Prefaţă la Istoria corpului

Citiţi un fragment din această carte.

O focalizare istorică asupra corpului reconstituie în primul rând inima civilizaţiei materiale, moduri de a acţiona şi de a simţi, implicări în tehnică, confruntarea cu vitregiile naturii: omul "concret", aşa cum îl evoca Lucien Febvre, "omul viu, omul în carne şi oase" [1]. Un adevărat furnicar existenţial răsare din acest univers sensibil: un cumul de impresii, de gesturi, de producţii impunând hrana, frigul, mirosul, mobilităţile sau boala în tot atâtea cadre "fizice" primare. O istorie a corpului reconstituie în primul rând această lume imediată, lumea simţurilor şi a mediilor, lumea stărilor "fizice"; o lume care cunoaşte variaţii în funcţie de condiţiile materiale, de modurile de a locui, de a asigura schimburile sau de a fabrica obiecte, impunând feluri diferite de a percepe sensibilul şi de a-l utiliza; o lume care cunoaşte variaţii şi în funcţie de cultură, aşa cum a arătat printre primii Mauss, subliniind măsura în care gesturile noastre cele mai "naturale" sunt fabricate de normele colective: modurile în care oamenii merg, se joacă, aduc pe lume copii, dorm sau mănâncă. Simpla inventariere realizată de Mauss dezvăluie un "om total", multe dintre valorile acestuia încarnându-se în cele mai concrete utilizări ale corpului [2]. De aici şi posibila amploare a curiozităţii istorice: de la lumea lentorii la cea a vitezei, de exemplu, de la portretul pictat la cel fotografic, de la îngrijirile individuale la prevenţia colectivă, de la bucătărie la gastronomie, de la sexualitatea moralizată la sexualitatea psihologizată, avem de-a face cu tot atâtea viziuni diferite asupra lumii şi implicări diferite în corporal. Fără a mai fi natură, ci de acum cultură, această mărturie despre corp participă, aşa cum a reamintit de curând Jacques Le Goff, la "resurecţia integrală a trecutului" [3].

În plus, trebuie să redăm această noţiune de corp într-un mod mai complex, să arătăm ce rol joacă în cadrul ei reprezentările, credinţele şi efectele determinate de conştiinţă: nimic altceva decât o aventură aparent "fictivă", cu reperele ei interiorizate, care dublează reperele imediate şi le reorientează forţa şi sensul. Corpul miniaturizat cu fineţe de fraţii Limbourg în ilustraţiile din Prea bogatele ceasuri ale ducelui de Berry, la începutul secolului al XV-lea, nu există, de exemplu, decât traversat de influenţe secrete: semnele zodiacului, amprenta postulată a planetelor, credinţa într-o putere magică ce străbate organele şi pielea. De aici, cartografia extrem de aparte schiţată de silueta delicată de la începutul Prea bogatelor ceasuri...: părţile corpului menite să reflecte una câte una regiunile cerului, certitudinea că există influenţe clare care vin de la puteri îndepărtate. Tot de aici şi consecinţele absolut fizice asupra imaginii bolilor, a regimurilor, a temperamentelor, ba chiar şi a gusturilor, considerate dependente de atracţii misterioase, forţe cosmice ce orientează dorinţele, echilibrul umorilor şi al trupului. Cu totul altele sunt relaţiile sugerate de mecanismul clasic al secolului al XVII-lea, modelul asimilând funcţionarea corpului cu cea a maşinilor inventate în Europa epocii moderne: ceasuri, orologii, pompe, fântâni, orgi sau pistoane. Corpul îşi pierde acum vechile farmece în favoarea unui nou regim al imaginilor: cele care privilegiază fizica hidraulică, legea lichidelor şi a ciocnirilor, forţa vânturilor, sistemul de angrenaje sau de pârghii. Acest model este şi el construit şi "interiorizat", înălţându-se deasupra corpului "real", dar apăsându-l totodată cu greutatea lui, amestecând, în acest caz, purificarea lichidelor cu ajustarea cablurilor şi a canalelor. El antrenează inevitabile consecinţe în ceea ce priveşte imaginea răului, îngrijirea propriei persoane, eficacitatea gesturilor sau efectele presupuse ale mediului. Altfel spus, corpul există în învelişul său imediat, ca şi în referinţele sale reprezentative: logici "subiective", variabile şi ele în funcţie de cultura grupurilor şi de moment.

Aceasta nu înseamnă că ar trebui ignorată influenţa persistentă a reperelor religioase: ierarhia între părţile "nobile" ale corpului şi cele "stigmatizate", pudoarea orientată după ceea ce-i place lui Dumnezeu. Şi nici că ar trebui ignorate influenţa persistentă a credinţelor, posibilele lor crize sau abundenţa lor până târziu în epoca modernă: înmulţirea convulsiilor, a stigmatelor sau a monstruozităţilor care sunt explicate prin vreo putere rău-voitoare sau printr-o judecată a lui Dumnezeu [4].

Tot atâtea logici diferite care participă în continuare la efecte de distincţie - cum ar fi, de exemplu, cele care valorizează corpul "clasic" într-o interminabilă purificare a umorilor, confirmând o practică direct proporţională cu prestigiul social, aşa cum a amintit Le Roy Ladurie: "Brahmanul îşi curăţă exteriorul propriei persoane, altfel spus, pielea (cu o exigenţă proporţională cu locul pe care-l ocupă în ierarhie); în schimb, în înalta societate franceză de la 1700, oamenii se îngrijesc în primul rând să-şi cureţe interiorul cu ajutorul vomitivului, precum şi prin purgaţie şi lăsare de sânge, cu clistirul şi lanţeta". Exigenţa îngrijirii de sine, ca şi distincţia, ar implica-o aici pe cea a unui corp "purificat" interior: "Cu cât eşti plasat mai sus în societate, cu atât ţi se lasă mai des sânge şi ţi se fac mai multe purgaţii." [5] Se adaugă, astfel, imaginarului prezenţa absolut fizică a unui mesaj, rolul central jucat în comunicare de un corp care depăşeşte simplul orizont al tehnicităţilor.

Stranii profunzimi, de asemenea, ale acestor reprezentări cărora ştiinţele sociale le-au dezvăluit în secolul XX toate paradoxurile şi profunzimea. Dar aceste ştiinţe n-au condus oare la bulversarea noţiunii înseşi de corp? O răsturnare aproape invizibilă, şi totuşi decisivă, ţine de abandonarea suveranităţii recunoscute în mod tradiţional conştiinţei, deplasare declanşată în bună măsură de sociologi şi psihologi, care ignoră vechile metafizici cu confruntarea lor dintre corp şi spirit şi refuză să caracterizeze persoana doar prin voinţa ei. Atitudinile şi comportamentele iau un sens complet inedit: gesturi, tensiuni fizice, postúri diverse devin tot atâtea indicii, de exemplu, pentru o psihanaliză sensibilă la cele mai neînsemnate manifestări şi la expresiile anodine. Tentative motorii stângace, deplasări hazardate pot deveni şi ele tot atâtea semne ale unei conştiinţe - ba chiar ale unei conştiinţe colective - pe cale de elaborare, demers ce se sprijină pe practici şi gesturi pentru a se consolida sau a se constitui mai bine, ceea ce unii psihologi ai copilăriei, ca Wallon, de exemplu, au subliniat demult: "Mişcarea nu mai este un simplu mecanism de execuţie. [...] Ea face posibile, treptat, modalităţi de adaptare şi de reacţie care o depăşesc." [6] Corpul poate conduce la conştiinţă înainte de a fi obiectul ei. Studierea acestui corp şi a actelor sale dezvăluie, în consecinţă, altfel decât dezvăluia înainte: a considera, de exemplu, că există o inteligenţă a mişcării în afara traseului obişnuit care subordonează motorul "ideii" înseamnă a studia în chip diferit practicile, a studia în chip diferit modurile de a acţiona şi de a percepe. Înseamnă, în sfârşit, a avea în vedere existenţa unor resurse de sens tocmai acolo unde ele nu păreau să existe.

Şi totuşi, sunt tot atâtea indicii eterogene: sensibilitatea materială, reprezentările interne, manifestările expresive şi conştiinţa pasivă nu fac parte întotdeauna din acelaşi registru de referinţe şi de comportamente. Datele sunt aici dispersate, disparate. Distanţele abundă: de la sentimentul intim la manifestarea socială, de la sexualitate la gusturile alimentare, la tehnicile fizice sau la lupta împotriva bolii. Abordarea corpului mobilizează mai multe ştiinţe, impunând o schimbare a metodelor şi a epistemologiilor în conformitate cu studiul senzaţiilor, tehnicilor, consumurilor sau al expresiilor. Această eterogenitate este constitutivă pentru obiectul însuşi. Ea nu poate fi depăşită şi trebuie reţinută ca atare într-o istorie a corpului.

Aceasta nu înseamnă că ar dispărea orice nivel de unitate posibil. Scara reprezentărilor, fie ele conştiente sau nu, sugerează deja o serie de coerenţe: unele logici pot să le domine pe altele, aşa cum a arătat noţiunea de "schemă corporală" utilizată de psihologi pentru reperarea referinţelor implicite, motrice şi sensibile, ale unui subiect [7]. Logica mecanică, de exemplu, în secolul al XVII-lea, logica energetică în cel de-al XIX-lea şi logica "informaţională" în secolul XX se înscriu între cele amintite: cea de-a doua adaugă o viziune nouă asupra a ceea ce intră şi iese din corp, sugerând un posibil "randament" al intrărilor şi ieşirilor, guvernând simţul consumurilor şi al economiilor, iar cea de-a treia adaugă o viziune nouă asupra controlului şi a sensibilităţilor, guvernând simţul autocontrolului şi al ajustărilor.

Dincolo totuşi de aceste coerenţe posibile, o istorie a corpului redă experienţa cea mai materială, densitatea ei, rezonanţa ei imaginară. Suprema originalitate a acestei experienţe este că se situează la intersecţia dintre învelişul individualizat şi experienţa socială, dintre referinţa subiectivă şi norma colectivă. Corpul se află în centrul dinamicii culturale tocmai pentru că este un "punct de frontieră", lucru pe care ştiinţele sociale l-au ilustrat clar şi de această dată. Corpul este în acelaşi timp receptacul şi agent faţă de nişte norme repede îngropate în adânc, interiorizate, privatizate, aşa cum a arătat Norbert Elias: loc al unei lente activităţi de refulare, al unei îndepărtări a pulsionalului şi spontanului. O demonstrează laboriosul proces de creare a etichetei, a politeţii, a autocontrolului. De aici şi istoria posibilă a mai multor tehnici şi instrumente legate de corp în Occident - printre altele, furculiţa, scuipătoarea, lenjeria, batista, reţeaua de apă -, a căror inventare a constituit, de fiecare dată, un moment într-o dinamică colectivă, dispozitive menite să deplaseze pragurile ruşinii şi pudorii printr-o recreare a ceea ce este social "distinctiv" sau "civilizat". Sunt faze majore, deoarece aceste controale asupra corpului, lent elaborate, şi totuşi repede uitate, astfel încât pot părea naturale, contribuie prin însăşi "incorporarea" lor la "modelarea, în replică, a sensibilităţii".

În schimb, Foucault a evocat o activitate mai sumbră: elaborarea unui corp ca ţintă a puterii, obiect atât de asediat şi de profund modelat de ea, încât secretă o viziune asupra lumii şi a socialului. [8] Aici, corpul normat este un corp "corectat", supunerea fizică produce o conştiinţă care este la rândul ei supusă. De unde şi istoria acelor discipline dezvoltate de-a lungul secolelor pentru a-i face pe indivizi tot mai "docili şi utili", lenta construire a unor dominări fizice tot mai insinuante, înlocuind acţiunile de reţinere aproape violente de la începutul epocii moderne cu un joc mai discret şi "neîntrerupt de supravegheri calculate". Viziune sumbră, trebuie spus încă o dată, ea impune gândirea în profunzime a opoziţiei dintre constrângere şi libertate, precum şi evaluarea mizei centrale a corpului în cadrul acestei opoziţii. Nu că insistenţa asupra constrângerii ar fi singura posibilitate: modernitatea poate fi văzută şi ca o întreprindere de autonomizare, de "emancipare faţă de tradiţii şi ierarhii", conform viziunii evocate mai recent de Marcel Gauchet [9]. Corpul poate să stea şi la baza eliberării: refuzul rousseauist al corsetului, vechea "maşinărie" tradiţională care strângea corpurile copiilor, ar profila astfel imaginea viitorului cetăţean.

Cu atât mai mult cu cât, dincolo de opoziţia dintre constrângere şi libertate, trebuie gândită şi aceea dintre egalitate şi inegalitate - insensibila democratizare, mai cu seamă, ce ar caracteriza modernitatea. Există multe exemple în care, din nou, corpul joacă un rol central şi complex totodată: procesul lent, dar incontestabil, de împărtăşire de către membrii societăţilor contemporane a calităţilor de excelenţă corporală şi frumuseţe nu este însoţit oare de discriminări de durată, când accesul la îngrijire rămâne inegalitar, obezitatea afectează grupurile cele mai defavorizate, iar atenţia acordată propriei persoane variază de la un mediu la altul? Inegalitatea se incarnează inclusiv în inima trupurilor şi a anatomiilor.

Este un lucru pe care o istorie a femeilor l-a arătat, de altfel, încă de mult. [10] Istoria corpului feminin este şi cea a unei dominaţii în care simplele criterii estetice sunt deja revelatoare: exigenţa tradiţională care cerea o frumuseţe mereu "pudică", virginală, ţinută sub control, s-a impus multă vreme până la afirmarea unor emancipări decisive, care s-au răsfrânt asupra formelor şi profilurilor - mişcări mai uşor acceptate, zâmbete mai deschise, corpuri mai dezgolite. Istoria corpurilor, altfel spus, nu ar putea să o evite pe cea a modelelor de gen şi a identităţilor.

Această istorie rămâne, în orice caz, la "punctul de frontieră" dintre social şi subiect. De altfel, tocmai pentru că specularea aparenţelor, controlul decenţei şi al expresiilor - cu alte cuvinte, supravegherea pornirilor şi a tot ceea ce ţine de corp - au căpătat tot mai mult contur, comportamentele protejate de intimitate şi experienţele considerate incomunicabile s-au putut înmulţi, fiind posibilă supravegherea mai în profunzime a senzaţiilor interioare şi a fenomenelor de conştiinţă. Trebuie spus că subiectul occidental se situează şi la capătul unei intense prelucrări a corpului.
Note:
[1] Lucien Febvre, Pour une histoire à part entière, SEVPEN, Paris, 1962, pp. 544-545.
[2] Vezi Marcel Mauss, "Les techniques du corps" [1934], în Sociologie et anthropologie, PUF, Paris, 1960.
[3] Jacques Le Goff, Nicolas Truong, Une histoire du corps au Moyen Âge, Liana Levi, Paris, 2003, p. 15.
[4] Vezi, printre altele, Daniel Vidal, "L'accomplissement des corps: d'un jansénisme en mal et en miracle", Communication, nr. 56, Le Gouvernement du corps, 1993.
[5] Emmanuel Le Roy Ladurie, "Introducere" la cartea lui Claude Grimmer, La Femme et le Bâtard, Presses de la Renaissance, Paris, 1983, pp. 12-13. Henri Wallon, "Syndromes d'insuffisance psychomotrice et types psychomoteurs", Annales médico-psychologiques, nr. 4, 1932.
[6] Henri Wallon, "Syndromes d'insuffisance psychomotrice et types psychomoteurs", Annales médico-psychologiques, nr. 4, 1932.
[7] Vezi, printre altele, Alain Berthoz, La Décision, Odile Jacob, Paris, 2003: "Ideea că avem în creierul nostru o schemă a corpului este sugerată de numeroase observaţii." (p. 165).
[8] Vezi Michel Foucault, Surveiller et punir, Gallimard, Paris, col. "Bibliothèque des histoires", 1975 [Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi, trad. de Bogdan Ghiu, Paralela 45, Piteşti, 2005].
[9] Vezi Marcel Gauchet, "Essai de psychologie contemporaine. Un nouvel âge de la personnalité", Le Débat, martie-aprilie 1998, p. 177.
[10] Vezi Georges Duby, Michelle Perrot (coord.), Histoire des femmes en Occident, 5 vol., Plon, Paris, 1991.