Inventarul iernilor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Pierdut autobiografie... O declar nulă. Şi vântul ridica uşor, peste asfalt, ziarul, ca o nălucă. Câte o frunză se mai desprindea cu sunet metalic din vreun plop, aşezându-se moartă pe caldarâm. Tocmai îşi cumpărase o lamă Gillette. Puse cu grijă lama Gillette în maşina de bărbierit în timp ce privea afară pe fereastră...

Pe străzi oamenii erau fericiţi că primăvara venise atât de repede, era o primăvară neobişnuită, era soare, era lumină, era cald. Îi privea cu un soi de invidie că se pot bucura şi că sunt fericiţi. Fericiţi de anotimp, fireşte. Intră în baie. În faţa oglinzii îşi săpuneşte cu migală faţa. Ce frumos miroase crema de ras. Începe să se bărbierească. Situaţia existentă: Îşi urmăreşte propriul interes cu hotărâre încăpăţânată. Refuză să facă compromisuri sau concesii (pe naiba, cine e boul ăla?). Obiectiv dorit: o situaţie de armonie, calmă, lipsită de surprize, care să-i ofere un sentiment de mulţumire, linişte, securitate. Tendinţă generală al cărei scop este întreaga umanitate. Dragoste faţă de oameni. Spirit cavaleresc faţă de colectivitate. Sentiment de justiţie universală. Toleranţă generală. Pudoare socială. Cenzură morală severă. Cenzură exterioară foarte puternică, mergând până la blocarea conduitei. Care rezultă din dorinţa de a nu se da în spectacol: "Nu trebuie să arăt". Renunţare de sine în favoarea tuturor oamenilor.

În notă contradictorie cu restul factorilor, apare veşnicul agăţat, veşnicul dependent, fapt ce-i împiedică descărcarea deşi este conştientizată de către "Eu". Incapacitate în sfera relaţiilor concrete de a se ataşa unei anumite colectivităţi umane, generând în cazul în speţă anxietate, cu izvorul în teama permanentă de a nu pierde obiectul, persoană, familie, neam sau o idee abstractă supravalorizată. Mecanismele Eului au o evoluţie favorabilă. Umanizarea activă, de tip masculin, a sexualităţii. Senzualitatea de tip paroxistic cu faze de descărcare şi reacumulare. Trăsături accentuate pe tipologia Leonhardt: Exaltat, Anxios, Ciclotim, Hiperexact, Distimic. Într-un fel, un profil psihologic caracteristic mediei populaţiei. Dincolo de oglindă începu să ningă cu fulgi mari, o ninsoare deasă în care alunecau umbre de oameni, siluete de bărbaţi şi femei îndepărtându-se şi pierzându-se în ceaţa gri a zărilor.

Din spatele pinului decorativ, o femeie brunetă păşi provocator, de la stânga la dreapta, rostind insinuant: "- Înţelegi, deşteptuţule? Eu cred că atunci când a venit, imediat după căsătoria noastră, ne-a aruncat o boabă de mercur în casă!"

Şi, mă rog, după aceea tot felul de nimicuri. Bunăoară. STOP! Nu-i bine. De la început. ATENŢIUNE! MOTOR! ACŢIUNE! Unul se plimbă cu pinul şi oglinda de colo colo până i se spune că ACUM E BINE. O blondă grasă, transpirată şi obraznică, mare cât un Saint Bernard tencuieşte faţa brunetei care în timpul ăsta se gândeşte: "Intru din stânga, fac doi paşi înainte, apoi mă rotesc uşor spre dreapta, fac doi paşi şi ajung la semn." Semnul este o liniuţă mică trasă cu creta. Din tavan ninge cu polistiren. Ningea, ningea tot timpul, fără contenire, zăpezi grele, iar el, pe acolo, defrişând pădurile îngheţate, potopite de iarnă. De pildă: Iarna aceea îndepărtată a anului 1950. Casa lor de la Piaţa Iancului. O imagine cu un moş care tot mişcă o nuia în sus şi în jos.


Din anul 1949, locuiesc în oraşul Bucureşti, an în care părinţii mei s-au stabilit aici.

Ea a venit din Ardeal cu trenul, într-o noapte. Soţul ei a aşteptat-o la gară. A văzut-o de departe, cu valiza de lemn în mână şi în cealaltă strângând la piept copilul. Iarnă. În sobă ard lemne. Se trezeşte. Miracolul pomului de Crăciun. Lucesc luminiţe. Vine lăptarul. Chipul mamei. Chipul bunicii. Care stă rezemată de teracota albastră. Iarna, în care afară ninge bogat, cu fulgi mari, iar el şi mama lui se uită pe fereastră, în curtea vecină, văd lumină la doamna colonel. Pentru prima oară în viaţă are sentimental amărăciunii. Undeva, departe se ascute lupta de clasă. "Suntem săraci", spune mama şi pune lemne în sobă. Altă iarnă. Urcă un străin. Un şofer cu o desagă în spate. După el, bunica. "Da, bine, n-ai ştiut că vin azi? Am stat în gară de am crezut că mă prăpădesc şi am stricat atâţia bani pe omul ăsta cu taxiul!" Scoate slănina. Cârnaţii. Ceapa. Fasolea. Nucile. Prunele uscate. Poamele. Lâna. Miroase a brânză. Şi fac mămăligă cu brânză. "Ne-am pus difuzor, mamă dragă", şi tace. Apoi după o vreme: "Eu mă gândeam că vii duminecă, aşa mi-ai scris carte". Se aşază cu toţii la masă. Mănâncă.

Vine iarna în care se trezeşte în timp ce maică-sa şi taică-su împodobesc pomul de iarnă pe furiş. Din clipa aceea, Moş Crăciun, basmul frumos, dispare pentru totdeauna. Uneori mai visează noaptea o sanie trasă de cerbi şi Moşul mergând greoi prin nămeţi. În iarna următoare, degeaba aşteaptă, cu pleoapele lipite, prefăcându-se că doarme; se face din ce în ce mai multă linişte în casă şi se aud sforăituri într-un târziu. Dimineaţă se scoală şi vede că nu are brad şi plânge. Tatăl său îi spune că va cumpăra un brad de Anul Nou, dar până atunci uită să-l mai cumpere. Ninge fantastic, fără contenire, săptămâni şi ani în şir, nămeţii cresc cât casa şi oamenii sapă tunele prin zăpadă, iar el este prichindel şi nămeţii sunt cât munţii. Trec tancuri. Şi el vede pentru prima dată un tanc. Vine iarna când ies la plimbare în Piaţa Palatului. Lângă restaurantul "CINA" stă un brad înalt până la cer în mijlocul Orăşelului Copiilor. Câte nu şi-ar dori, dar se alege doar cu o vată de zahăr şi seminţe de susan încremenite în zahăr ars. În timp ce muşcă din dulceaţa mincinoasă şi fadă ca aerul, are puterea să mai simtă şi azi frigul care îi înţeapă degetele de la picioare. Îl strâng ghetele din cauza ciorapului de lână, croşetat de bunica.


Din anul 1954, am urmat clasele primare la Şcoala nr. 48 din strada Avrig, până în anul 1959, când mi-am luat diploma de patru clase. La lucrarea de limbă română am scris despre "Dumbrava minunată" de Mihail Sadoveanu, şi am luat nota cinci. La aritmetică am luat nota trei.

Este în clasa a doua şi primeşte cadou, pe lângă maşinuţa de tablă, o maşinuţă care s-a tot aşezat în mâinile lui în fiecare iarnă, până la sfârşitul copilăriei, maşinuţa kaki cu roţi de ebonită, aproape ca o obsesie, aproape ca o batjocură de cinci lei şi şaptezeci şi cinci de bani, primeşte deci cadou, adică premiu, cartea Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaş. Şi citeşte despre Pisicuţa aia. Ironia sorţii, va primi ca premiu la şcoală timp de patru ani mereu aceeaşi carte. Şi un atlas geografic, cu o hartă mare, cu o insulă, cu un arhipelag, cu un estuar, cu o mlaştină, cu un râu, cu un fluviu, cu o deltă. Şi scrie în ruseşte pe atlas. Scrie că: în Uniunea Sovietică sunt cincisprezece republici, douăsprezece republici sovietice autonome, opt regiuni sovietice autonome printre care şi Regiunea Sovietică Autonomă Evreiască cu capitala la Birobidjan, apoi vin zece districte sovietice autonome. În Uniunea Sovietică trăiesc: ruşi, ucrainieni, uzbeci, bieloruşi, kazahi, tătari, azerdbaigieni, armeni, gruzini, moldoveni, tadjici, lituanieni, turkmeni, germani, kirghizi, evrei, ciuvaşi, daghestani, başkiri, nordvini, polonezi, estoni, ceceni, udmurţi, mari, osetini, coreeni, bulgari, buriaţi, greci, iakuţi, komi, kabardini, karacalpaci, uiguri, ţigani, inguşi, găgăuzi, unguri, turvini, populaţii din nord, adâghei şi cerkeşi, komi-permiaci, kalmâci, kareli, karaceaevi, români, kurzi, turci abhazi, finlandezi, hakaşi, balkari, altai, dungani, persani, abazini, asirieni, taţi.

Vine o iarnă îngrozitoare. Tatăl pleacă nopţile de acasă. Aude tropăit de cizme, clinchetul rece al pistolului. Mereu acelaşi clinchet afon, având ceva din gingăşia morţii. Voci întretăiate. Şi plânsetele. Ale mamei.


Tata s-a născut în anul 1923 în oraşul Reghin. A luptat pe frontul antihitlerist în cadrul aviaţiei române. A participat la dezarmarea trupelor hitleriste la Cluj. A fost decorat cu medalia "Eliberarea de sub jugul fascist". A intrat în U.T.M. în anul 1948, iar membru al P.C.R. este din anul 1954. A lucrat ca activist U.T.M. în cadrul Raionului 23 August şi în cadrul Regiunii Bucureşti.

Undeva departe a început un război, el se teme şi îşi închipuie războiul anglo-franco-israelian. E o negură mare, este şi lumina unui fulger, care stăruie ca un astru nevăzut, ascuns de marginea dantelată a unui nor negru cu un contur înfricoşător şi el vede un om care aleargă spre un gard cu gura căscată şi ochii măriţi de spaimă. Această imagine i se pare că scoate un sunet prelung: Uuuuuuuuuuuuuuuuu! şi stă cu mâinile peste urechi şi clipeşte repede şi îi e frică. Şi face pipi pe el. Despre Marele Război pentru apărarea patriei ştie foarte puţin: un soldat care fuge şi se agaţă din mers de scara vagonului. Filmul se cheamă Căderea Berlinului.

Iată iarna în care încep emisiunile la televiziune. Merg la televizor la vecina. Când vrea să-i cheme, bate de trei ori în peretele despărţitor, o uşă mare, dublă, acoperită cu un şifonier; stau la comun şi se aude tot ce se vorbeşte de o parte şi de alta a acestei frontiere provizorii. În casa vecinei miroase a prăjitură şi este cald, pentru că ea cumpără lemne la liber, şi cărbuni, şi domnul Schmerler, soţul vecinei, este director general. La el acasă nu miroase a prăjitură, le îngheaţă ţeava sub chiuvetă şi mama lui tot aprinde hârtii sub ţeava de plumb. Ţeava se dezgheaţă, apa picură încet, pe urmă curge într-un şuvoi subţire şi maică-sa o lasă deschisă toată noaptea. Să nu îngheţe din nou. Aud cu toţii o veste ciudată în ultima zi a anului. Lumea vorbeşte de un avion care a căzut. A murit un ministru. Degetele de la picioare îi amorţesc, stând pe scaunul înalt, în faţa televizorului. Îi place aşa de mult să se uite la televizor şi vecina este cumsecade, dar nu îi cheamă întotdeauna, iar el, când se face seară, ciuleşte urechile şi îi spune mamei să nu facă gălăgie cu cratiţele, ca să audă cele trei bătăi în uşa despărţitoare când începe emisiunea şi o roagă să nu mai facă atâta zgomot, că, dacă a bătut? Adeseori i se pare că aude semnalul şi mama îi spune: "Fugi, mă copile, că n-a bătut!" "Ba a bătut", spune el şi ies pe balconul lung şi se duc la uşa lor şi nu le deschide nimeni şi le este ruşine să sune, şi altădată sună, şi ei deschid şi spun că nu este nimic la televizor în seara asta şi, după ce scapă de musafirii nepoftiţi, deschid televizorul şi îl dau încet, iar el vede prin crăpătura şifonierului lumina albastră care pâlpâie sacadat în întuneric şi înţelege că stă pe capul oamenilor şi strânge din mânuţele mici şi plânge. Televizorul este marca Temp. "Lasă, mă copile, nu fi supărat, lasă că asculţi tu teatru la microfon". Şi el tace şi ascultă teatru la microfon. Afară ninge. Se dă toată ziua cu sania şi se tot bate cu bulgări de zăpadă.

Altădată, în altă iarnă, zadarnic aşteaptă să ningă. Zile întregi se scoală dimineaţa şi fuge la fereastră să vadă dacă a nins. Şi îşi pierde orice speranţă şi îi este frică să mai privească afară. Cerul este întunecat, iar către prânz maică-sa îi spune că totuşi o să ningă. Dacă seara cerul o să fie roşu, o să ningă. Negreşit. Dar multe seri aşteaptă şi cerul nu este roşu şi cerul este negru ca smoala şi stelele sclipesc şi este curat cerul lumii. Doamne! Şi iată dimineaţa! Afară ninge, totul este alb. În Ungaria este contrarevoluţie! Au în casă o broşură cu coperta grena, pe care scrie: "În legătură cu evenimentele din Republica Populară Ungară". În poze, el vede oameni spânzuraţi cu capul în jos şi nişte oameni care fug cu puştile în mână, iar tatăl lui îi spune că ţara noastră trimite în ajutor poporului ungar trenuri cu lemne de foc şi pături şi el se gândeşte la săracul popor ungar şi la oamenii ăia spânzuraţi şi cum le pun foc cu ardei iute ca să-i usture şi îşi aduce aminte de iobagi şi i se face frică. Şi îi mai spune cum reacţionarii exploatatori au făcut pipi pe Ianoş Kadar.

Şi vin iernile una după alta. Este bolnav, este răcit şi stă multă vreme în pat. Sare într-o zi ca ars. Îl apucă o jale de necuprins pentru că s-a gândit la moartea lui. El credea despre el că va rămâne mereu copil şi că nu va muri niciodată. Îşi închipuie înmormântarea lui şi cum o să le pară la toţi rău şi cum îi pare şi lui rău. Spre primăvară poate să iasă afară şi face un om de zăpadă din zăpada terciuită. Dimineaţa plouă, şi plouă din ce în ce mai tare, omul de zăpadă se micşorează şi se turteşte şi nasturii de cărbune îi cad şi îi cade şi nasul de morcov şi oala spartă îi atârnă într-o parte şi a doua zi, pe pământul ud, morcovul stă lângă oala spartă răsturnată. Se mai mântuieşte o iarnă.


Am continuat studiile la Şcoala nr. 52 de pe strada Matei Voievod până în anul 1961 când am reuşit la examenul de admitere în liceu. În această perioadă am activat în rândul Organizaţiei Pionierilor, unde am fost locţiitor de comandant de grupă. Am participat în diverse ocazii la primirea şefilor de stat şi de guvern cărora le-am oferit flori.

El vine într-o zi acasă în fuga mare, are la gât o cravată roşie-portocalie, cam roasă pe margini, şi-i spune mamei: "Mamă, l-am pupat pe tovarăşul Hruşciov la Operă! Am băut suc şi am mâncat ciocolată. Tovarăşul Hruşciov mirosea a parfum şi râdea şi a spus ceva pe rusă! Şi uite ce carte frumoasă am primit!" Îi pune în mâinile încă umede, şterse pe şorţul de stambă, cartea. Iar mama, îndreptată de spate deasupra ligheanului cu rufe, se uită când nedumerită, când cu frică la cartea albastră pe care scrie, Snegurocika. Şi îi spune că de unde ai zdreanţa asta de la gât, că eu ţi-am făcut cravată nouă, iar el îi spune că a făcut schimb cu o pionieră sovietică pe care o cheamă Vera, şi este din oraşul Perm şi este fruntaşă la învăţătură.

Şi umbre curgeau prin ninsoarea deasă şi se văzu şi pe el îndepărtându-se în albul lăptos al zării, cu căciula lui de miel, fierbinte ca o sobă şi frecată cu mălai ca să fie albă şi pusă pe o ureche. Şi cele patru zări erau neînduplecate, înghiţind toate umbrele care se dizolvau supuse în frigul iernii. Precum cuvintele unui poem. Ha, ha, ha! Râse el sănătos, muşcând cu sete mărul ce-l luase de pe o poliţă a bordeiului.

Pe rampa de la Antrepozite se descărcau vagoane cu sare. Cu portocale şi mirodenii. Îşi apucă prietenul cu braţele pe după umeri, strângându-l protector ca un frate. "Aici se munceşte, domnule, se munceşte pe brânci şi indiferent de tăria vântului marfa trebuie descărcată şi dusă în oraşe! Auzi, ştii cum se câştigă un ban din sare? Laşi vagoanele mai multe zile netrase la rampă! Se umflă cu apă şi îşi sporesc greutatea. Ce este în plus îţi revine ţie! Munceşte mama natură! Mama natură care coace portocalele! Le plimbă grecii pe mare până se umflă bine de sare şi ce este în plus... Asta e treaba în crescătoria noastră de lupi. Fiare şi cântare grele, sensibile la pasul elefantului." Prietenul îl întreabă: "Dar ţie nu ţi-e frică de lupi?" şi el îi spune ca în Shakespeare că "nelămurită taină sunt ameninţările şi frica, o clipă de o pierzi pe una din vedere, îşi face loc cealaltă." "Dispare frica, apare ura, aşa că, dragul meu... Puh!... Ştiu că ai să pleci! Nu-i loc de lacrimi, prietene, şi nici de nod în gât! Dacă vrei, îţi dau un lup cu tine, să-l porţi în zgardă prin marile oraşe, printre farmaciste. Alea care tot râcâie la cornul de rinocer şi-ţi pun în plicuri fine rumeguşul osului mult râvnit. Ca să te facă om, cu ştremeleagul tare şi vânos! O să-ţi povestesc o întâmplare, e de dragoste, cu o fată de la farmacia Policlinicii 10, aia, mă, unde se îndoapă cu medicamente tovarăşele şi tovarăşii, peştii ăia graşi! Acum să ne vedem de treburi!" Şi-l luă cu el în lungul şinelor, aruncând vorbe în dreapta şi în stânga celor ce descărcau vagoanele. Seara târziu l-a invitat la o cârciumă unde au mâncat şi au băut pe săturate. O cârciumă din acelea ce nu pot fi reconstituite decât din memorie şi din minciuna legendei. Cu vin roşu şi ţuică bătrână. Cu lăutari ce cântă din vioară şi din voce şi vitrine la vedere pline cu creieri, rinichi, ficaţi, spline, momiţe şi hălci de vită şi de porc. Cu garfuri grase ale căror mirosuri se amestecă în dulce silă cu mirosuri de tutun aromat şi de mahorcă, deopotrivă. O, şi ce femei! Din alea lungi şi albe cu flăcări şi în ochi dar şi pe buze!

A nins mult peste noapte. În aşteptare, sania este plină cu paie şi pături călduroase. Caii scot aburi pe nări şi cerul se bolteşte la fel de mat deasupra lor. "Mă bucur, prietene, că ai venit în locurile mele de exil, sunt pustietăţi în care adevărul şi dreptatea sunt socotite doar de vânt! Poate îţi iei vreo mireasă de pe aici! Avem mirese multe, e surplus! Ţi-a plăcut chestia cu adevărul şi dreptatea? Ce zici, e a mea sau nu? Adevărul mă, nu dreptatea! Ce baftă poţi să ai să pleci de aici cu-n lup şi c-o mireasă! Hai, lasă-mă, fără sentimentalisme ieftine, de doi bani, pleacă şi gata, mai ales că oaspeţii ce-i am vor să mă afle singur!" "Ce oaspeţi?" îl întreabă prietenul. "Lupii, prietene, lupii!". "Şi ei?" "Ei, ce? Uite aşa, şi gata! Bună ziua, domnule. Bună ziua, lupilor, fiare spurcate!"... "Grozavă vreme, ninge de trei zile!" spune un lup mai bătrân, şi aşa încep lungile seri cu lupii, în timp ce sania prietenului nu mai ştii dacă este un punct sau un fulg în acest imperiu al singurătăţii.


În anul 1967, după terminarea stagiului militar, am lucrat temporar la O.C.L. Confecţia şi la I.C.R.A. - Vamă. În anul 1969 m-am transferat la I.D.M.S. lucrând în continuare în cadrul Inspecţiei Comerciale de Stat.

Priveşti spre zarea cea uitată
Pe drumurile unde nu-s drumeţi
Şi tot mai mult te laşi furată
De presimţiri şi de tristeţi.

"Puşkin! Ăsta e marele Puşkin, abisinianul, duelistul, poetul! Vă place Puşkin? Vă place dom'le, Puşkin?" Şi se înfierbântă. Şi acolo, în faţa lor, începe să lovească ritmic parchetul cu vârful picioarelor şi cu călcâiele, dansând nebuneşte dansul acela, mai degrabă un iureş de mişcări păgâne, furtună de contorsionări şi fragmentări de ritmuri întretăiate cu priviri sticloase, piezişe, fierbinţi, cu strigăte şi sunete desprinse dintr-o melodie nescrisă şi necântată până atunci. Brusc, se opreşte, privirea îi devine îngândurată şi, fixând un punct, dincolo de orice percepţie vizuală, acel punct aflat mereu în întunericul unui gol în care se concentrează toată dezamăgirea lumii. Ceva care s-a întâmplat şi n-ar fi trebuit să se întâmple. Ceva groaznic, înfiorător. Prin perdeaua subţire, doar vântul, doar vântul pătrunde în cameră şi împreună cu liniştea învăluie mobilele vechi şi bibelourile aşezate pe mileuri ovale. Porţelanurile fine închid în albul lor strălucitor, amoraşi coloraţi, păsări exotice zburând pe ceruri infinite, cocorul scoate dintr-un râu o broască, melci trec prin tufe de migdal, un bărbat scund cu ochi îngustaţi, ţinând în mână un lampion, îşi face lumină şi răzbate pe un drum de munte apocaliptic. Pe un perete un insectar adus tocmai de la Rio de Janeiro. Sunt zece fluturi de pe Amazoane, albaştri, cu reflexe aurii-verzui închişi în caseta de sticlă de deasupra pianului. Un motan cu chip de leu se plimbă leneş prin cameră şi peste cameră. "L-au găsit la marginea drumului, primăvara" sau ce mai putea fi după ce trecuse o iarnă peste el şi după ce colţii fiarelor sfâşiaseră carnea de pe oasele trupului său. Era o masă de cârpe informe. În buzunarul pantalonului, o scrisoare, scrisă cu luni în urmă unui prieten, asta e tot ce mai rămăsese...

Cântase la exact o mie de nunţi. Prin satele de lângă Blaj. În drumurile lui de noapte şi de zori de zi, ducându-se sau venind de la petreceri, se gândea. În mintea lui, viaţa, faptele, se înşiruiau fără nici o logică, ba avea nouăsprezece ani şi se însura, ba îşi amintea de unul Rusalin de la care învăţase să cânte la vioară. Celebra bandă a lui Rusalin! Vestit cântăreţ de lângă Bazna! Lângă el, Oanea, un fost fierar căruia i ziceau Chieptosu, şi Benga. Benga, pentru că semăna cu dracul şi era chiar dracul. Ei cântaseră în drum spre Boston. Aveau contract acolo. Pe vapor, s-au suit la Genova şi vaporul era mare ca un oraş şi avea toate luminile aprinse. Ciobi, Rusalin, Benga şi Chieptosul pe vapor! Şi erau unii din sat care se duceau la muncă şi-şi luaseră coasele cu ei că dacă n-or găsi de lucru în fabrică s-or duce ei la nişte oameni care au fâneţe mari, că aşa le spusese un văr de-al notarăşului, că acolo îs fâneţe mari şi-or cosi ca să facă bani. Pe acolo, pe la Oklahoma, că aşa îi zice la oraşul ăla, Oklahoma. Şi ajung departe peste ape şi când colo ce să vezi? Numai negri şi englezi! Fac ce fac la bani şi se întorc acasă cu războiul în ţeava puştii şi-şi cumpără pământ. Şi Ciobi îşi amintea cum cântase pe transatlanticul de lux, ba îşi amintea de Caucaz şi de Tiflis şi de Piatigorsk, oraşe şi locuri străine pentru el. Nu făcuse războiul ca toată lumea, stătuse mai la coadă, era paznic la o fabrică de piei împreună cu unul Bitancu, care îşi lăsase nevasta şi a plecat pe front cu un şarpe în sân. Când fabrica s-a făcut praf şi pulbere a trecut la cai, iubea caii şi cât era ziua de lungă şi de înfricoşătoare el le cânta la vioară. Pe urmă au fost lupte grele, iar el s-a trezit într-un morman de carne şi maţe de cal, ţinându-şi vioara deasupra capului, încercând să scape din grămada aia caldă şi greţoasă de hoituri, înălţându-se ca un pom viu deasupra cailor sfârtecaţi, în timp ce haita devora flămândă caii regimentului, şi dacă se mai auzea vreun nechezat, el era acoperit de trosnetul oaselor şi al pieilor în fălcile de fier ale lupilor care lăsau în urmă iarba strivită şi umedă, plină de bale şi de sânge. "Ce dracu' ne-o trăbuit războiul ăsta?" Şi plângea cu lacrimi mari: "Doamne, sunt viu, minune, sunt viu, Doamne!" şi era februarie când a intrat în casă plin de spaimă, venind de la o nuntă, lăsând în prag haita flămânzită, căreia îi cântase tot drumul prin păduri şi peste dealuri de frica morţii toate cântecele pe care le-a ştiut el şi poate câte altele pe care nu le-o fi ştiut. "Miroşi a sânge de cal", i-a spus nevasta. "Hai să te speli", aşa i-a spus. Şi s-a spălat şi s-a prăbuşit pe pat, învăluit de căldura sobei, uitând de toate, de tot, de tot.

El le citi scrisoarea din buzunarul pantalonului, hârtiuţa găsită din care rămăsese doar începutul: "Cu data de 15 martie 1977. Dragă prietene," şi sfârşitul: "un cioban îmi spune, pentru că eu l-am întrebat, că el, acolo pe câmp, nu se plictiseşte, că aleargă toată ziua cu câinii după iepuri, după vulpi şi că se gândeşte toată ziua cum să facă, că va face aşa şi aşa, că va face şi va drege, şi aşa trece şi ziua şi vine şi noaptea şi mulge oile şi se mai trezeşte din când în când peste noapte, când sar câinii tare. Cu drag, al tău Petru". Aceasta este povestea lui Petru ce-şi mai zicea şi Ciobi, el era stăpânul lupilor, şi mi se pare firesc să fi fost mâncat de lupi; şi fără nici o legătură el le spuse că de fapt şi Puşkin fusese mâncat tot de lupi, şi că în general cunoaşte tot felul de "patroni" ai lupilor care au sfârşit aşa, adică mâncaţi de lupi, şi că este bine să te fereşti de lupi, de vânători şi de puşti.

Pereţii camerei şi obiectele ei dispărură, zidurile oraşului s-au dat la o parte ca şi cum n-ar fi existat niciodată, nu mai rămăsese decât grupul statuar din jurul pianului la care cânta ea, sonata aceea de Mozart, de Beethoven, ce naiba, în mijlocul unui imens lan de grâu verde al unei nemărginite câmpii. Muzica lină cuprinsese totul, marea de grâu unduită de vântul uşor, şi el, vântul, topindu-se ca un fuior subţire în vineţeala amurgului. El porneşte prin grâul înalt spre firul de beton al şoselei naţionale. Se făcea din ce în ce mai mic, un punct care cu greu se mai citea în înserare şi, când nu se mai vede deloc, el era deja la marginea şoselei, unde Mercedesul alb îl aştepta cu farurile aprinse. Ştergătoarele de parbriz loveau ritmic aerul şi ştergeau geamul gri neudat de nici o picătură de ploaie. Erau ca nişte metronoame care se împlântă şi se smulg din liniştea nopţii. Ocoli maşina şi se aşeză pe scaunul din faţă. Ochii se întâlnesc într-o fulgerare scurtă şi Matilda apasă pe accelerator. Maşina ţâşneşte ca un bolid pe şosea.


În anul 1970, am reuşit la concursul de admitere la facultatea de cinematografie din Bucureşti. În perioada studiilor mi-am desăvârşit în mod complex pregătirea profesională şi artistică, achitându-mă de toate sarcinile încredinţate, nedezminţind astfel încrederea pe care profesorii şi colegii mi-au acordat-o.

Era o casă acoperită cu viţă sălbatică, cu un singur etaj, uşa mare de lemn era întredeschisă, iar în întunericul încăperii, protejat de covoare grele şi mobile umflate de umezeală, se desluşeau, lângă teracota albastră, o oglindă mare, ovală, în care se izbea un petec de cer, acoperişul fabricii de ciocolată şi o parte a zidului ce o înconjura pe care, cu greu se mai vedea, desenat, un soare stângaci. Adică, Votaţi Soarele! În cadrul uşii, un băieţel fără vârstă privind fix înainte şi ţinându-şi tatăl de mână. Un tată, din acela, cu faţă de legionar intelectual, duşman înrăit numai bun să înfunde puşcăria, având sub braţ o trompetă strunită bine ca să cânte melodia deznădejdii. Oare, în ce talcioc o fi fost vândută vreunui paznic de noapte? La etaj, în balconul lung, se uscau rufe imaculate întinse pe o sfoară groasă. De sus, din cer, ploua o ploaie pe care nu o vedea nimeni. În iarba grădinii, într-un ghiveci, o muşcată îşi ridica tulpinile crăcănate spre nori. În vârful lor, florile sângerii aproape veştejite. Privirea băieţelului, clară, pătrunzătoare, tristă. În clipa în care aparatul de fotografiat îşi deschise obturatorul, el, aflat în pădurea străbătută de tramvaiul solitar, întoarse privirea înapoi. Aşa au rămas lucrurile, el cu privirea aruncată peste umăr, dincolo de obiectivul aparatului de fotografiat şi dincolo de lucruri. Nu ştia nimic despre taina acestei clipe. Că cineva îi smulgea din carne fotonii odată cu particulele infime de suflet. De aceea privirea lui era neprecizată, era dincolo de toate, iar tramvaiul era ca o dungă, ca urma unei bidinele trasă peste peretele neclar al pădurii. Dincolo de pădure, casa aceea acoperită cu viţă sălbatică, cu băieţelul şi tatăl lui.

Toată viaţa şi-a dorit să cânte la pian. În copilărie visase să devină cântăreţ celebru, pianist şi cosmonaut. Pe scara de lemn se auzeau tropăituri şi gălăgie mare, o bătrână zbiera ca o apucată, parcă ar fi blestemat: "Maică! A zburat un om în cer! Îl cheamă Gagarin! Da, cum stă maică, acolo sus în cutia aia?" Şi vecinii se uitau la ea cu ochi holbaţi şi ziceau: "E tralala!" Pe la treisprezece ani s-a închis în şifonier ca să nu facă gălăgie şi să nu-l audă ai casei. Locuiau tot la comun undeva pe lângă Morgă, jos la parter era un atelier de coşciuge şi cruci, şi acolo în şifonier a încercat să cânte cu vocea lui de piţigoi o arie dintr-un film muzical despre viaţa lui Caruso. Mergea la un cerc de muzică la Palatul Pionierilor, unde, după ce a reuşit să cânte câteva exerciţii de Glinka pe o trompetă cu clape, a trecut la un corn coclit, în care pufăia ceva ce nici măcar în amintire n-ar semăna cu o melodie, deşi profesorul lui îi tot spunea că este Corul Vânătorilor din opera Freischutz de Weber. Bucuria cornului a fost de scurtă durată. Într-un sfârşit de februarie, cercul s-a împărţit în două. Unii trompeţi, alţii toboşari. Au format un detaşament şi tot cântau şi repetau un marş pe aleile Palatului, apoi pe străzi în pas de defilare pregătindu-se pentru parada de 1 Mai. Asta era muzica pe care o ştia el. Ta-ta! Ta-ta-ta! Ta-ta-ta-ta-ta! Bum! Bum! Bum-bum-bum! Bum! Bum! Bum-bum-bum! De unde atâta pian?

Cuţitul despică carnea aburindă a porcului. El, îngheţat, la marginea Bucureştiului, lângă aparatul de filmat. Îl poartă pe braţe spre maşină şi-l duc în nesimţire la un om în casă şi-l bagă în cada plină cu apă rece ca gheaţa... Era vară, era căldură mare, pădurea de oţetari se usca însetată lângă atelierul de coşciuge, era fabrica de perii şi bidinele la care lucrau numai orbi. Singurii care vedeau erau directorul, contabilul şef, redactorul revistei tipărite în caractere braille Munca Orbilor şi nea Vulpe şoferul, care toată ziua cât era de lungă tot căra perii şi bidinele cu Molotovul lui şi cânta: "Avaramuuu! A-aaaaa! Avaramuuu! Iagardişmenuu, aman cataramuu! Avaramuuu! A-aaaaa!" Aşa cânta. Şi se ruga de nea Vulpe să-l plimbe cu maşina şi nea Vulpe nu-l plimba şi într-o vreme se plictisea să-l tot roage şi către prânz îl lăsa în pace pentru că avea o pereche de orbi care lucrau la fabrică şi el îi scotea prin pădurea de oţetari şi-i trecea strada în staţia de tramvai. Orbii îl răsplăteau şi îşi cumpăra o îngheţată pe băţ. Asta era răsplata, el trecând strada cu doi orbi de mână, doar câţiva metri, o îngheţată pe băţ... Acum aşteptând în halatul alb ca porcul să fie agăţat în cârlige. Matilda avea o prietenă şi tatăl ei tăiase porcul şi-l invitase să fie el oberschlachter.


Din anul 1974 sunt căsătorit cu Matilda Hermann, de profesie actriţă. Actualmente este crainică la Televiziunea Română şi actriţă la Teatrul Evreiesc de Stat, unde a venit prin transfer de la Teatrul de Stat German din Timişoara.