Ora 16: se anunţă check in pentru pasagerii cursei Blue Air Bucureşti - Roma. Coada e deja kilometrică şi merge încet. Grupul excursiei nu-i decât o parte din totalitatea pasagerilor Boeingului 737, care se va dovedi cam prăpădit, pentru standardul la zi. Exact când să ajungem la moara controlului apare o tinerică mai degrabă speriată decât disperată, pe care coada o face relativ greu să înţeleagă că trebuie să se aşeze la sfârşit. Apoi funcţionara care radiografiază bagajele îmi cere pe ton amical să bag un cleştişor şi o forfecuţă pliantă în bagajul de cală, dar nu-mi vede cutter-ul printre pixurile din gentuţa de umăr. Mă amuz în sinea mea.
Conştiincios, încerc să obţin un document vamal de înregistrare a laptop-ului la care scriu acum, dar, după o lungă aşteptare, funcţionarul îmi râde în nas: păi dacă-i Flamingo cine să vă suspecteze că l-aţi cumpărat de afară? Dacă era ultimul model ultraperformant mai ziceam să mă deranjez. Zâmbetul în sinea mea se întinde pe faţa mea dinlăuntru: funcţionarii de la poliţia de frontieră mă asiguraseră, plictisiţi, în acelaşi sens. Apuc, înainte de îmbarcare, să-i dau ultimul telefon uneia din ioanele, care mi-au fundamentat conceptul de ioană.
Două surprize la bord. Minore, dar negative. Zborul va dura 110 minute, nu 75, desi aşa sună mai rezonabil, apoi compania oferă gratuit doar apă, restul consumaţiei la bord urmând a fi plătit. Notez premiera şi dormitez mai departe. Ulterior voi afla că e o practică a aşa numitelor low cost fly companies, care folosesc şi aeroporturi de mâna a doua: Băneasa în loc de Otopeni, Ciampino în loc de Fiumicino, Aeroportul din Bergamo în loc de unul din Milan. La urma urmei, asta a scăzut costul excursiei.
Nu apuc să văd mare lucru, cerul e înorat, de fapt niciodată n-am apucat să văd un element geografic recognoscibil, cu excepţia vărsării Rinului în mare, acu's doi ani, dar asta vine în alt capitol.
Coada la poliţia de frontieră a aeroportului Ciampino ne aminteşte că italienii sunt fraţii noştri de geantă latină. De geantă latrină, ricanează un vecin solid, cu părul alb, care, ca hazul să fie complet, are figură de senator roman şi carură de taloneur de rugby. Apoi, interminabila aşteptare la banda rotitoare de bagaje accentuează senzaţia că suntem tot acasă. Lumea se cam enervează, eu mă liniştesc. Mediul familiar mă va lipsi de stress. După un tur nocturn al Romei, a cărui utilitate o voi recunoaşte abia mâine, în teren, după inevitabilul circ al cazării, pigmentat de personalul asiatoid, ieşim pentru o cină frugală, mai mult ca experienţă decât ca pură necesitate şi admirăm prevederea agenţiei, care ne-a găsit hotel la doi paşi de gara Termini, unde ajung toţi românii ce vin cu trenul şi pe semne nu doar ei. Motiv pentru care fauna şi murdăria duc prima impresie asupra eternei Rome la un nivel de unde mâine nu poate decât să crească. Nimic mai nimerit.
Marţi 30 august 2005
Aş minţi dacă aş spune că am făcut legături mentale între ziua sfântului Alexandru şi şcolăreasca idee de a porni la drum en conquerants. Am pornit la drum cu fireasca şi banala efervescenţă emoţională a celui care, după o viaţă cazanieră, a păşit în ultimii trei ani în Atena, Madrid şi Londra şi care găseşte de gust discutabil reprimarea reflexelor comparative. Metroul ne duce în apropierea Vaticanului. A doua fotografie pe care o fac e un gros plan cu un afiş scris de mână: Beware of pickpockets.
Coada la Vatican, acoperind cel puţin două laturi ale zidului, curge rapid şi e apreciată de ghid şi de cei care nu vin prima oară ca modestă, media de aşteptare în sezon de vârf fiind cam 2 ore. Nu depăşim un sfert de oră.
(Basilica Sanpietro, mormântul Sf. Petru)
Tot omul ajuns aici se gândeşte în primul rând la Capela sixtină. "Michelangelo, când a pictat-o, s-o fi gândit la Dumnezeu", îmi revine în memorie versul Loarei. Capela trebuie să fie climaxul oricărui drum prin Vatican, de pe orice nivel al informaţiei anterioare. Are, deci, nevoie de preludiu. Succesiunea galeriilor i-l asigură. Iarăşi a pretinde că m-au emoţionat ar fi o stângăcie. Prado m-a mişcat mult mai mult. Frescele mi-au spus mai mult decât tapiseriile, sculpturile în mai mare măsură mai mult ca frescele. De ce? Simplu: cele figurative sunt o combinaţie de faciesuri mai degrabă aheene decât hellenice cu tipuri romane. Că Grecia era mai civilizată la cucerirea romană e una, că mie figurile năpădite de plete cârlionţate, nedistinse de bărbi, îmi par barbare faţă de austerul chip roman, cu care m-am obişnuit să mă identific pe dinăuntru - e alta.
Pe măsură ce te apropii de capelă, bolţile pictate ale sălilor sunt din ce în ce mai expresive. Până când deodată sunt interpuse pe traseu, savant definit, alternând mereu etajele, câteva săli de artă modernă. Care vine ca un duş rece, să evit a folosi metafora discutabilă a unui telefon ce sună în plină şedinţă erotică. Abia apuc să aflu de la 2-3 coechipieri că schimbarea de traseu e de dată recentă, că se revine la mediul renascentist, apoi, pe neaşteptate, capela.
Prima impresie: pereţii parcă n-ar diferi, pe cât nu mă pricep eu, de ce-am văzut până aici. La tavan încă nu îndrăznesc a privi direct, prea mare e încărcătura pregătirii, de la Irving Stone la prietenul meu, graficianul, artist autodidact, care-a văzut-o şi a simţit-o cu nu mulţi ani în urmă. Ce mă frapează e paralelismul hipnotizat al privirilor tuturor celor adunaţi sub bolta titanului. Privirile ard. Sunt ei sideraţi de ce văd, sunt ei pradă reflexului şi puterii legendei, sunt ei snobi subconştienţi? Nu ştiu. Dar fără nici un echivoc suma algebrică a sute de priviri încremenite în extaz contribuie fără să vrea la magia irefutabilă. Şi inefabilă.
Felicia, mereu în urmă, ca la Prado, cu un Ramiro nedespărţit, îmi şopteşte că dacă vreau să mai adăst, mă aşteaptă pe o bancă în sala următoare. Între timp încercasem a privi capela ca pe o simplă biserică, amintindu-mi de metafora poetului Ioan Alexandru, spaţiul ecleziastic sacru ca lentilă focalizantă a energiei transcendente benefice, iar lucrurile începuseră a căpăta un început de sens. Ei, acum sunt pregătit. Mă întorc spre mijloc, privesc drept în sus, la cel mai uzat prin repetare tablou. Abia acum mă uimeşte lumina bolţii, iar tabloul ăsta radiază. Între singurul meu ochi funcţional şi tablou s-a deschis un canal ce concentrează toată lumina din jur, cu cea bănuită în sufletele ochilor polarizaţi cu tot, estompând întreg restul imaginilor. Am deja o bănuială. O testez, încercând să privesc tabloul în cheie convenţională, Dumnezeu predând răspunderea lui Adam (mai acut, oricum, decât suflul vieţii ori al ştiinţei!). Nu mă convinge. Mintea sufletului ochilor mei se încăpăţânează sa nu vadă altceva decât latura umană, triumfătoare, a tabloului: senectutea încă vitală predând garda aceleiaşi răspunderi juneţii animalice, încă nestructurate de suferinţă.
Abia atunci realizez că oboseala mecanică acumulată de aproape două ore de mers lent, s-a topit brusc, aproape imediat după intrarea în capelă.
Verific meticulos efectul pe două persoane bine alese, cu rezultate aşteptate, fireşte, opuse.
Efectul se repetă, mai puţin accentuat, în basilica San Pietro, confirmat de ghid, cel care reacţionase la fel ca mine.
Restul Romei am mărşăluit cinstit, am fotografiat, am glumit, integrându-mă în ecuaţia Dacă e marţi - e Belgia.
Un cer de furtună şi tunetele aferente m-au făcut să renunţ, prudent, la Fontana di Trevi. Singur, în drum spre hotel, mi-am zis că dorinţele mele n-au decât să se realizeze pe propriul lor cont. Cu cât ar fi mai neruşinate. Am adormit ca o brută, până la întoarcerea alor mei, mai bogaţi cu două umbrele ad hoc şi nici măcar n-am visat-o pe Anita Ekberg.
Miercuri 31 august 2005
Plecăm spre Napoli, pe care-l depăşim pentru a ajunge la Pompei, şantier arheologic convertit în obiectiv turistic. Pe la mijlocul drumului prind din zbor imaginea celebrei mânăstiri de la Monte Cassino şi nu mă mir de loc că din toate reperele legate de acest nume îmi vine în urechea stângă refrenul tragic al unei soliste palide, la petrecerea paralelă a supravieţuitorilor armiei krajowa, în Cenuşă şi diamant.
Ruinele exemplare ale Pompeiului sunt integrate într-un parc primitor. Dimensiunea oraşului dă o idee despre nivelul de civilizaţie din secolul lui August, iar caroiajul străzilor perpendiculare, imitate acum de unele oraşe americane, despre raţionalitatea aproape austeră, tipic romană, deşi ne aflăm în zona lui Nea Polis deci a influenţei greceşti.
Sunt două modalităţi complementare de a face cunoştinţa unui asemenea situs. Fie urmăreşti, cu harta în mână, punctele numerotate cu explicaţiile lor cu tot, fie flanezi aleator-instinctual, ţinând seama doar de criteriul încadrării în timp, încercând să intri în contact osmotic cu spiritul locurilor, dacă locurile au un spirit. Evident, eu am încercat a doua variantă, favorizat şi de lipsa de rezistenţă a coechipierilor.
(O stradă în Pompei)
A te plimba pe străzile unui oraş mort e o experienţă mai puţin inedită pentru un cititor SF. Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să nu te izolezi mental de mulţimea turiştilor, ci să te consideri o parte a acesteia. Realizezi atunci că cele două mulţimi de oameni, separate printr-o perdea de timp, se amestecă spaţial. Este oare această situaţie premisa unei străpungeri parţiale a timpului, iar în măsura în care încă nu, ce mai trebuie să aduci tu în joc pentru a efectua această străpungere parţială? Elementary, my dear myself Watson: un mic efort de concentrare asupra câtorva elemente vitale şi definitorii ale unei mulţimi de oameni legată de un loc, anume acelea atemporale.
Sună prea abstract? Bine. Atunci pleacă-ţi urechea stângă, trecătorule virtual ce păşeşti alături de mine şi vei auzi, odată cu mine, vuietul iubirilor lor, al neliniştilor, al invidiilor, al fricilor, al deznădejdilor, al disperărilor, al satisfacţiilor contabile, orchestrat de chitara rece a speranţelor, de flautul emoţiilor lor estetice, de tăcerea gândurilor filosofice ale pompeienilor de numai câţiva ani înainte de prăpăd, pe vremea cuceririi masadei moarte.
Ar fi de efect să pretind că am văzut în cenuşa unei încăperi pavimentul cu portretul mozaicat al unei patriciene ce roia în vesela suită a bătrânului August la Capri. Dar dincolo de parada facilă a citării scriitorului italian ce ne-a redat cu mijloacele ficţiunii documentate atmosfera epocii, n-ar fi decât o contraproductivă exaltare. N-am văzut imaginea şi nu puteam s-o văd. Dar... puteam la fel de puţin să renunţ la a mi-o aminti, de a monta amintirea în trăirea elaborată a contactului virtual cu oraşul de dinainte de catastrofă.
Vedi Napoli e poi muori. Eterogenitatea firească a grupului e măsurată de coexistenţa celor care abia acum aud de zicală cu cei, mult mai puţini, care dizertează asupra posibilităţii interpretării româneşti culte a versiunii, socotite autentice, pe care Iorga, într-o carte de citate, de prin anii '20, o consideră glumă italiană: Vedi Napoli e poi Mori. Mori fiind o insuliţă nu departe de Capri.
Napoli are, în graficul strâns al excursiei, timp de câtva ore, între începutul de după-amiază când ajungem şi ora îmbarcării pe ferry-boat-ul ce ne va transborda noaptea la Palermo. Nici nu i-am dat mai multă importanţă decât avea din capul locului în prejudecăţile noastre, dar nici n-am găsit în teren argumente împotriva prejudecăţii. Eu unul m-am mulţumit cu galeriile Umberto şi cu Castel Nuovo, perfect integrabil nordului Europei şi straniu aici, la malul Mării Tireniene, dacă n-am fi aflat de originea lui normandă.
După experienţa cretană, traversarea nocturnă a mării cu un hotel plutitor, combinat cu un garaj, intră deja în rutină. Fără îndoială, una plăcută, dar care nu generează reflecţii citabile.
Joi 1 septembrie 2005
Palermo e totuşi o capitală. A unei ţări insulare, diferită de Italia continentală într-o măsură comparabilă cu cea în care Creta diferă de Grecia non-insulară. Dacă, prin regatul bourbon al celor două Sicilii, continuat de uniunea lui Cavour, pe care nu ştiu de ce ghidul o socoteşte doar a lui Garibaldi, istoria e mai puţin diferită, prin limbă, populaţie şi vestigii ea diferă mai mult decât o face Creta de ţara zisă mumă. Un cretan va fi înţeles la Atena ori la Thessaloniki, un italian nu pricepe mai nimic din dialectul local. La Roma n-am avut probleme majore de comunicare cu localnicii, la Monreale n-am putut descifra decât un singur cuvânt dintr-un suculent dialog între doi ospătari: după un efort ambiţionat am bănuit că D'ângreddu o fi modul lor de a pronunţa Tancredo. Bănuială ulterior confirmată.
Desigur, observaţiile se cer moderate de necunoaşterea completă a Sardiniei, deşi cum ştiu că Parineddu (sau Cuccureddu) sunt nume tipic sarde, ceva se leagă.
(Catedrala din Palermo)
În cabina vasului, înainte de acostare, Palermo nu era încă decât locul unde s-a stins Bălcescu. Acum, în camera hotelului Dei Pini, de pe malul Mediteranei, în Port Empedocle, Palermo e oraşul cu cele mai multe librării pe suta de metri de stradă din toată Italia (şi rămâne de văzut ce oraş prin care vom mai trece ar putea bate recordul), oraşul cu cea mai interesantă catedrală din toate cele 5 ţări traversate în ultimii ani (dacă socotesc Scoţia o ţară diferită de Anglia şi de ce să n-o socotesc?) şi oraşul cu cele mai ieftine fructe, la nivelul de acasă.
Catedrala are, pe din afară, alură de citadelă rafinată, funcţiile militare ale diferitelor elemente fiind evidente, în stil hibrid gotic-arab (arabo-normand, zic ghidurile şi întăreşte ghidul), iar pe dinlăuntru îmi aminteşte mie, neştitorului, de catedrala ortodoxă din Thessaloniki, aceea, la rândul ei, având elemente neortodoxe de templu roman. Un profesor de franceză umblat şi citit îmi confirmă intuiţia barbară.
În schimb capela palatină a palatului regal al normanzilor e, prin încărcata coexistenţă de bolţi gotice, de coloane dorice şi corintice, de ornamentaţii arabe lângă mozaicuri bizantine, un kitsch. Ratăm, din neatenţie, în schimbul unor mărunte victorii comerciale, "obiectivul" cel mai rafinat, teatrul Massimo, invidiind-le puţin pe fetele care l-au prins. Şi cum una dintre ele e fan Celentano, invidia de moment se topeşte. Nu le poţi avea pe toate.
Cumva am integrat forţat Monreale, apropiat de Palermo, receptării acestuia, considerându-l ca suburbie.
Vineri 2 septembrie 2005
Valea templelor, din apropiere de Agrigento, a avut mai degrabă un rol de socializare a grupului decât un interes consistent, câteva coloane din tuf calcaros, deşi mai vechi decât templele Acropolei intrând în zona academică. Părăsim punctul cel mai sudic al circuitului, aflat la latitudinea Tunisului, pentru a traversa iar insula spre antica Siracuză, prin Catania. Cu Marea Ionică, atinsă aici, numai Marea Ligurică rămâne, dintre cele 5 care scaldă coastele italiene, în afara circuitului nostru.
Siracuza ar fi meritat categoric mai multă atenţie decât i-am putut da, la vârful de oboseală al unei zile de vară aproape năucitoare. O fostă carieră într-un masiv calcaros, servită de sclavi condamnaţi, oferă baza naturală pentru teatrul grec, săpat în stâncă şi pentru celebra ureche a lui Dyonisios, tiranul paranoic, precursor legendar al cooperativei "ochiul şi timpanul". Trecem un pod peste un braţ de mare cât Someşul, pentru a ajunge în insuliţa Ortigia, ce se vede în ilustrate ca o platformă petrolieră mai mare. Abia aici pare a fi centrul de greutate istoric, un dom (chiesa catedrale) auster, dar probabil funcţional şi, la doi paşi de mare, o legendară fântână plină de papyrus, prezidată parcă de un straniu corp statuar, nympha Aretusa, prefăcută în izvor de o zeiţă fals binevoitoare, pentru a nu fi chipurile ajunsă de un zeu cu dorinţi explicabile. "Multe incidente au mai creat mofturoasele astea de nymphe", mormăi provocator, cu adresă precisă. Primesc un raspuns sec şi amuzat, de forţă băieţească, din partea unei coechipiere abia azi descoperită, care mi-a dat cu fervoare şi aplomb răspunsuri sigure şi argumentate la câteva întrebări pe care nevoia mea de coerenţă le cerea puse pe marginea informaţiei primite mai mult de la ochi decât de la ghid.
(Siracuza, insula Ortigia - fântâna Aretusa)
Un exemplu punctual s-ar integra relatării mele despre momentul Siracuza al călătoriei: Ghidul, un profesor de engleză pensionar, fost ghid ONT reactivat, repetase cu seninătate legenda morţii lui Arhimede, siracuzanul, în timpul celui de-al doilea război punic, părând a ignora întrebarea implicită aspra relaţiei din epocă între colonia grecească Siracuza şi Cartagina, adversara Romei în acel război: aliată sau ocupată? Tânăra dă, în favoarea celei de-a doua alternative, un argument impecabil: Dacă ar fi fost aliata Cartaginei, ce i-ar fi împiedicat pe romani s-o prefacă în ogor, ca pe Cartagina însăşi, pentru a o reconstrui apoi în legea lor?
O ultimă fotografie pe insula Ortigia, în raccourci-ul unei străzi banale, curăţele, bordate de leandri carmin şi albi, pecetluieşte atât rămasul bun de la aria siracuzană cât şi impresia surprinzător de plăcută pe care această presupusă stâncă siciliană o lasă. Ziua se încheie en fanfare, devorând jumătăţile aceluiaşi pui, fript în faţa noastră în flacăra aceluiaşi rotisor, într-o cârciumioară mică şi veselă, de 3-4 metri pătraţi, unde am conversat cald cu stăpâna. Care, ca picanterie, mi-a spus că vorbesc italiana cu accent... austriac sau polonez, dar mai degrabă rusesc.
Să nu părăsim Sicilia înainte de a spune două vorbe despre emblema ei tradiţională: forma oarecum triunghiulară a insulei, cu baza la nord şi constituirea câte unui oraş în zona colţurilor triunghiului (Palermo, Siracuza, Messina, toate atinse de itinerar) a stimulat creaţia folclorică, producând un simbol rafinat şi cumva provocator: un cap de femeie din care izvorăsc trei picioare, cu genunchii îndoiţi, la 120 de grade. Din spatele pletelor mai ţâşnesc două aripi. Desenul e de efect, in principiu, dar efectul e penibil la modul concret: n-am văzut nici o materializare a simbolului care să nu fie de o urâţenie exemplară. Ceea ce chiar m-a stimulat să-mi doresc să-l văd desenat cum se cade. Ei, bine, acest simbol - emblemă se cheamă Trinacria.
(Trinacria)
Mâine, o altă zi, tot ce mai am de făcut aici, în Sicilia, e să prind câteva poze la Messina, promise drăcuşorului meu Neghiniţă, din urechea stângă.
Sâmbătă 3 septembrie 2005
Ziua cea mai lungă. După un scurt tur al Taorminei, cel mai înalt oraş de până acum, cocoţat pe terasele unui munte ce dă direct în marea Ionică, traversăm, după o îndelungă aşteptare, strâmtoarea. Malul calabrez se vede lejer din Messina. Toate legendele cu Scylla şi Carybda, toate referirile literare, dintre care cea mai duioasă rămâne a lui Radu Tudoran, se topesc în faţa senzaţiei directe, intense şi banale. După pozele promise mă trezesc hulpăvind sanwici-ul pentru care Felicia a stat la coadă şi mă confund cu fauna amestecată, juma turişti, juma băştinaşi.
(Taormina)
Imediat începe lunga cursă de urmărire către Sorrento, Surrientu zic napoletanii. Drumul e la limita dintre sec şi fermecător: autostrada ocoleşte orice aşezare cu excepţia deja obişnuitelor spaţii de servicii, dar monotonia e spartă pe alocuri de sălbăticia peisajului montan, totuşi foarte departe de munţii noştri.
(Messina)
Încheiem seara la o cârciumă tipic macaronărească, cu verde în firmă, în decor şi în preparate, unde regăsesc atmosfera sutelor de relatări despre gălăgia fără fasoane, produsă concurenţial de copii preşcolari, de ospătari picaţi din lună şi de motocicletele de pe stradă. Mâine e ziua insulei Cápri, cea a lui Axel Munthe pentru unii şi a împeratorilor August şi Tiberiu pentru cei mai puţini.
Duminică 4 septembrie 2005
Luaţi creasta nordică a Pietrei Craiului, mojaraţi-o puţin, sudaţi fragmentele mai ramificat şi cufundaţi totul în mare şi obţineţi insula Capri, în condiţia ei naturală. Relieful declanşează un reflex emoţional pozitiv în sine, indiferent de originea trecătorului. Efectul e nuanţat de o tuşă nostalgic-proustiană pentru cei născuţi la munte. Dacă pigmentezi frumuseţea naturală cu farmecul arhitectural luat ca atare, emoţia contactului se îmbogăţeşte. Adună la toate astea urmele oamenilor şi vei atinge climaxul ca trecător.
Bine, dar suma asta nu cumva e un invariant la schimbarea locului? Nu. Climaxul atins în Capela Sixtină are alt parfum, alt mecanism, cel al spectacolului cuplurilor de bătrânei înghesuind-se să atingă copacul uscat din grădina abencerajilor, dialogul secret cu Ariel y compris, altele, imaginea şoc a armatei de invazie a japonezilor micuţi la poarta Propileelor încă altele. La Capri e vorba de ceva între laser şi ecou: şoapta persistentă a unor achiziţii culturale, amplificată de limbajul proustian al reliefului celui mai ascuţit.
(Capri)
Pe teren, doctorul Axel Munthe învinge net propensiunea mea pentru romani, mai ales pentru secolul lui August, ce-l înglobează şi pe Tiberiu. Villa San Michele nu e doar forma concentrată a elementelor de seducţie înşirate mai sus, mai puţin relieful carstic, ci are în plus misteriosul inefabil: dacă perechea de ghizi, la care voi reveni, n-ar fi precizat că suedezul se credea reîncarnarea lui Tiberiu, oricum stranietatea inserţiilor antice şi mai ales străine locului în decorul oricum rafinat al villei ar fi pus pe gânduri chiar şi pe ignorantul care sunt.
Şi totuşi dincolo de marmură, bronz şi lemn scump, elementul cel mai mişcător se află, pentru mine cel puţin, în grădină: aleea chiparoşilor. Fără nici o îndoială, nu orice drum e neapărat unul iniţiatic. Dar dacă compari, fie şi forţat, o naraţiune arhitectonică cu un concert, atunci o asemenea alee reprezintă cadenţele, marca de virtuozitate a interpretului - autorul celebrei cărţi.
Care celebră carte se găseşte la locul ei, în 40 de limbi, sub o vitrină. Descopăr cu secretă satisfacţie - şi nu mă voi grăbi sa împărtăşesc descoperirea până la dirijarea condiţiilor spre un efect maxim -, că alături de ediţia din 1969 mai e una în româneşte, produs al editurii Gorjan. Cei care ştiu că inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan, întemeietorul editurii, e autorul tehnic al coloanei lui Brâncuşi sunt relativ puţini şi au, cred eu, o anumită răspundere în a face acest lucru cunoscut celorlalţi astfel încât să realizeze semnificaţia prezenţei ediţiei în muzeul de la San Michele.
(Villa San Michele - biroul lui Axel Munthe)
Aflu, imediat după sosirea la Bucureşti, printr-un telefon dat Soranei, fiica editorului constructor, că acesta vizitase Capri şi le prezentase celor de acolo ediţia sa bibliofilă, din 1942, fără a le trezi, se pare, îndeajuns de mult interes. Sorana spune că ediţia cartonată, de format A5, văzută de mine în vitrina villei, trebuie să fi fost tipărită din zaţul ediţiei princeps, cea bibliofilă, cu ilustraţii de valoare. Coincidenţa face ca această inserţie în jurnal să fie făcută azi, 11 septembrie 2005, centenarul lui Ştefan Georgescu-Gorjan, pe care l-am cunoscut personal. Fie odihnit.
Sunt atât de plin sufleteşte de întâlnirea cu acest remember viu, articulat şi cumva inedit (cartea de la San Michele nu făcuse parte din stiva de la căpătâiul meu) încât renunţ, rezonant cu echipa mea, dar din motive proprii, la Grota Albastră. Una din cele mai reliefate, tonice şi vioaie personaje ale grupului, întrebată direct, mărturiseşte în cuvinte mai puţin sofisticate, dar mai expresive decât ale mele, că grota fuse climaxul ei. De până acum. Dau momentului întreaga valoare de schimb pe care o merită, dar ratez ocazia de a-i răsplăti mărturisirea: fan declarat al lui Celentano (ciudat, comuniunea asta ne lasă totuşi străini), nu observă o firmă cu numele banditului, pe strada ce ducea la hotel, după debarcarea la Sorrento, iar mie îmi lipseşte viteza de reacţie ca să i-o semnalez în fracţiunea de secundă a trecerii autobuzului pe lângă neobişnuita firmă.
(Sorrento)
Pour la bonne bouche, ghizii ne semnalează prezenţa unui portret în basorelief al lui Lenin... pe proprietatea moştenitorilor lui Alfred Krupp. Fie aceasta şi donată patrimoniului insulei.