Istoria corpului

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

În studiile publicate în ultimii treizeci de ani despre istoria sexualităţii în Europa occidentală, corpul apare cel mai adesea sub două aspecte. În primul rând, el este acoperit de cutumă şi de legislaţie: şi una, şi cealaltă caută să disciplineze şi să dirijeze funcţiile sale de reproducere, reprimând elanurile dezordonate ale sexualităţii din motive care ţin totodată de social şi de spiritual. În al doilea rând, corpul apare ca agent (sau ca victimă) al actelor sexuale transgresive, şi deci ca loc privilegiat al "crimelor" împotriva religiei, moralei şi a societăţii: el atestă astfel eterna şi relativa neputinţă a restricţiilor sociale, care urmăresc să păstreze practicile sexuale în interiorul limitelor stabilite de convenţii şi legi. În Europa Vechiului Regim, anumiţi factori - precum lunga perioadă între pubertate şi căsătorie, aşteptările create de idealuri culturale, cum ar fi dragostea curtenească şi dragostea romantică sau tabuurile religioase şi sociale faţă de relaţiile homosexuale - au determinat atât percepţia colectivă, cât şi experienţa subiectivă a corpului şi a sexualităţii.

Onanismul. Masturbarea, cunoscută sub numele de "viciul solitar" sau "păcatul lui Onan" este dificil de încadrat în repere, atâta timp cât majoritatea datelor rămân indirecte. După teologi, acesta este un păcat "împotriva naturii", ca şi coitus interruptus, sodomia şi zoofilia. Era, deci, considerată una dintre cele mai grave transgresări sexuale. Se presupunea că tinerii care se pretau la practicarea sexului solitar îşi pierdeau interesul pentru căsătorie. Chiar mai rău, dacă se căsătoreau, aceşti tineri erau în stare să întreţină acest viciu în patul conjugal şi, deci, să evite conceperea, aşa cum o făcuse personajul din Vechiul Testament, Onan (Facerea, 38: 6-10). Pentru teologi, masturbarea implica simultan refuzul datoriei conjugale şi crima contracepţiei sub forma coitus interruptus.

Totuşi, autorităţile ecleziastice şi opinia publică par să fi considerat masturbarea solitară un rău mai puţin grav. Era singurul păcat "împotriva naturii" care nu se găsea pe lista "cazurilor rezervate" de care putea fi absolvit, dată fiind gravitatea lor, exclusiv de episcop. Acest lucru însemna că orice preot putea absolvi orice enoriaş din parohie care mărturisise practicarea masturbării, fără a mai fi obligat să-l deranjeze pe superiorul său: frecvenţa actului îl banaliza, fără îndoială. În ce priveşte literatura, ea aborda subiectul cu un umor dezamăgit. În Les Caquets de l'accouchée [Cotcodăcelile lăuzei] (1622), o mamă, care îşi vizita fata care tocmai dăduse naştere celui de-al şaptelea copil, exclama exasperată: "Dacă aş fi ştiut că fata mea avea să rămână grea atât de repede, aş fi lăsat-o să se mângâie până la douăzeci şi patru de ani fără să se mărite."

Izolarea adolescenţilor în şcoli unde accesul celuilalt sex era interzis îi făcea pe tineri să caute plăceri compensatorii. Charles Sorel, în prima ediţie a lucrării La Vraie Histoire comique de Francion [Adevărata istorie comică a lui Francion] (1622) făcea o observaţie asupra vieţii în şcolile pariziene, care va fi suprimată în ediţiile următoare: "Cât despre mine, nu eram deloc îndrăgostit de plăcerea aceea şi risipeam inutil o sămânţă foarte bună, în loc să o pun într-un loc unde să dea roade: nu voiam să fiu duşmanul doamnelor care îi urăsc de moarte pe cei care le privează astfel de ceea ce le este datorat."

Din punct de vedere medical, principalul inconvenient al masturbării era legat de economia fluidelor corporale, al căror echilibru trebuia să garanteze sănătatea individului. Medicii considerau scurgerea regulată a fluidelor sexuale la adulţi, bărbaţi şi femei, ca fiind necesară stării de bine: abstinenţa genera un exces toxic, nociv. De aici vine contradicţia permanentă dintre manualele de spovedanie şi tratatele medicale în privinţa masturbării. Din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea, tratatele de teologie şi manualele de spovedanie nu au încetat să dezbată presupusa contradicţie dintre nevoia de evacuare a spermei alterate şi stătute, pentru păstrarea sănătăţii sau chiar pentru salvarea vieţii individului, şi statutul de păcat capital al "poluţiei" lascive. Teoria medicală susţinea că reţinerea fluidelor sexuale în exces era pur şi simplu nedorită, fiindcă prejudicia sănătatea adultului. Problema era diferită în cazul adolescenţilor: practicarea plăcerilor solitare îi putea lipsi de forţa vitală necesară creşterii. Dezvoltarea fizică şi mentală putea fi vătămată de înclinaţia spre masturbare, rezultatul fiind echivalent cu cel provocat de o muncă fizică peste puterile unui tânăr. Astfel, medicii şi teologii cădeau de acord în privinţa adolescenţilor. O anumită preocupare pentru masturbare ca păcat specific băieţilor a început să transpară în discursul teologic din secolul al XVII-lea. Les Instructions pour les confesseurs du diocèse de Chalon-sur-Saône [Instrucţiunile pentru duhovnicii diocezei Chalon-sur-Saône] (Lyon, 1682) pun întrebarea: "Care sunt în prezent păcatele de moarte cele mai obişnuite?", iar răspunsul este: "În cazul tinerilor, este vorba despre gândurile necinstite, păcatele din timiditate şi necurăţie", adică despre reveriile erotice şi masturbarea solitară.

Începutul secolului al XVIII-lea constituie un moment propice pentru un atac mai virulent împotriva oricărei practici - erotice sau de altă natură - care putea pune în pericol sănătatea şi nevinovăţia tineretului. La Londra, în 1710, a apărut un pamflet anonim intitulat Onania, or the heinous sin of self-pollution, and all its frightful consequences in both sexes considered, with spiritual and physical advice to those who have already injured themselves by this abominable practice. Această culegere de sfaturi pseudomedicale despre sexualitate, prostituţie şi problemele legate de văduvie nu dădea decât puţină atenţie masturbării, cu toate că aceasta era prezentată în toate formele ei, voluntare şi involuntare, de la adolescenţă până la bătrâneţe, la femei şi la bărbaţi. Scopul principal al acestei broşuri era să vândă o pudră despre care se presupunea că vindecă sifilisul. Totuşi, faptul că trata numeroase alte "vicii secrete" ca pe nişte patologii vindecabile deschidea perspectiva exploatării comerciale a acestui gen de literatură alarmistă.

Primul tratat medical consacrat în întregime masturbării a fost L'Onanisme ou Dissertation physique sur les maladies produites par la masturbation [Onanismul sau Disertaţie asupra maladiilor produse de masturbare] (1760) de Samuel-Auguste Tissot. Tratatul lui Tissot descria toate simptomele şi toate stadiile slăbirii fizice datorate viciului solitar. Ca şi în cazul celeilalte maladii caracteristice perioadei respective - sifilisul -, declinul celui care se masturba începea printr-o slăbiciune uşoară şi se termina printr-o prăbuşire totală a corpului şi a spiritului. Ceea ce l-a determinat pe Tissot să scrie acest tratat a fost spectacolul îngrozitor al decăderii unui tânăr ceasornicar, care murise din cauza acestui obicei funest: scopul preventiv se sprijinea pe terorismul medical. Reeditările şi traducerile s-au înmulţit: aproximativ douăsprezece ediţii au fost publicate în franceză de-a lungul secolului al XVIII-lea. Masturbarea nu mai era un păcat, era un flagel în mod potenţial mortal, cu caracter epidemic. În secolul al XIX-lea, acesta avea să devină obiectul unei paranoia în masă.

Medicul mersese mai departe decât teologul în economia morală a reprimării sexuale. El înlocuia etosul religios al reprimării cu o condamnare desacralizată şi "ştiinţifică", refuzând plăcerea erotică atunci când ea se îndepărta de ecuaţia heterosexuală. Nu numai masturbarea, ci şi o mulţime de alte practici sexuale erau încadrate în noua ordine sexuală, omologată de ştiinţă. Încadrarea sexualităţii în medicină, în secolul al XVIII-lea, legitima plăcerea erotică drept fenomen "natural", de unde rezulta şi promovarea relaţiilor heterosexuale ca schimb "natural" şi necesar de fluide între bărbaţi adulţi şi femei adulte. În acelaşi timp, ştiinţa medicală impunea o cunoaştere mai atentă a caracterului "nenatural" al oricărei alte forme de activitate sexuală.

Zoofilia. În această ierarhie a devierilor sexuale în raport cu ordinea "naturală", zoofilia era, fără nici un fel de îndoială, cea mai urâtă dintre toate crimele atribuite plăcerilor carnale. Sursele care vorbesc despre practicarea zoofiliei în Europa, din secolul al XV-lea până în secolul al XVIII-lea, sunt la fel de eclectice şi de sporadice ca şi cele despre masturbare. Lucrările medievale despre plante şi animale, tratatele medicale despre monştri, manualele de spovedanie şi arhivele juridice conţin informaţii eteroclite: ele ne oferă o imagine "problematică" a zoofiliei, compusă din dovezi de acte sexuale cu animale şi din referinţe imaginare asupra raporturilor dintre oameni şi animale.

La începutul Evului Mediu, zoofilia era comparată cu masturbarea: animalele erau socotite atât de diferite de oameni, încât un raport sexual cu un animal era echivalentul unui raport cu un obiect inanimat. La sfârşitul Evului Mediu, zoofilia a fost asimilată homosexualităţii, ceea ce sporea gravitatea actului şi agrava astfel pedeapsa pentru om şi pentru animal. Schimbarea atitudinii faţă de animale şi faţă de natură a provocat şi o modificare de percepţie asupra naturii păcatului: animalele începeau să fie considerate mai apropiate de fiinţele umane, iar legislaţia împotriva zoofiliei s-a dezvoltat pentru a fixa şi a menţine limite bine definite între oameni şi animale.

Spre sfârşitul Evului Mediu şi în timpul Renaşterii, când s-a intensificat represiunea în materie de moralitate sexuală publică şi privată, zoofilia, ca şi homosexualitatea, a devenit obiectul unor măsuri mai riguroase. În Veneţia secolului al XV-lea, un artizan numit Simon a fost acuzat că a întreţinut raporturi sexuale cu o capră. Departe de a nega această acuzaţie, el s-a justificat afirmând că nu putea avea relaţii cu o femeie şi că nu putuse să se masturbeze (corumpere se) timp de mai bine de trei ani din cauza unui accident. Neputând să aibă relaţii sexuale "normale", el cedase ispitei "anormale" cu o capră. A fost convocată o echipă de medici şi de chirurgi pentru a-i examina organele genitale, şi au fost angajate două prostituate pentru a vedea dacă poate fi "corupt". S-a dovedit capabil de erecţie, dar incapabil de ejaculare. Acest verdict medical i-a salvat viaţa. Incapacitatea lui fizică l-a făcut să capete o sentinţă mai clementă decât arderea pe rug: a fost însemnat cu fierul roşu, bătut, iar mâna dreaptă i-a fost amputată. Pedeapsa pentru zoofilie era severă, în general: spânzurarea şi arderea pe rug pentru ambii parteneri, om şi animal.

În ciuda severităţii pedepselor impuse contravenienţilor, se pare că relaţiile sexuale dintre oameni şi animale erau destul de curente în Europa Vechiului Regim, mai ales în regiunile rurale, conform observaţiilor din manualele de spovedanie şi rapoartelor întocmite după vizitele pastorale.

În lumea rurală, zoofilia era văzută ca un "joc de băieţi" şi astfel, ca şi masturbarea, era socotită mai puţin gravă decât desfrânarea. Această practică nu era o problemă decât atunci când gusturile dobândite în tinereţe se prelungeau la maturitate. Din acest motiv, procesele pentru zoofilie de la tribunale prezentau, aproape fără excepţie, un bărbat adult, prins asupra faptului de martori scandalizaţi. În 1550, agricultorul Jacques Gion a fost văzut sodomizând o vacă. Sancţiunea a fost "exemplară": Gion, lemnul pe care stătea ca să ajungă la ţinta lui şi chiar vaca au fost toţi arşi în piaţa publică. Animalele citate ca fiind parteneri în acest tip de transgresare sexuală sunt, de obicei, animale domestice de talie mare: măgari, catârce, iepe şi vaci. Animalele mai mici, cum ar fi caprele şi oile, apar mai rar în procese, pentru că păzirea acestora era încredinţată copiilor şi femeilor. Omogenitatea relativă a cazurilor prezentate la tribunal este, probabil, datorată faptului că toleranţa experimentării sexuale era relativ mare în cazul tinerilor, dar nu era valabilă în cazul celibatarilor adulţi, chiar de condiţie umilă.

Manualele de spovedanie şi rapoartele rămase în urma vizitelor pastorale indicau că raporturile sexuale cu un animal erau relativ frecvente la ţară, mai ales în rândul băieţilor. Descriindu-i pe enoriaşii săi din Sologne, Christophe Sauvageon apropie zoofilia de practicile homosexuale ale tinerilor şi adolescenţilor. El vede o legătură indirectă între toleranţa faţă de experimentul sexual la vârsta adolescenţei, caracteristică atitudinilor europene, şi practicile "deviante". Experienţa lui de duhovnic l-a convins de un dezacord ireconciliabil: astfel de practici erau atât de neobişnuite în ochii Bisericii şi atât de obişnuite în ochii locuitorilor de la sate, încât credincioşii nu simţeau nevoia să vorbească despre asta decât în perioadele din calendarul confesional în care iertarea venea, practic, de la sine.

Vechea viziune despre boală este guvernată de o seamă de repere intuitive. În special reprezentările populare despre corp au avut un rol care a rămas multă vreme semnificativ. Împotriva acestora au trebuit să lupte teoriile ştiinţifice, din Renaştere până în secolul al XVIII-lea. Tot împotriva lor a fost revizuită concepţia despre corpul bolnav, şi, pe un plan mai general, reprezentarea savantă despre corp.

Nu că ar trebui ignorate distanţele sociale şi culturale. Viziunea despre boală se schimbă odată cu mediile: de pildă, în Renaştere, melancolia era considerată o tulburare admisibilă de către elita la modă; însă unui om sărac suferind de simptome similare - pe care le putem numi depresie - i s-ar fi reproşat că e neîndemânatic sau ursuz. Şi sexul a jucat un rol: manifestările a ceea ce putea fi numit "isterie" la o femeie din anii 1800 ar fi fost diagnosticate ca fiind "ipohondrie" la fratele ei. În fine, iar acesta nu e un lucru lipsit de importanţă, boala este uneori considerată în mod diferit de către pacienţi, respectiv de către medicii lor.

Astăzi, medicina a aşezat cu claritate "boala" în cadrul paradigmelor ştiinţifice. Intuiţiile şi credinţele au dominat totuşi îndelung. De unde necesitatea de a studia schimbările din atitudinea faţă de boală şi păstrarea sănătăţii, precum şi necesitatea de a examina teama de boală, strategiile menite să înfrunte durerea şi remediile, încercările de a elucida semnificaţiile bolii (personale, morale, religioase). Este important să se aibă în vedere modul în care aceste atitudini au fost structurate de interese mai largi şi de conştiinţa diferenţelor - dintre care cele mai mărunte nu sunt diferenţele de clasă socială şi de sex - pe parcursul transformării gândirii tradiţionale în gândire ştiinţifică, a culturii orale în cultură scrisă, a viziunilor religioase despre lume în viziuni profane despre lume. Mai trebuie să ne amintim că maladiile sunt simultan fenomene biologice obiective şi stări, maniere personale de a fi.

Reproducerea. Reprezenta un alt spaţiu de progres în fiziologie. Anterior, se dezbătuse îndelung, însă fără rezultat, pentru a se afla cu exactitate în ce mod are loc fertilizarea şi care este rolul masculului, respectiv al femelei. Favorizate între altele de studiile la microscop, teoriile numite ale îmbucării sau ale animalelor microscopice deveniseră importante în secolul al XVII-lea. Conform acestora, noul individ e deja complet dezvoltat (în miniatură) întâi în fluidul seminal, apoi în uter, încă din timpul conceperii. William Harvey, în schimb, îşi acordase încrederea şi autoritatea unei teorii diferite, ovismul sau epigeneza, ce îi atribuia oului-femelă un rol central în naştere şi care demonstra, pornind de la experimente efectuate pe cervidele pe care regele Carol I avusese amabilitatea să i le dea, că părţile apăreau în mod gradat în fetusul în dezvoltare. Această dezbatere între "preformaţionism" şi "epigeneză" a fost activă până destul de târziu în secolul al XVIII-lea, prezervată prin intermediul unor probleme mai generale de teologie (îmbucarea putea fi considerată predestinare) sau de politică de gen (se poate spune că ovismul lui Harvey îi conferise femeii o oarecare demnitate). Cel mai fin studiu embriologic a fost efectuat de Caspar Friedrich Wolff la Berlin. Theoria generationis (Teoria generării, 1759) confirma opiniile epigenetice ale lui Harvey aducând dovezi experimentale despre evoluţia gradată a părţilor fătului. Nici un organ nu-i prezent în ou; organele nu sunt preformate, umflându-se pur şi simplu în volum ca un balon, ci se diferenţiază puţin câte puţin în oul fertilizat. Lucrările lui Wolff le anticipează pe cele ale marilor embriologişti ai secolului al XIX-lea, precum Karl Ernst Baer, care a descoperit oul mamiferelor (ovulul) în ovar, a explicat natura ovulaţiei şi a formulat "legea biogenetică" conform căreia, în dezvoltarea embrionului, caracterele generale apar înaintea caracterelor speciale. În secolul al XIX-lea, embriologia a devenit una din disciplinele fundamentale ale biologiei, căci ea explica însăşi dezvoltarea.

"Pasiunile se dezlănţuie şi prejudecăţile sporesc nemăsurat la vederea monstruozităţilor. Pentru naturalistul de astăzi, este o mare mirare să constate câte secole i-au trebuit ştiinţei pentru a ajunge, în toate domeniile, la acest simplu punct de plecare: observarea imparţială şi fidelă a unui fapt."

În aceşti termeni condensează Étienne Wolf, în Ştiinţa monştrilor, viziunea elaborată de către biologia contemporană asupra îndelungatei şi sumbrei istorii a monstruozităţilor omeneşti. Această percepţie se înscrie mai puţin într-o istorie propriu-zisă a monştrilor şi mai mult într-una a ştiinţei monştrilor: o istorie a teratologiei. Curiozitatea fascinată pe care o suscitau diformităţile corpului, cruzimea tratamentelor ce li se aplicau, spaimele şi dezgustul pe care le inspirau, exhibările care le puneau în scenă, formele de comerţ pe care le prilejuiau, într-un cuvânt, partea aceasta întunecată de sensibilităţi şi de practici ce învăluiau prezenţa monştrilor umani în societatea tradiţională tinde să se estompeze aici în favoarea unei istorii a discursurilor savante.

Monstrul şi monstruosul. În oraşul vechi, privirea era în alt fel expusă spectacolului diformităţii anatomice decât este ea astăzi. Când zilnic epidemia şi moartea dau târcoale, stigmatul fizic, rana, malformaţia, infirmitatea, familiare şi invizibile, fac parte din regimul obişnuit al percepţiilor corpului. Dar, chiar dacă pragul de toleranţă la imperfecţiunile corporale este infinit mai ridicat decât al nostru, sunt numeroase exemplele unei curiozităţi fascinate din epoca clasică pentru monştrii umani, atunci când, ieşind din ceea ce este resimţit ca obişnuit, ei apar deodată ca miracole sau minuni, operă divină sau vrăjitorie diabolică. De cum se răspândeşte vestea unei naşteri monstruoase, poporul aleargă, precedând cu puţin caleştile aristocratice şi cohorta savanţilor. Foile ocazionale pun mâna pe subiect, zvonul sporeşte, mulţimea se înghesuie, din ce în ce mai numeroasă, transformând în curând domiciliul unde s-a produs evenimentul în teatru de circumstanţă. Monstrul este atunci obiect de spectacol şi de comercializare.

Aceasta este experienţa monstrului: irezistibila fascinaţie care traversează întreaga societate, comoţia socială pe care o produce, apoi spectacolul unei catastrofe corporale, experienţa unei strângeri de inimă, a unei ezitări a privirii, a vorbirii blocate. Acesta este monstrul: o prezenţă neaşteptată, o exhibare neprevăzută, o tulburare perceptivă intensă, o suspendare tremurată a privirii şi a limbajului, ceva ireprezentabil. Fiindcă monstrul este, în sensul cel mai plin şi cel mai vechi al termenului, o minune, adică un eveniment pe care rădăcinile sale etimologice (mirabilis) îl ataşează mai întâi de câmpul privirii (miror), de o răvăşire imprevizibilă a cadrelor perceptive, de ochii făcuţi mari, de o apariţie. Apariţie a inumanului, a negării omului în spectacolul omului viu: "Monstrul este cel viu în valoare negativă [...] Monstruozitatea şi nu moartea este contra-valoarea vitală."

Nu la fel stau lucrurile cu monstruosul: aici nu mai vorbim de prezenţă, ci de absenţă, nu de corpuri, ci de semne, nu de tăcere, ci de vorbe. Nu mai avem o prăbuşire subită a experienţei perceptive, ci o construcţie sistematică de imagini, obiecte de consum şi de circulaţie; nu mai avem o tremurare neliniştită a privirii, ci o activitate curioasă de lectură şi de ascultare. Acesta este monstruosul: nu realul, ci imaginarul, fabricarea unui univers de imagini şi de cuvinte presupuse a transcrie ireprezentabilul, întâlnirea brutală, şocul frontal cu inumanitatea unui corp uman. La fel ca, ar spune Le Goff, încadrarea creştină a imprevizibilităţii miraculosului în regularitatea miracolului: puterea de apariţie a monstrului este astfel dezamorsată. Monstruosul este aşadar înlocuirea monştrilor reali cu monştri virtuali concepuţi într-un univers de semne. Distincţia este esenţială pentru cine ar dori să surprindă în durată lungă istoria monstruozităţilor omeneşti. Deoarece, ceea ce caracterizează societatea tradiţională spre deosebire de a noastră, este coexistenţa monstrului şi a monstruosului în experienţa monstruozităţii, în timp ce noi am refulat odată pentru totdeauna în ficţiuni trauma pe care o suscitau altădată prezenţa şi carnea monstrului.