe Lady Englis, care apoi n-a mai vrut să audă de Oithona şi a ordonat să fie vândută imediat. Atunci, Comisiunea Europeană a Dunării a cumpărat vasul "pe o bucată de pâine", cum s-a spus. De fapt - adăuga Firenze - era leafa unui amiral pe o sută de ani!

În sfârşit, scump-ieftin, yachtul ne ducea în fiecare an la Constanţa, unde petreceam trei săptămâni de arhimilionari. Toate spezele erau plătite de C.E.D. (Comisia Europeană a Dunării), care dispunea de fonduri imense... Era tare plăcut şi de atunci am rămas cu impresia că banul, mai ales la plural, ajută mult fericirii. De obicei, oamenii consideră norocul "merit", iar dacă se permanentizează li se pare ceva cuvenit. Plimbările cu Carolus Primus - aşa fusese rebotezat Oithona -, vilegiaturile la Sinaia, recepţiile şi contrarecepţiile, în sfârşit tot alaiul de plăceri care constituia viaţa noastră era considerat de ai mei ca fiind ceva care emana dintr-o obligaţie a destinului.

Consulul Rusiei (bunicul) era direct implicat în C.E.D., după cum îl recomanda şi cartea lui de vizită:

Cartea era gravată la Mützner (celebru gravor din Bucureşti) pe o placă de aramă, fapt foarte important pe atunci, deoarece când Klimenko, un diplomat de modă nouă, ne-a depus cărţile de vizită, mama şi bunica s-au grăbit să plimbe degetele pe relieful cartonului. Oroare! Nu era gravată!
I haham, i hohol! (Şi ţoapă, şi ucrainean), a exclamat bunicul cu greaţă, nu-l văd bine.

De fapt, curând după aceea Klimenko a fost mutat în Muntenegru, iar de acolo undeva şi mai rău, adică la Petersburg, ca arhivar la minister.

Comisiunea Europeană a Dunării fusese înfiinţată în 1858, din iniţiativa Marii Britanii şi îndreptată împotriva Rusiei. Rolul ei era de a face ca Dunărea să fie navigabilă de la Galaţi până la Sulina, adică până la Marea Neagră. Era un stat în stat, care ridica impozite, impunea legi sau, mai exact, regulamente cu putere de lege. Şi atunci, cu bună dreptate, România îşi considera lezată suveranitatea naţională, consolându-se însă cu faptul că această comisiune îi irita şi mai mult pe ruşi.

După dezastrul din Crimeea (1850), guvernul imperial avusese mari dificultăţi ca să fie admis în concertul marilor puteri care administrau C.E.D. Acum însă, adică în 1914, echilibrul forţelor se modificase în aşa fel, încât grand-papa devenise preşedintele C.E.D. Iar în această calitate, bunicul avea dreptul la un "staţionar", adică la un vas de război al Marinei Imperiale Ruse, care, teoretic, trebuia să apere - eventual cu tunul - consulatul. Nimeni nu avea însă intenţii duşmănoase, dar "staţionarul" continua să ancoreze în mijlocul Dunării. Aşa stabilise protocolul din 1856. Or, guvernul român protestase de mai multe ori, invocând din nou suveranitatea naţională, de care însă marile puteri, adică cele cu tunuri multe, nu prea ţineau seama.

Când, în 1914, am ridicat ancora cu destinaţia Constanţa, nimeni din lumea noastră nu bănuia că în Europa se cocea o imensă tumoare. O tumoare care pândea cel mai stupid prilej pentru a exploda.

Vasul imperial a fost escortat de o canonieră antediluviană care abia se putea ţine de Carolus Primus cu maşinile lui moderne. Comandanţii navelor erau ofiţeri cu bune propteli, trimişi fiind pe o astfel de ambarcaţiune pentru a petrece pe banii Marii Puteri respective. Şi printre aceştia era şi unul Poguliaev, un crai celebru din Petersburg. Avea mustăţile date cu Opoponax şi le învăţa pe cucoanele din Galaţi să danseze adevăratul tangou argentinian.

După o scurtă escală la Sulina, am sosit seara la Constanţa şi am ancorat lângă pavilionul de pe dig al Reginei. Ai mei erau în bune relaţii cu Edgar D'Alorso, secretarul Reginei Carmen Sylva, care ne aranja de fiecare dată o vizită a Reginei. Vizita fiind "neoficială" şi "absolut întâmplătoare", lista invitaţilor a fost întocmită de mama şi de bunica. Astfel, "scorpiile de la consulat" - aşa am aflat mai târziu că li se spunea - plăteau poliţe mondene, invitând şi mai ales neinvitând. Fiindcă pentru o "femeie de lume" nimic nu era mai penibil decât să fie întrebată:
- Cum? N-aţi fost pe yacht cu Regina?

În 28 iunie, la Constanţa am avut un dejun foarte vesel. Fiind de câteva zile acolo, prietenii avuseseră timp să afle de sosirea noastră. Şi astfel, în sufrageria de mahon a yachtului erau adunaţi: oncle Sacha Lisakowski, secretar de ambasadă rusă, admiratorul mamei mele, contele Potocki, admiratorul bunicii, şi şeful Ohranei pentru Basarabia şi Odessa, baronetul Pitz, consulul britanic la Brăila şi şeful Serviciului Secret Britanic pentru Dunărea de Jos; Baranovski cu soţia, consilier de ambasadă la Bucureşti; Zanchevici, ataşat militar rus la Bucureşti; Poguliaev, comandantul staţionarului care ne însoţea la Constanţa, la un capăt al mesei fiind căpitanul Firenze, iar la celălalt - bunicul. Dejunuri, sindrofii mai mult sau mai puţin vesele aveam destule. Dar în acea zi soarta ne-a trimis un semn pe care nimeni dintre cei din jurul mesei nu l-a putut tălmăci.

În Antichitate, Fatalitatea avea politeţea să-şi prevină victimele: Regele Balthazar văzuse scris cu litere de foc: Mané, Tekel, Pharès (ceea ce a fost tălmăcit de profetul Daniel: "condamnat, cântărit, nimicit"); pentru a îmblânzi stihiile, Polycrat, tiranul din Samos, a aruncat în mare un inel foarte preţios. Inelul însă i-a fost întors, respins de destin, printr-un peşte care îl înghiţise. Polycrat a înţeles, dar prea târziu. A fost jupuit de viu, din porunca satrapului Orontes. Dar de ce să mergem atât de departe? După dezastrul de la Waterloo, Napoleon se consulta cu suita dacă va trece în America, sau se va preda flotei britanice care se vedea în larg. Atunci a intrat pe fereastră un pescăruş. "C'est un présage!" ("E un semn!"), a exclamat corsicanul. "Voyons de quel côté il se dirigé" ("Să vedem încotro se îndreaptă"), a mai spus el şi pasărea s-a îndreptat către escadra engleză. Superstiţioşi cum sunt italienii, Napoleon a strigat apoi: "Le sort est jeté!" ("Soarta a decis!") - şi s-a predat englezilor (Napoleon de Lord Roseberry, o carte minunată).

La noi, însă, mesagerul destinului a fost un uriaş matroz rus. Intrând în sufragerie, s-a oprit intimidat de privirea severă a lui Poguliaev.
- Ce este?, a întrebat comandantul, enervat. Am spus doar de atâtea ori că nu vreau să fiu deranjat.
- Să mă ierte Înalta Nobleţă, dar m-a trimis locotenentul de la telegraful fără fir.

Cu scuzele cuvenite, Poguliaev a deschis plicul. Pe măsură ce citea, părea mai nedumerit. Pe urmă a întins misiva şi bunicului.

Bunicul însă n-a citit tare telegrama şi, ca un adevărat jucător de poker, a continuat să "fileze" şi să ţină lumea în "suspans". Deodată, însă, i s-a adresat căpitanului Firenze în nemţeşte (la masă, în afară de mine, toată lumea vorbea nemţeşte), deşi până atunci conversaţia avusese loc numai în franceză:
- Dacă nu mă înşel, Arhiducele Franz Ferdinand era moştenitorul tronului?
- Bineînţeles, a răspuns Firenze. Dar de ce mă întrebaţi la trecut?
- Fiindcă - acum bunicul gusta din plin efectul veştii-bombă - după toate probabilităţile, arhiducele a fost omorât, împreună cu soţia.

Locotenentul captase "în clar", adică necifrat, următoarea telegramă: La Sarajevo a fost asasinat Arhiducele Franz Ferdinand, cu soţia sa. Ucigaşul, sârbul Gavrilo Princip, a fost arestat.

Efectul veştii a depăşit cu mult speranţele bunicului. Elegantul Johann, feciorul, cât era de stilat, tot a răsturnat o ceaşcă de cafea! Peste două luni a căzut ciuruit de gloanţe sârbeşti, pe când încerca să treacă în uniformă ungurească Drava.

Comandantul Firenze, cu mustaţa mai zbârlită ca niciodată, s-a ridicat de pe scaun.
- Nu se poate! La noi în Imperiu! Dacă era...

După cum comenta mai târziu bunica, era gata să spună "dacă era în Rusia", dar s-a oprit la timp. Aproape toţi cei de la masă erau ruşi. După o clipă, a avut puterea să întrebe:
- Se ştie cine e asasinul?

Asistenţa atârna de buzele bunicului.
- Se pare că e un oarecare Gavrilo Princip, un sârb... la Sarajevo.
- Bineînţeles! a izbucnit blândul, politicosul Firenze. Nici nu se putea altfel... un porcar sârb (la Viena, toţi sârbii erau socotiţi porcari), un... şi căpitanul nu-şi mai găsea cuvintele. Un balcanic, era cuvântul cel mai potrivit cu putinţă. Dar pot să vă asigur - a continuat el - că niciodată iubitul nostru Împărat nu va răbda asemenea provocare.

S-a ridicat apoi şi, cu un salut ceremonios, adresat întregii asistenţe, s-a retras în cabina sa.
- E foarte "cuc", a constatat Pitz, după ce s-a asigurat că nu poate fi auzit de afară.

În Europa centrală de atunci exista o anumită educaţie denumită K.u.K. (Kaiserliche und Königliche), adică imperială şi regală. K.u.K. dispreţuia tot ce nu era K. und K. şi, cu o politeţe glacială, uşor ironică, erau înjosiţi toţi cehii, românii, sârbii şi toţi balcanicii. Mult mai târziu, am cunoscut şi eu câteva rămăşiţe din această categorie socială. Epave ale unor splendori apuse, tăvăliţi de revoluţii şi de război, care, instalaţi la barul de la Athénée Palace, îi priveau de sus pe "puturoşii de regăţeni" (contele Staray, baronul Sankt Kerestey ş.a.).

Deocamdată, K. und K. rostit de Pitz suna ca un nume de pasăre. Eram necăjit pentru dragul meu Firenze. Conversaţia însă continua.
- Totuşi - constata Baranovski -, lumea ar fi considerat mai normal ca atentatul să fi fost comis de un anarhist italian sau spaniol.
- De ce nu de un nihilist rus?, a întrebat Pitz sarcastic.
- Ferească Dumnezeu!, a exclamat Baranovski. Austriecii ar invoca mâna Ohranei. Dar şi cu un sârb fanatic, cine ştie ce va inventa Ball-Platz-ul?!

În Austria nu exista pedeapsa cu moartea pentru nici un fel de crimă. Şi, la adăpostul gratiilor, Gavrilo Princip timp de patru ani a putut să vadă cum se prăbuşeşte Imperiul habsburgic, cum se realizează scopurile pentru care a comis atentatul. Nici un criminal politic n-a avut asemenea satisfacţie. Fiind încă în viaţă, ajunsese un idol viu acolo, în Croaţia, de unde era. Se înjghebase organizaţia "Ustaşa", organizaţie teroristă care mai târziu l-a ucis pe regele Alexandru al Serbiei împreună cu Louis Barthou, iar după aceea, sub conducerea lui Ante Pavelici, despre care se spunea că e nepotul lui Gavrilo Princip, a masacrat zeci de mii de evrei din ordinul lui Hitler.

Acum, consilierul rus Baranovski constata că "cette canaille" de Lexo va fi foarte fericit. Toţi au fost de acord, în afară de mine, care nu ştiam cine e canalia de Lexo.

L-am întrebat pe Firenze, între patru ochi. Eram mare specialist în indiscreţii. Când i-am spus că Pitz l-a făcut "cuc" şi că acea canalie de Lexo se bucură de moartea arhiducelui, Firenze, cu un zâmbet amar, mi-a zis să nu-i cred niciodată pe englezi, şi în special pe Pitz, care e un spion. Cât despre Lexo, am aflat că e cancelarul Austriei, baronul Lexo de Aerenthal.

La masă se lăsă o clipă de tăcere, când bunica propuse să ne mutăm pe puntea din spate. Aici, cu ajutorul cafelei şi al coniacului, lumea va reveni la buna dispoziţie iniţială, care nu putea fi clintită de asasinarea unui arhiduce.

S-a discutat apoi despre proiectele de toamnă. O raită până la Constantinopol? Cea din 1911 fusese foarte plăcută.

Bunica se adresă lui Baranovski:
- Oare o excursie pe mare nu l-ar amuza pe Poklewski (noul ministru rus la Bucureşti)?
- În nici un caz, a răspuns el categoric. Lui Poklewski i se face greaţă numai când îi arăţi marea într-o carte poştală, dar încă la bordul unui vas relativ mic.

Bunicul trecuse la pian să descifreze nişte note aduse de Pitz. Un dans american, "Cake-walk": te lăsai pe spate cât puteai, ridicând genunchii, în paşi mari şi cu braţele întinse înainte. Pitz ne-a făcut demonstraţia. Nu era uşor, dar mama, talentată, a prins repede. Au urmat Poguliaev, Lisakowski şi ceilalţi. La coadă încercam şi eu, dar fără succes. La dans n-am avut niciodată noroc. Muzica s-a oprit brusc şi am auzit cum închidea bunicul capacul de la pian. Observase că pe chei se adunase o mulţime foarte amuzată de exerciţiile noastre.
- Nu trebuie să ne dăm în spectacol în faţa prostimii!

Apoi, bunicul a poruncit să se întindă o prelată, care să stopeze privirile indiscrete. S-au pus mese de bridge şi nimeni nu se mai gândea la radiogramă. Cine dintre cei prezenţi putea să-şi închipuie că acea "Belle époque", cum i s-a spus mai târziu, avea să mai dureze doar treizeci şi trei de zile?!

De departe se auzea o muzică militară. Estompată de distanţă, ne mângâia cu o undă care se propaga până departe în zarea mării. Pe atunci erau multe muzici militare.

Şi la Viena, sub acelaşi soare de iunie, în Prater, un capelmaistru cu mustaţa în furculiţă dirija "Gold und Silber". Un capelmaistru ceh, bineînţeles. În jurul chioşcului, după un protocol străvechi, domni în redingotă de vară se înclinau în faţa unor doamne severe. Locotenenţi de husari, plini de onoare, salutau fecioare pline de pudoare. Ce mai cizme "Chantilly" de lac, ce mai gurmete à la Kronprintz Imperial! Trap-trap, trap-trap, defilau lipitzanii prin aleea principală. Tropăiau fuduli, cu capul sus, conştienţi parcă de rolul lor. Trăsuri sclipind de alămuri şi de lacuri plimbau uniforme albe cu "Lâna de aur" (importantă decoraţie străveche) la gât.
"E arhiducele Karl, e prinţul Palavicini", şoptea publicul, plin de respect. Un respect secular, moştenit de la împărăteasa Maria Tereza.

Dar ce se întâmplă? De ce a tăcut deodată muzica? De ce domnii în jachetă albă ameninţă cerul cu bastonul? Unde aleargă agenţii de poliţie?
- E doliu. A fost împuşcat moştenitorul tronului şi soţia sa. La Sarajevo... un sârb... un oarecare Gavrilo Princip...

Patru focuri de pistol - şi iată tot caruselul oprit.

În munţi, stâncile sunt uneori atât de şubred cumpănite, încât un strănut dezlănţuie avalanşa. În 1914, câteva împuşcături - şi iată pornită cascada de tronuri, de dumnezei, de tradiţii.

Dar Gavrilo Princip? "E mucul de ţigară ajuns la şură", spun unii istorici. "E mâna lui Dumnezeu", a spus Împăratul Franz Joseph. "Arhiducele a încălcat legile divine." Şi toţi vienezii erau de acord cu el. Nu numai că făcuse o căsătorie morganatică, adică luând o persoană fără sânge albastru, dar - şi asta nici un K.u.K. nu putea să ierte - persoana era cehoaică. La Viena se spunea: "Toţi oamenii sunt egali, afară de cehi, bineînţeles".

A doua zi, Universul, cu chenar negru, publica necrologul lui Franz Ferdinand de Habsburg-Lorena.
- Prin alianţa cu ilustra familie de Lorena - ne explica bunicul - familia de Habsburg şi-a înscris în horoscop violenţa şi moartea tragică.
- În această privinţă, nici familia de Wittelsbach (a Bavariei) - observă Baranovski - nu e mai prejos. Vezi sfârşitul tragic al lui Ludovic al II-lea al Bavariei, al împărătesei Sissy (soţia lui Franz Joseph) şi al ducesei de Alençon, arsă de vie la Paris.

M-am uitat la portretul arhiducelui Karl. Nu mi-a plăcut. O figură severă.
- Nu pot spune că e simpatic, constată şi bunicul.
"N-am nevoie de simpatie" - spunea arhiducele -, "vreau să fiu temut şi ascultat."

Nu mai ţin minte cât am stat la Constanţa. Într-o dimineaţă, pe când trăgeam la lopeţi, cârmaciul Doreliei (era numele bărcii), un dalmat, m-a întrebat dacă ne întoarcem la Galaţi.
- De ce?, l-am întrebat eu.
- Păi, vine războiul.
- Vine războiul?, am repetat plin de spaimă. În mentalitatea mea de copil de zece ani, vedeam războiul ca pe balaurul din basme.
- Da, da, a continuat matrozul cu un râs amar. La noi aşa se spune: "Când bogatul dă de prea multă slănină turbează".

Bineînţeles că la dejun n-am ratat ocazia să le spun comesenilor despre conversaţia mea cu marinarul. Le-am explicat că va fi război, fiindcă în Austria bogaţii au mâncat prea multă slănină şi au turbat.