Călătorul de serviciu

*****




O viaţă de om a curs cuminte, quasianonim, cazanier. Când mai toată lumea călătorea prin Est, mai aducând frigidere, mai aparate foto, când cei cărora le delegasem, fără a fi întrebaţi, reprezentarea în fericire de masă, eu, eu cu ai mei, original, ieşisem câte două jumătăţi de zi la doi paşi de graniţă, în Bulgaria, în adolescenţă şi prima tinereţe, apoi de alte două ori, câte o săptămână, la Budapesta, acest mare oraş, capitala unei ţări mici, cum suna reclama locală, în cadrul instituţiei numite schimburi interacademice. Felicia îşi începuse cariera de soţie printr-o excursie preplanificată în Polonia, de unde-mi adusese apă din Visla (Vistula), într-un şip de 187 ml, încredinţat on purpose, ce adăpostise o mostră de Cabernet Sauvignon, soiul meu preferat, şi o pietricică din pavajul de la Oszwiciem (Auschwitz), pe care o amestecasem, ulterior, între bucăţile de lignit din mina orăşelului meu natal. Decor identitar al străvechii biblioteci edificate, pentru bunicul meu matern, de un meşter comunist, maramureşan, pe nume Fuchs, prin anii 20.

Şi, deodată, după 27 de ani de râie, cum zicea Billy Wilder, în filmul ăla ca un clin d'oeil, cu nemuritoarea Marilyn, adică de aproape de patru ori şapte ani, confiniile cazaniere au explodat. În 4 ani am văzut, la ele acasă, trei ţări mediteraneene, două insulare, străjuind Eurasia, cu originalităţile lor civilizaţionale şi am încheiat ciclul cu un tur european pe care-l văd, pe hartă, a fi un soi de cusătură, cu aţă multicoloră, a zonei lui Jupiter cu zona lui Thor. Cum partea acestui fir... multicolor din jurul centrului de greutate al itinerariului coase zona langue d'oui de zona langue d'oc. În respectul propriei noastre francofonii, n'et ce pas?

Am mai amintit, într-o piesă dintr-un volum de proză, de nemuritoarea, profund judicioasa şi trăznitoarea replică a lui Rică Răducanu, pe care îl apucaseră nu se ştie ce pandalii într-un meci de cupă europeană, în cinstita Anglie, pe la 3 - 0 pentru ei, răsucind mingea pe vârful arătătorului, rulând-o pe la spate şi chiar ieşind în dribling, cu eonuri înainte de alde Higuita. Siderându-i pe serioşii profesionişti britanici. După ce uluitul antrenor băştinaş, nu găsise, la conferinţa de presă, alt mod de a-şi exprima nedumerirea, decât spunând că dacă ar avea aşa un portar, l-ar împuşca, un ziarist român l-a întrebat pe marele portar ce-i venise. Dom'ne, oamenii plătiseră, trebuia să venim şi noi cu ceva.

Ei, bine, această carte se agregă sub semnul nemuritoarei replici a lui Tamango. După cum se vede şi din figura alăturată, care anume e textul dedicaţiei. Ea încearcă să fie în cât mai mare măsură altceva decât ceea ce nu poate fi, adică un ghid. E Grecia mea, subiectivă, spaţiu scenografic al permanentului monolog interior, întrerupt, din când în când, de scurte dialoguri, pe care implicitul meu personaj narator, care oricum n-ar trebui confundat cu autorul, deşi îi e acestuia un purtător de cuvânt sui generis, dialoguri, spuneam, cu transparentele mele duhuri însoţitoare, dezvoltate până la câteva schimburi de replici chiar între ele. E Spania mea, unde fui ambasador al lui Ariel, Regatul meu Unit, redus, de altfel, la Glasgow şi Londra, Italia mea, descoperită a fi spaţiul cel mai afin, cum Budapesta mi se impusese, cu exact un sfert de veac în urmă, oraşul unde mă simţisem cel mai acasă, după cel natal. A urmat experienţa dură, prin uluitoarea singularitate, a Japoniei, pe care am denumit-o cu o metaforă exactă, extraterestră. Dură prin abrupteţea descoperirii că pe planeta asta marcată de entropie socioculturală, reflex al antiecologismului antropic, poate exista o insulă de normalitate. Relativă, desigur, să nu ne lăsăm pradă iluziilor. Dar care denunţă, prin însăşi normalitatea ei, măsura contaminării aproape întregului rest al lumii, iertată să-mi fie extrapolarea nefondată pe dovezi irefutabile, dar plauzibilă, a contaminării cu doze variabile de corupţie. În fine, incursiunea europeană, cu 4 luni înainte de actul formal al integrării. Nu pot spune, totuşi, Europa mea, căci sintagma asta fu deja folosită, ca titlu al unei cărţi cumva omologe, aparţinând celui care a fost Babu Ursu. Fie şi el odihnit.

Fiţi, aşadar, bineveniţi, alături de mine şi ai mei, văzuţi şi nevăzuţi, în rememorarea acestui ciclu de călătorii, care ambiţionează a fi, simultan, imaginare. Vă veţi întreba de ce consider, sau de ce simt că ciclul s-a închis. Habar n-am. Fiecare etapă a fost consumată, cel puţin de mine, care am suflet de conthabil, ca şi cum ar fi ultima. Încât bucuria etapei următoare să fie maximă, deci maxim valorificabilă. Ceea ce, însă, acum, mi-e limpede, e că, dacă la anul vom mai călători oareunde, vom intra în alt ciclu, dintr-o structură mai amplă. Acesta a închis un număr de cercuri. E rotund, ca un mecanism de ceasornic, sau, metaforă riscantă, ca o proză scurtă.

Aşadar, dragii moşului, toate pânzele sus! Asta pot să spun, căci invenţia marelui povestaş, semitiz al meu, de la care am învăţat că orice călătorie e o poveste de dragoste, a devenit locuţiune substantivală comună şi... brand public.

... După amiază - turul organizat al Barcelonei. Dimineaţă, remarcasem între balcoanele pline de flori, amintindu-mi Creta, un mare număr de drapele în aceleaşi culori: galben şi roşu. Ca ale Spaniei, cu dungi mai multe şi mai subţiri. În Barcelona densitatea lor e şi mai mare. Îmi zisesm că e o formă a local-patriotismlui catalan, dar aflu că explicaţia e mai banală: ieri fusese ziua naţională a Catalunyei. Pe 11 septembrie 1714, prin tratatul de la Utrecht, coroana catalană fusese atribuită de Louis XIV, învingător în război, casei sale de Bourbon drept sancţiune pentru participarea regelui catalan de partea Austriei. A lega un simbol naţional de o înfrângere militară, soldată cu pierderea independenţei formale, pare paradoxal dacă n-ai şti că prezenta autonomie, de care catalanii sunt foarte mândri, a fost recuperată sub actualul rege Juan Carlos Primero, foarte iubit şi respectat aici. După ce Franco scosese limba catalană din administraţie, dar mai ales din învăţământ, având abilitatea să nu interzică folosirea ei în particular. De altfel, cei câţiva ani republicani, războiul civil şi mai consistenta epocă franchistă au constituit singura întrerupere în domnia Bourbonilor. Explicaţiile ghidului, un băiat isteţ şi citit, îmi amintesc, întru coerenţa tabloului, că însuşi El Caudillo l-a crescut şi pregătit pe tânărul infante Juan Carlos pentru meseria de rege, singura soluţie în ochii lui lucizi şi duri pentru a păstra stabiliatea unei ţări frământate. Soluţie care continuă să funcţioneze, echilibrând 16 teritorii autonome, cu naţionalismele lor, dar sângerând la radicalismul basc ireductibil ale cărui fire cine ştie unde-or fi ducând?

În timpul scurt al acestor reflecţii, însoţitorii mei reali, membrii clanului, se regalează fiecare după fire. Iar cei nevăzuţi stau ascunşi, insensibili fiind la considerente politico-istorice. Nici n-am intrat bine în Park Güell, creaţie totală a lui Gaudi (la Sagrada Familia îi aparţine doar una din cele trei faţade, ultima fiind în plină construcţie), că se ivesc de după decorul fiecărui cadru fotografiat: deocamdată doar Ariel şi amiralul conte de Salamanca.

"Căpitane, încetează cu descrierile didactice! Nimeni n-ar citi ce pe mine m-ar plictisi să citesc. Oricum, o să săr paragrafele unde te vei strădui, din încăpăţânare, să conturezi experienţa socială ratată aici de Gaudi."

"Dar e esenţial, Ariel, când vezi cele trei case, să ştii că fusese în intenţia lui să vândă 30, fiecare diferită de celelalte. Ce sens ar mai avea esplanada asta, suspendată pe coloane, acum manej nisipos pentru hoardele de turişti, dacă n-ar fi fost gândită ca o agoră?"

"Las-o, căpitane, aşa cum a căzut! Ce contează dacă tu şi ai tăi admiraţi filigranul mozaicat cu faianţă al băncii ondulate ce mărgineşte agora, când voi vă plasaţi, oricum, într-o minoritate sensibilă, pierdută în masa amorfă de sâni năduşiţi căreia-i e cu totul indiferent dacă banca-i ondulată sau ar fi pătrată, eventual din gradene de stadion? Termină cu explicaţiile! De ce nu te mulţumeşti să simţi? Unde-au mai fost ochii tăi atât de copleşiţi de perfecta integrare în natură a materializării imaginaţiei unui singur om, ca în parcul ăsta pe care te îndemnasem să nu-l ratezi?"

"Ariel, trişezi! Replica aia, cu sânii năduşiţi, era a mea. Lasă-mi mie vorba mai colorată, tu rămâi de-a pururi pur, suav hotspur. Ca să nu mai zic că ideea asta cu integrarea gândului demiurgic în arhitectura infailibilă a naturii are mai mult de-a face cu gândirea decât cu simţirea."

"Căpitane, mai bine ia seama că soţia ta îţi atrage atenţia să nu ratezi fotografia porumbelului ce pozează demn pe umărul statuii Maicii Domnului! Ştii mai bine decât mine cât de indiferentă este ea la fotografiile care nu-i spun imediat, ceva de viaţă şi de cei dragi."

"Merci, Ariel. O auzisem. Mi's chior, nu surd". "Burtă, ce se aude, nu-i cumva concertul Aranjuez?" "Nu! E tot chitară rece, tot ceva spaniol, dar sigur nu-i Aranjuez."

"Vezi, căpitane, dacă nu te poţi abţine să sistematizezi toate impresiile, ajungi să simţi prin ai tăi. Da' nu-i rău..."

"Ariel, nu-i nevoie să-mi aminteşti chiar la fiecare pas că mi-s investit inclusiv cu misiunea de ambasador al tău în Spania. Nu uita că aci-i ăl mai pretenţios protocol de curte: nu-ţi strigi scrisorile de acreditare în Plaza de toros, ci aştepţi răbdător ca şambelanul să te anunţe, bătând de 3,14 ori cu halebarda în dalele lustruite. O să-i comunic Spaniei că vrei s-o revezi fericit, exact când, trecând pe lângă chitaristul aşezat între coloanele ce susţin agora, voi recunoaşte pentru fiul meu miniaturile lui Rodrigo, când o voi face atentă pe Miriam că pietrele colţuroase, lipite, folosite în discursul peisagist al parcului dau aceeaşi textură ca la turnurile Sagradei Familia, iar Ramiro va completa observaţia, remarcând sagace că faţada lui Gaudi pare un castel din nisip umed, hipertrofiat. Fi-vei mulţumit de ambasadă?"

După un intermezzo pe "El mirador del alcade", pe vârful colinei Montjuïc, altă Barcelonă. Cartierul gotic, adunat în jurul fostului palat regal şi al catedralei gotice, în care intrăm în vârful picioarelor, aproape ţinându-ne respiraţia, impresionaţi de bărbosul păzitor al intrării ce seamănă la mutră, dar şi la voce, cu actorul Vasile Niţulescu. Dacă nu cu sir Francis Drake! În timpul messei nu se intră în scop turistic; dacă intri, o faci doar ca sa asculţi messa. Un megaecran parcă sprijinit de pereţii corului, aici în mijlocul navei, aduce figura episcopului aproape de bănci. Impresie ambiguă, dacă nu chiar de pură atemporalitate. În capul meu pătrat, tehnica la zi se integrează greu cu ogivele. Forţa ogivelor e mai pregnantă decât cea a coloanelor catedralei ortodoxe din Thessaloniki, unde văzusem icoanele lui Chiril şi Metodiu, creatorii orgolioşi ai unui alfabet inutil şi fracţionist, dar incomparabil mai puţin reliefată decât cea pe care o resimţi la Westminster Abbey. Iar contraforturile spatelui altarului amintesc de Biserica Neagră din Braşov, aceea fiind mai falnică, deşi mai mică. Undeva, în stânga, ar trebui să fie cristelniţa în care cei şapte amerindieni aduşi de Columb fuseseră botezaţi întru Christos, pare-se în prezenţa majestăţilor lor catolice. De altfel, capitala catalană împarte cu cea andaluză gloria cultului deschizătorului de drumuri americane: dacă el amirante plecase de la cheiul portului Paros, cu binecuvâtarea Isabellei, fu primit la întoarcerea din prima călătorie aici, în portul Barcelonei. Cunoscut în Spania drept Cristobal Colon, el beneficiază în Barcelona de o statuie cocoţată pe un soclu mai înalt decât cel al lui Avram Iancu, de la Cluj, dar plasat, ca şi colegul său Nelson din Trafalgar Square, într-un loc unde nu-ţi scrânteşti vertebrele cervicale privind. De aici porneşte Rambla, bulevard cu o fâşie pietonală mediană, mai degrabă o piaţă unidimensională decât o promenadă, Şi aici mă trimisese Ariel. Fie n-are acum ce să-mi mai spună, fie sunt deja prea obosit.

După amiaza barceloneză se încheie cu spectacolul insolit al fântânii magice, la poalele Montjuïc (Muntele Evreilor), pe esplanada din faţa Muzeului de Artă. Deşi la un test de profil ieşisem echilibrat între auditiv şi vizual, jocurile colorate ale apei îmi par mai degrabă dans pe muzica aferentă, decât personaj principal, ilustrat muzical. Fără îndoială, reacţia publicului trebuie să fie cât se poate de diversă. La doi metri în faţa mea, Răzvan, prietenul lui Miriam, se concentrează să prindă efecte cu aparatul lui digital, pus pe trepiedul cărat on purpose, în timp ce Miriam însăşi savurează, uşor transportată şi oarecum pe cont propriu, spectacolul. La alţi doi metri în dreapta lor, alt cuplu, la fel de tânăr: fata, o blondă cu părul scurt, ai cărei sâni în formă de obuz dau să străpungă t-shirt-ul, dacă nu şi spinarea băiatului de care-i lipită pe toată lungimea, imprimă cuplului o legănare vivace în tempo de vals, dirijând cu mâna liberă, pe dansul maghiar nr. 5 al lui Brahms, ce pare a izvorî din horbota de picături, acum tourquoise. În timpul ăsta, băiatul îşi lasă trupul condus, dar e cu totul concentrat pe display-ul unui aparat foto, la fel de digital. E momentul când, după ce-i semnalasem Feliciei şi lui Ramiro faza, simt nevoia s-o comentez şi cu Ariel, ascuns îndată după plecarea din parcul Güell şi imun la orice chemare până acum.

"Căpitane, nu te mai lăuda cu spiritul tău de observaţie! Nu scrie la carte că cei asemeni ţie sesizează, naturaliter, cele mai delicate impresii, pentru a le redărui în expresie verbală?"

"Naturaliter e cuvântul meu de lucru, Ariel. Ei, da, admit că-i preluat de la Patapievici."

«Cei asemeni mie» sesizează inclusiv vorbele care merită recirculate. Noi funcţionăm ca amplificator coordonat de impresii, nu-i aşa? Faza mi se pare emblematică. O urmăresc fascinat şi îmi vine prea târziu ideea s-o fotografiez la rândul meu, cu antediluviana mea cameră Quing Dao, deşi ştiu pe de rost măsurile piesei brahmsiene. Mă revanşez cu un mic pariu: valsul Brindisi, din Traviata, câştigă un secret concurs faţă de piese de largă respiraţie, poveşti din pădurea vieneză ori corul robilor din Nabucco. Probabil publicul va fi reacţionat mai ales la fantezia jocului de ape, de unde ipoteza că acest clasament sui generis e tocmai cel al preferinţelor muzicale ale dispecerului de la pupitru. Seara se încheie cu celebrul imn olimpic, "Barcelona", cu imposibilul duet între un rocker pur sânge, Freddy Mercury şi o soprană, Monserrat Caballé. Paradoxală armonie a contrariilor, emblematică pentru experienţa zilei barceloneze.

Post scriptum observaţional: după o viaţă cazanieră, socotind Budapesta ca fiind cumva acasă, Barcelona e până acum al şaselea mare oraş european văzut în ultimul an, socotind la grămadă toate celelalte oraşe cretane, trecute fugar în revistă, alături de Iraklio, Atena, Salonic, Glasgow şi Londra. Dar e primul unde ciclistul are statut public, bine definit în circulaţia urbană: culoar marcat pe toate arterele, dar nu în dreapta, ci în stânga căii de rulare, semne distinctive, respect din partea partenerilor motorizaţi de trafic şi, corelat cu astea, prezenţă curentă în peisajul stradal. De pe geamul autocarului am întâlnit ciclişti de toate vârstele, tot la 2-3 minute.

Post scriptum secund: la prima relectură a primelor pagini de jurnal, în Madrid fiind, observ o primă eroare, deja corectată aseară, în privinţa cultului lui Columb. Mă rog, cult ar fi mult spus dacă am lua expresia sub conotaţia ei uzuală, quasireligioasă, dar acoperitor stricto sensu.

Note:
(i) Două din capitolele cărţii au apărut pe LiterNet în rubrica Jurnal de călătorie: De-aş fi amiralul conte de Salamanca, respectiv Japonia extraterestră
(ii) De acelaşi autor: Nisip peste bordul nacelei
.