La ce bun adevărul?

Citiţi postfaţa acestei cărţi.

Pascal Engel: Este cât se poate de adevărat că, în anumite puncte, este posibil să fi înfăţişat într-un mod inadecvat poziţiile lui Richard Rorty, iar corecţiile pe care le-a făcut el mi se par extrem de utile. Cu toate acestea, se impune să încercăm a reveni asupra unor dificultăţi, deplasând puţin perspectiva, pentru a nu rămâne la o simplă reiterare a opoziţiilor dintre noi.

Sunt puţin surprins că aprobaţi caracterizarea, citată de mine, pe care Simon Blackburn o face pragmatismului, anume că pragmatismul are o concepţie fără "fisuri" despre realitate şi despre limbaj. Sunt surprins deoarece, din câte ştiu, filosofiei i se atribuie, de obicei, tocmai preocuparea de a repera, de a produce diferenţe. Să ne aducem aminte de faimoasa declaraţie din King Lear: "I'll teach you differences", reluată de către Wittgenstein în critica pe care i-o face lui Hegel. Am impresia că, în ceea ce vă priveşte, dumneavoastră spuneţi: "I'll teach you sameness". Dumneavoastră afirmaţi: "Vă voi învăţa similitudinea, identitatea dintre lucruri".

Discuţiile la care aţi făcut aluzie - realism/antirealism, de exemplu - reprezintă, într-adevăr, nişte discuţii tehnice cărora filosofii le-au dedicat multe eforturi şi, în anumite cazuri, se poate, e adevărat, vorbi de o lege a randamentului descrescător. Unele dintre aceste discuţii s-au transformat în nişte forme sterile de scolastică. Cu toate acestea, consider că remediul pe care îl propuneţi dumneavoastră este mult mai rău decât răul. Propunerea dumneavoastră de a ignora nişte distincţii de felul acelora dintre "instrumental" şi "intrinsec", "expresie" şi "descriere" prezintă foarte multe inconveniente.

Nu veţi fi, fără îndoială, de acord cu mine, dar părerea mea este că anumite discuţii vizând întrebarea dacă anumite tipuri de enunţuri sau de afirmaţii au cu adevărat valoare de adevăr sunt nişte discuţii importante, dacă vrem să înţelegem diferenţele pe care trebuie să le operăm între diferitele tipuri de discurs. Nu mă voi referi la ştiinţă. Să luăm cazul discursului moral. Există o concepţie numită expresivism, care susţine că, atunci când spun "Tortura este un lucru rău", eu nu fac altceva decât să exprim starea mea mentală sau de alt tip. Cealaltă concepţie susţine că avem de-a face cu un enunţ format după toate regulile care exprimă o credinţă care poate să fie adevărată sau falsă. Dacă înţeleg bine, dumneavoastră consideraţi că aceasta este o discuţie inutilă. Consideraţi că răspunsul care i-ar putea fi dat nu ar schimba nimic din practica noastră. Eu, unul, am, evident, sentimentul că este, din contră, extrem de important, în acest domeniu dar şi în altele, să putem sesiza aceste diferenţe.

Ceea ce propuneţi dumneavoastră este de-a dreptul revoluţionar, la propriu. De fapt, bună parte din ceea ce face critica literară sau filosofia ştiinţelor se centrează pe întrebarea dacă există grade diferite de obiectivitate ale discursurilor. Dacă vom spune însă că toate discursurile sunt egale, acest lucru va scoate, într-adevăr, mulţi filosofi în şomaj. Dar nu cred că aceasta este adevărata problemă. A spune că nu există diferenţe între discursuri atrage după sine nişte consecinţe pe care le putem considera prejudiciabile. Acest fapt este legat de o întrebare pe care aş dori să v-o adresez şi care este, din câte se pare, extrem de importantă pentru gândirea dumneavoastră: mă refer la problema re-descrierii. Aţi propus o concepţie destul de deflaţionistă cu privire la noţiunea de re-descriere, indicând că ceea ce contează este natura schimbării pe care ea poate s-o introducă în practici.

Acest lucru pune, în opinia mea, două probleme. În primul rând, nu cumva comiteţi dumneavoastră înşivă eroarea pe care le-o reproşaţi adversarilor? Altfel spus, nu acordaţi cumva o prea mare importanţă opoziţiei dintre, pe de o parte, o concepţie reprezentaţionistă, realistă cu privire la adevăr şi, pe de altă parte, o concepţie pragmatistă precum cea profesată de către dumneavoastră înşivă? Să însemne, oare, că persoanele care utilizează cuvântul "adevărat", care vorbesc de "obiectivitate" şi care fac o distincţie între "justificare" şi "adevăr" subscriu automat la o teorie corespondentistă despre adevăr? Au ele cu adevărat nevoie să subscrie la acest tip de metaforă? Nu cred. Sunt gata să apăr poziţia conform căreia este într-adevăr nevoie de un oarecare contrast, faptul că îl practicăm neînsemnând însă că am recădea în erorile platonismului. Constat, deci, şi o anumită formă de ipostaziere în modul dumneavoastră de a proceda.

Să vedem, acum, cea de-a doua problemă pe care mi se pare că o pune concepţia dumneavoastră cu privire la re-descriere. Există, cu siguranţă, foarte multe re-descrieri care se dovedesc inofensive şi nesemnificative. De exemplu: studenţii revoluţionari care se adunau la Sorbona în 1968 tindeau să numească acţiunile lor "revoluţie". Ulterior şi foarte rapid, această "revoluţie" a fost numită "eveniment". În acest caz, avem de-a face cu o re-descriere relativ corectă. O re-descriere se poate dovedi, însă, destul de grea în consecinţe din punctul de vedere al valorilor. Atunci când Jean-Marie Le Pen, de exemplu, numeşte Shoah-ul un "detaliu", tot de o re-descriere este vorba. Dar ea mi se pare a fi de o cu totul altă natură decât precedenta. Întrebarea mea va fi, atunci, următoarea: consideraţi că a schimba vocabularul va fi un act lipsit de incidenţe asupra valorilor aflate în discuţie? Nu văd nici o obiecţie împotriva tentaţiei de a ne debarasa de cuvântul "adevărat" ["vrai"]. Am putea foarte bine să decidem să-l înlocuim cu cuvântul "proaspăt" ["frais"]. Astfel, vorbind despre un enunţ care mie mi se pare adevărat, nu voi mai spune: "este adevărat" ["ceci est vrai"], ci: "e proaspăt" ["ceci est frais"']. Dar nu aceasta este, sper că veţi fi de acord, adevărata problemă. Adevărata problemă nu este aceea a descrierii ca atare, ci aceea a tipurilor de incidenţe pe care anumite re-descrieri le pot avea asupra valorilor.

În plus, în ceea ce priveşte acest tip de discuţii pe care dumneavoastră ne invitaţi să le lăsăm deoparte pe motivul că ar fi scolastice şi lipsite de consecinţe practice, sunt tentat să spun că argumentul dumneavoastră depinde foarte mult de ce anume înţelegem prin "consecinţe practice". Opoziţia dintre realism şi antirealism joacă, în anumite domenii, un rol în interiorul dezvoltării cunoaşterii înseşi. În matematică, de pildă, opoziţia dintre intuiţionism şi platonism constituie o discuţie extrem de animată. Consideraţi într-adevăr că o astfel de discuţie este absolut găunoasă?

Cât priveşte caracterul scolastic sau nu al acestor discuţii, devine extrem de greu să judecăm în această privinţă în momentul în care ne apucăm să evaluăm consecinţele practice. Este o obiecţie care fusese ridicată încă de pe vremea lui William James. În etică, de exemplu, există foarte multe discuţii în jurul unor probleme de bioetică, de etică aplicată etc. Când citesc acest gen de lucrări, mărturisesc că foarte adesea mi se întâmplă să le găsesc plictisitoare şi scolastice, producând enorm de multe distincţii total inutile sau ignorând anumite distincţii absolut fundamentale, care sunt, totuşi, reperate în domeniul metaeticii. Găsesc de multe ori aceste lucrări fastidioase şi sărace ca elaborare teoretică. Cu toate acestea însă, paradoxul este că, atunci când faci etică aplicată, se presupune că ţii un discurs căruia i se atribuie posibile consecinţe practice. Ar trebui, atunci, să desfiinţăm departamentele de logică şi de metafizică, aşa cum există ele în Scoţia, de exemplu, şi să le înlocuim cu departamente de etică aplicată? Dacă aceasta este recomandarea dumneavoastră, eu, unul, o găsesc puţin cam periculoasă.

Richard Rorty: Consider că Pascal are dreptate atunci când spune că, pe de o parte, apăr o concepţie deflaţionistă cu privire la re-descriere şi că, pe de altă parte, sugerez că faptul de a re-descrie lucrurile în felul în care o fac eu nu este atât de important pe cât pare. Consider că re-descrierea este o sarcină importantă de care nu numai filosofii, ci intelectualii în genere încearcă să se achite. Ei modifică modul în care noi ne slujim de cuvinte şi, făcând asta, construiesc noi lumi intelectuale. Aşa s-a întâmplat pe vremea lui Platon şi a lui Socrate; aşa s-a întâmplat atunci când Descartes şi-a propus să transforme, în mod sistematic, vocabularul tradiţional al scolasticii, contribuind, astfel, la apariţia unui nou mod de a practica filosofia; şi tot aşa s-a întâmplat şi atunci când Luminile au lucrat în mod sistematic la transformarea discursului nostru moral. Intenţia mea nu este câtuşi de puţin aceea de a spune că o re-descriere este lipsită de importanţă. Vreau, în schimb, să insist asupra următorului punct: ceea ce filosofii analitici numesc "clarificare conceptuală" sau "analiză conceptuală" nu este altceva decât o re-descriere deghizată. Filosofii analitici, care au particularitatea de a se considera de multe ori "mai ştiinţifici" decât ceilalţi, nu fac, până la urmă, nimic altceva decât ceea ce intelectualii au făcut dintotdeauna, şi anume: să sugereze noi moduri de a vorbi - să propună nişte practici lingvistice care, în viziunea lor, sunt sensibil diferite faţă de cele curente în epoca lor.

Pozitiviştii care adoptaseră o teorie noncognitivistă asupra eticii şi care afirmau că enunţul: "Tortura este un lucru rău" nu este nici adevărat, nici fals nu făceau altceva decât să sugereze necesitatea introducerii unei schimbări în deprinderile noastre lingvistice. Această re-descriere nu constituia în nici un caz o invitaţie la practicarea torturii. Pozitivismul derivă, în general, dintr-o tentativă care vrea să spună că există ceva foarte important care poate fi numit "căutarea adevărului" şi că această căutare se exprimă în ştiinţele empirice, altfel spus în acele ştiinţe care întreţin cea mai strânsă legătură cu realitatea. Acest demers se sprijină pe un anumit număr de re-descrieri a căror finalitate era aceea de a impune ştiinţele naturii ca forţă dominantă în sânul culturii.

Tendinţa de a căuta să promovezi anumite domenii ale culturii în detrimentul altora este cât se poate de naturală. Eu nu vreau decât să subliniez faptul că în ierarhiile care se instaurează astfel trebuie să vedem exact manifestarea acestei tendinţe. Nu trebuie să credem că filosofii deţin o tehnică aparte care le-ar permite să descopere, de exemplu, că este "adevărat" sau "fals" faptul că "tortura este un lucru rău". Filosofii au pretins că aici aveam de-a face cu o problemă filosofică profundă. Părerea mea este că nu avem de-a face cu o astfel de problemă, ci că acest fapt ne dă mai degrabă o sugestie cu privire la care sfere ale culturii ar trebui să fie, în viziunea filosofilor, privilegiate.

Pascal a evocat distincţia dintre intuiţionism şi platonism în matematică, întrebându-mă dacă, pentru mine, această distincţie e una "vidă". Există două feluri de matematicieni: pe de o parte, cei care iau această problemă în serios şi, pe de altă parte, cei care o consideră o problemă doar pentru filosofii matematicilor, nu şi pentru "adevăraţii" matematicieni, cărora nu le pasă de ea. Nu ştiu care dintre cele două categorii de matematicieni are dreptate, dar cred că, dacă am elimina problema statutului ontologic al propoziţiilor matematice, dezvoltarea matematicii nu ar avea câtuşi de puţin de suferit.

Pascal Engel: Nu credeţi, mai întâi, că filosofii care au contat pentru dumneavoastră, Quine şi Davidson, de exemplu, au discutat foarte mult despre aceste probleme ale statutului ontologic? Şi că, drept urmare, datoria pe care aţi contractat-o faţă de lucrările lor, faţă de acest tip de lucrări, nu poate fi neglijată? Ne putem, de asemenea, întreba dacă ei au reuşit să regleze definitiv aceste probleme. Nu sunt sigur în această privinţă. Apoi, distincţia pe care dumneavoastră o faceţi între problemele care au un interes practic şi problemele pur scolastice şi goale de sens mă duce cu gândul la distincţia pe care o îndrăgea foarte mult un pozitivist, Carnap, atunci când stabilea o opoziţie între problemele "interne" şi problemele "externe". În mod evident şi tipic pentru dumneavoastră, problemele de ontologie a matematicilor reprezintă nişte probleme "externe". Spuneaţi, la începutul intervenţiei dumneavoastră, că nu faceţi nici o deosebire între ceea ce este gol de sens şi ceea ce nu este. Mă întreb dacă faptul de a face o distincţie între ceea ce are consecinţe practice şi ceea ce nu are astfel de consecinţe nu înseamnă a reintroduce, într-un anumit fel, un criteriu de semnificaţie în ceea ce priveşte conceptele. Până la urmă, poate că sunteţi la fel de pozitivist ca şi Regele Carnap!

Richard Rorty: În ceea ce-l priveşte pe Carnap, voi spune doar că distincţia pe care el o face între intern şi extern presupune distincţia dintre analitic şi sintetic. După Quine, această distincţie fiind pusă în dificultate, cea propusă de către Carnap nu mai putea fi utilizată. Pur şi simplu, nu mai exista mijlocul de a determina cu precizie unde anume trebuie situată graniţa dintre intern şi extern.

În general însă, părerea mea este că noi putem să ne folosim, într-o anumită măsură, de distincţia dintre problemele care merită efortul de a fi abordate şi cele care sunt indiferente fără a fi nevoiţi să facem referire la nişte noţiuni precum "semnificaţie" sau "sens". Nu este nevoie să-i jignim pe cei care discută despre aceste distincţii spunând că reflecţiile lor sunt goale de sens ori că exprimările lor sunt lipsite de semnificaţie. Putem să evităm această jignire pozitivistă şi să ne întrebăm pur şi simplu: "De ce să ne chinuim atâta?" Pascal are dreptate atunci când spune despre Quine că era extrem de preocupat de opoziţia dintre platonism şi intuiţionism. Lucru care, astăzi, nu se mai întâmplă nici în cazul lui Davidson, nici în cel al lui Brandom. Din acest punct de vedere, consider că cei doi procedează mai înţelept decât Quine. Brandom aderă la acea concepţie asupra limbajului descrisă de către Blackburn. Marele său merit ţine de faptul că nu mai încearcă să recucerească distincţiile tradiţionale. Pot fi găsite multe distincţii în opera sa, dar ele nu mai sunt cele despre care filosofii discută în mod tradiţional.

În concluzie, aş fi tentat să spun că le-am oferit o şansă acestor distincţii tradiţionale. Am discutat enorm despre ele, fără ca acest lucru să fi avut vreo urmare practică. Propun, prin urmare, într-un mod cât se poate de simplu, extrem de modest, să începem să ne mai ocupăm şi de alte distincţii. Nimic mai mult.