Roman cinematografic - lumea în imagini

Citiţi un fragment din această carte.

Invitaţia la lectură ar fi menirea unei prefeţe valabile, viabile. Dar daca o face chiar autorul? Iată aici chiar o face, şi chiar cu prisosinţă. Să vă explic.

Pe prima pagină ne întîmpină titlul: Inventarul iernilor. Îmbinarea sugestivă a celor două cuvinte - a prozaicului, aridului inventar cu puternic figurativul iernilor - compun o metaforă deja suficient de intrigantă. Mottoul din Enigma Otiliei - despre cinema, despre un film povestit - se referă doar la una din dimensiunile formei romaneşti. Acum nu mai rămîne decît să începem. Iată primele fraze: "PIERDUT AUTOBIOGRAFIE. EI, ŞI?... O DECLAR NULĂ. Şi vîntul ridica uşor, peste asfalt, ziarul, ca o nălucă. Cîte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic din vreun plop, aşezîndu-se moartă pe caldarîm. Tocmai îşi cumpărase o lamă Gillette. Puse cu grijă lama Gillette în maşina de bărbierit în timp ce privea afară pe feresatră... Pe străzi oamenii erau fericiţi că primăvara venise atît de repede..."

Am parcurs un text infim ca intindere, dar: "eroii" principali ai romanului au căpătat deja trup. Lipseşte încă oglinda. Dar iată că apare şi ea, cititorul o găseşte la pagina 31, unde vine să confirme legea recurenţei, a structurii motivice: "Îşi trece palma peste chipul proaspăt bărbierit şi înnebunit de vîltoarea iernilor care se succed cu repeziciune, spintecîndu-se în luciul oglinzii, o izbeşte cu violenţă, zdrobindu-i memoria ei viguroasă, implacabilă, în sute de cioburi care se aştern ca o grindină peste pardoseala de gresie. Îl fulgeră o ultimă amintire: din umbra ghişeului chipul acela de funcţionar tîmp. "Da, domnule, ce te holbezi aşa la mine? Aşa scrie. Cum ai citit! Pierdut autobiografie, o declar nulă!" Şi iese pe bulevard..."

Între timp, dincolo de oglindă apar şi alte, multe, puzderie de imagini ale lumii, indicînd indirect tema operei: viaţa fermecătoare şi mizeră sub povara dictaturii staliniste, "socialiste" şi "comuniste" a(le) lui Gheorghiu Dej şi Ceauşescu.

Eroii romanului, aparent, nu sînt personaje, ci entităţi ca Autobiografia, Memoria-Trăirea, Existenţa-Destin, Timpul istoric şi timpul subiectiv, "Epoca de aur". Şi totul, în biplanul realităţii şi imaginarului.

Autobiografia ca erou convenţional al romanului constituie un strat dinstinct al operei, fragmentele sale încadrîndu-se în fiecare fază a desfăşurării epice în textul de bază al imaginarului. CV-ul prezentat la primirea în UTM sau la angajare, este înşirat treptat în forma sa nudă, ca realitate-realitate. Apoi el îşi cedează locul presei, documentului istoric şi de partid, care sînt teribile, fantastice în sine. Realitatea artistică se desfăşoară însă pe terenul imaginarului, care este în acelaşi timp natural, obiectual, psihologic şi mitic sau magic. Şi imprevizibil. Şi absurd. Aici, în structurile de adîncime, apar, cu o mare forţă expresivă, eroul, celelalte personaje, lumea-realitatea istorică, viaţa fermecătoare şi mizeră, perisabilă, sub vremi, şi totuşi încărcată cu valorile sale eterne.

Instanţa narativă este dublă. În stratul superficial se vorbeşte despre eroul la persoana a treia; dacă în autobiografia "pierdută" stă scris: "Am urmat clasele primare...", în stratul imagistic se spune: "Este în clasa a doua şi primeşte cadouri...". Prin această modalitate se obţine constituirea obiectivă şi expresivă a caracterului şi destinului eroului, se determină statutul lui psihologic, spiritual-filosofic şi social.

Parcă din subterană, apare epicul, istoria romanescă în haina autobiografiei povestite de naratorul impersonal, dar văzută cu ochii eroului. Picăm în plină iarnă, lîngă soba de teracotă albastră, cu lemne. Şi încă o iarnă, şi încă una. "Cu pomul de iarnă pe furiş". "Undeva, departe, se ascute lupta de clasă". Glisaje de imagini cinematografice ale fluxului de conştiinţă al eroului. Lumea percepută o dată de copil sau de adolescent şi a doua oară, de abia vizibilul narator matur.

Fluxul conştiinţei, prin care se autodefineşte eroul la vîrstele de copil-adolescent-tînăr şi la maturitate, apare şi ca mediator al oglindirii lumii constituite din obiecte şi fenomene-semne, din imagini. Şi din contururile fine, dar pregnante, ale portretelor la început stilizate, fabulos legendare, apoi precise şi plastice. Observaţia este şi ea facultatea definitorie a prozatorului Petru Maier-Bianu. Prima parte a romanului este o adevărată amintire din copilăria bucureşteană, un basm realist cu contrapunctele mizeriei, cruzimii, ipocriziei din "Epoca de aur". Un altfel de contrapunct îl constituie nostalgia satului ardelenesc, unde elevul îşi petrece vacanţele mari. Apare şi aici o întreagă galerie de personaje - bunicii, rudele, ciobanii, toţi cu destine aparte, cu propriile istorii de dragoste, cu propriile drame, cu propriile experienţe în relaţiile cu autorităţile. Destine banale şi excepţionale sau şi una şi alta în acelaşi timp. Ca de exemplu, cel, grozav şi groaznic, al lui Bitancu', dintr-o nuvelă intercalată...

Ca rezultat al demersului narativ, se creează o frescă condensată. Aceasta, fiindcă universul romanesc bogat în date, personaje, impresii este supraîncărcat cu semne şi semnificaţii motivice în variaţii recurente. Trăirile copilăriei şi adolescenţei, ale iubirii şi prieteniei sînt în mod sistematic recuperate, adîncite, reevaluate. O altă categorie de motive sînt cele istorice. Să luăm exemplul colectivizării, aşa cum apare ea în cele două planuri ale romanului:

"Plenara CC al PMR face bilanţul activităţii desfăşurate de partid în domeniul transformării socialiste a agriculturii. În prezenţa a 11 000 de ţărani are loc sesiunea extraordinară a Marii Adunări naţionale, consacrată terminării colectivizării agriculturii.

"Pămînturi zvîrcolindu-se, pulverizate, prin văzduh. Un oraş cuprins de vijelie, în care personajul caută o stradă, o casă, un prieten. Un coleg de armată. Un coleg de pe front. Acolo, demult, departe, au fost neasemuţi eroi. Oraşul este pustiu, straniu. Amurg. Înserare. Hîrtii sînt ridicate în ceruri, amestecate cu praful galben, rozaliu, rozaliu. Hîrtii nefolositoare, uzate, nefericite, necitite. Manucrise. Bilete de tramvai. Chitanţe. Ce or fi fost. În sala radiodifuziunii corul de copii cîntă "Republica măreaţa vatră". TU în cor. Omul de pe stradă e un străin..."

Motivul autobiografiei, recurent în toată operă, este unul de reper, cu el începe şi cu el se termină romanul:

"Pierdut autobiografie, o declar nulă...
Şi vîntul ridică uşor peste asfalt ziarul ca pe o nălucă. Era la mijlocul lunii iulie 1992. Cîte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic, din vreun plop, aşezîndu-se moartă pe caldarîm. Arsă de vară. Moartea unei frunze, o moarte anonimă. Într-un ultim grad de confidenţialitate".

Filosofia vieţii şi viziunea asupra epocii istorice este cea firească, a Omului sau a "cetăţeanului de rînd", cum îi place să spună naratorului plin de vitalitate, dar pînă la urmă şi stresat şi sceptic. Eroul devenit, prin peripeţiile biografiei, om de cultură, îşi asumă, inconştient şi conştient, rolul de apărător al vieţii, al valorilor etice. Spiritul său pur, descoperirea antiumanului în lume se opune categoric regimului.

Regimul apare în toată nuditatea sa, deghizat, în limbajul patetic şi ipocrit, de lemn, al documentelor de partid. Hotărîri CC PRM şi PCR despre reforma agrară, naţionalizare şi colectivizare, învăţămînt şi sănătate, sînt istoria în sine, proiectată apoi în planul imaginarului, definind condiţiile vieţii şi a destinelor.
Petru Maier-Bianu nu pictează cu o singură culoare neagră, nu biciuie cu slogane, nu caracterizează, ci arată totul, dar totul - binele şi răul aşa cum au fost. Adesea, de cele mai multe ori, tragic.

Dar şi în condiţiile sinistre ale obsedantului deceniu şi a "epocii de aur", în centrul cărţii se află căutarea fericirii, care lasă în textul operei o amprentă cu totul specifică. Viaţa se opune regimului dictatorial şi asta produce încîntare. Tragediile consumate rămîn tragedii, victoriile particulare - victorii, iar în final urmează eliberarea.

Împotriva aşteptărilor, mometul revoluţiei nu apare ca o explozie, ca o revoltă cvasiunanimă a întregii populaţii împotriva dictaturii, ci doar ca o înlăturare semilegală a lui Ceauşescu de la putere. Eroul este, bineînţeles, de partea Revoluţiei din decembrie 1989, chiar participă la ea, dar el nu a văzut evenimentele organizate şi transmise de televiziune, nu a văzut căderea dictaturii, triumful democraţiei. El a selectat doar chemările cu adresare "tovarăş" (pe cînd Mircea Dinescu şi atîţia alţii au trimis cuvîntul la odihnă) şi, învocînd apariţia lui Ion Iliescu, se declară neîncrezător în el, comunistul.

Scriitorul vrea să fie şi este vizionar, iar eroul, în felul său, are dreptate. Fiecare dintre noi trăieşte istoria în felul său. În orice caz, acest ton minor nu ne trimite la blazare, ci la o veşnică şi nobilă dizidenţă a intelectualului. În rest, fresca obţinută este plină şi impresionantă, şi cititorul are posibiltatea să se implice, să judece. Iar mai mult de atît nici nu putem cere unui scriitor.

Sînt conştient că nu am povestit aproape nimic despre conţinutul concret al romanului, iar ceea ce am relatat este o parte infimă a operei. Şi asta fiindcă povestirea nu ar fi fost nici posibilă, nici necesară. Nu trebuie să strici plăcerea lecturii.

Romanul adevărat şi deosebit de original al lui Petru Maier-Bianu este greu de definit sau de încadrat într-o singură direcţie a literaturii române sau universale. El este şi roman textualist, şi proza optzecistă, şi operă de realism fantastic sau magic, şi roman cinematografic imaginar. Este şi autobiografie, şi memorialistică, adică Petru Maier-Bianu în totalitate. Şi înainte de toate, este o carte despre viaţă şi fericire, despre dramele şi tragediile mizerabilei, sfîşietoarei epoci. O carte cu rădăcini mai vechi în proza lui Mircea Eliade de exemplu, cu spleenul ei şi cu realismul ei fantastic. În afară de toate acestea, Inventarul iernilor mai este şi foarte bine scris, totuşi nu excesiv de calofil, lectura sa produce încîntare, o satisfacţie estetică prelungită, care concurează cu curiozitatea ce ne-o trezeşte pentru tainele psihologiei, ale condiţiei umane, ale societăţii şi istoriei. În concluzie: lectură plăcută ţie, stimate cititorule, care ai luat în mînă această carte.