Macedonia de Nord. Ohrid. Nimic despre Festivalul de Vară

La fel ca multe locuri europene care îi seamănă (fostă colonie romană - Lychnidus, dar nu reiau aici întreaga poveste, despre care am scris altădată - altul este scopul meu acum, când scriu - ironic, dar sincer, aceste text; amplasată pe una din cunoscutele autostrăzi ale Imperiului Roman, care pornea de la Roma - Via Egnatia; fost centru al spiritualității macedonene și chiar balcanice, bucurându-se de protecția UNESCO prin plasarea pe lista patrimoniului cultural și natural al umanității; amplasarea lângă lacul cu același nume - unde, în urmă cu 7.000 de ani oamenii neoliticului au clădit un impresionant sat lacustru), Ohrid are o deosebită (poate, chiar uriașă, eu așa consider) importanță (naturală, istorică, religioasă, culturală) pentru Macedonia de Nord, pentru creștinătatea ortodoxă, pentru Balcanii de Vest, pentru Europa noastră comună. Faptul că cei mai mulți dintre macedoneni, balcanici, europeni habar nu au de toate astea, nu doar că nu schimbă nimic, dar, mai mult, explică atitudinea lor față de genul ăsta de locuri, de fapt, ale memoriei, ale viețuirii, ale zidirii, ale păstrării. Dar, în schimb, locuri ale nepăsării, distrugerii, locuri de genul: îmi bag xula, orice este permis.

La fel ca puține locuri (doar câteva europene și mult mai multe de pe alte continente), Ohrid este xutut constant, continuu, neobosit, imperturbabil, zi de zi și noapte de noapte (cel puțin șase luni din an, atât cât durează nu atât sezonul turistic și cultural, cât sezonul distrugerii programate a mărturiilor religioase, a lacului, a orașului în sine) de toate autoritățile (centrală, din Skopje și locală de aici, din Ohrid), de toți localnicii (care îl exploatează cât pot de mult, ca pe o uriașă vacă de muls a istoriei, de turiștii (oribile creaturi) care vin aici (așa cum se duc oriunde în altă parte, dar cu asemănătoare caracteristici - Albania, Muntenegru, Bulgaria, Grecia) pentru a face tot ceea ce își reprimă acasă, tot ceea ce este împotriva bunului simț, tot ceea ce contravine firescului, legii, naturii.

Este doar o chestiune de timp momentul în care UNESCO va plasa Moștenirea culturală și naturală a regiunii Ohrid (asta este denumirea oficială), pe lista patrimoniului aflat în pericol (cerând, firesc, autorităților, să intervină și să facă ceea ce ar fi trebuit să facă și nu fac, încă din 1979, al acceptării), iar apoi va delista acest sit, odată pentru totdeauna. Una din cele mai vechi așezări umane din Europa, fascinante biserici bizantine construite începând din secolul al nouălea, și până în secolul al 14-lea, dedicate unor călugări locali, inclusiv prima biserică slavă, dedicată Sfântului Pantelimon, toate ridicate pe ruinele unor bazilici romane. Prima universitate slavonă din Balcani. Lacul Ohrid, un fenomen al naturii, datând din vremuri anterioare glaciațiunilor. Toate aceste aspecte, care oglindesc patru dintre criteriile UNESCO au stat la baza admiterii acestui sit pe lista patrimoniului umanității. Iar azi, cum scriam, autoritățile, localnicii și turiștii depun, constant, eforturi temeinice, pentru ca aceste criterii să nu mai fie respectate.

Orașul vechi a fost construit (începând cu secolul al 8-lea) în deplin respect față de natura locului și în perfect acord cu ea - la poalele unui deal, într-o zonă îngustă, spre lac. Bisericile mici (care, azi, abia se mai văd, ascunse fiind printre construcțiile fără noimă, care nu respectă nici un tipar urban) sau mari au fost amplasate cu rost, pe vechi urme de temple păgâne și de bazilici romane. Azi, sunt pângărite de cohorte de ortodocși în șort plus sutien - purtat de cucoanele ultra-drept-credincioase - și cu șapcă. Străzile - firesc, înguste, în pantă, curbe, respectau curbele de nivel și urmau terenul. Azi, sunt călărite de autovehicule fără număr - deși, teoretic, este limitat accesul acestora, chiar de către cei doi polițiști ai orașului, care stau la ciupeală fix lângă bariera care se ridică pentru cei cu permis (sau cu bani pentru șpagă). Clădirile de secol 19, în stil otoman, se învecinează cu cele de azi, imitând grotesc stilul celor vechi, și care le sufocă pe cele originale. Motociclete încă mai poluante decât hârburile pe care le văd pe-aici (Yugo, vechi de jumătate de secol, sau altele, cu dublă tracțiune, care au fost, probabil, rude cu celebrele noastre IMS) gonesc, într-una, pe cele două străzi (cam 200 de metri) care străbat orașul vechi (de la țărmul lacului până în zona bisericilor; poate, puțin mai mult, 400 de metri, până spre Teatrul Roman și Fortăreața Samuel).

Dincolo, adică spre lac și în partea nouă a orașului, unde trăiește majoritatea locuitorilor acestuia, dezastrul urban, citadin și mental continuă, se dezvoltă necontenit și ajunge la cote amețitoare. Străzile sunt parcă ieșite dintr-un concurs de spart, perforat, distrus, respectiv refăcut la nimereală. Trotuarele, doar parțial existente, sunt aproape distruse de auto parcate aiurea, de parcări imaginare destinate mușteriilor unor prăvălii, de moto care, evident, circulă peste tot (pe străzi, piste pentru bici, trotuare, că doar, se știe, motocicliștii sunt cele mai grăbite persoane de pe Terra). Mare parte din auto (aproximative, pocnite, dezaxate) nu respectă nici o normă europeană, sunt puternic poluante. Motocicliștii (mai ales junii locului, teribiliști) trec în trombă, țipând unii la alții, să se poată auzi. Tați tembeli își pun copiii, în vârstă de câțiva ani în fața lor, în picioare sau șezând, pe motocicletă, și pornesc în viteză, de exemplu, câteva sute de metri, până la cea mai apropiată pecara / patiserie, pentru a cumpăra, la orice oră din zi sau din noapte, sfântul burek. Șlehte de tineri lungi și slabi se pornesc, fumând, că ăsta este sport național, noaptea târziu, cam după orele 23, atunci când eu mă retrag spre camera mea, după concertul / recitalul / spectacolul serii (care începe la orele 21), spre nicăieri, spre niciunde. La fel ca ei, dar, încă mai târziu, tinere (eleve de liceu) care fac tot ce depinde de ele pentru a fi cât mai asemănătoare, cât mai copiate la indigo, cât mai penibile, făcând să dispară exact ceea ce la deosebește, își fâlfâie pletele slinoase, își etalează garderoba second-hand (o rochie care abia le acoperă prostia asortată cu teniși ori, încă mai mișto, pantaloni scurți și pantofi scofâlciți cu toc). De regulă, culorile sunt perfect asortate nopții, negru cu alb sau alb cu negru. Poșetele sunt plic, cu lanțuri și inscripții feișăn.

De bon ton este, nu doar aici, dar, de fapt, peste tot, în țările astea, încă sărace, dar populate cu oameni care au simțit mirosul Occidentului, al libertății, al civilizației europene, dar nu îl pot înțelege, accepta și digera (pentru că le place colcăiala asta balcanică), adică pentru cei mai mulți din cei care fac parte din lower middle class - localnici, macedoneni din restul țării, plus 99% din turiști -, să arate cât de prost crescuți sunt (prin atitudine, gesturi, limbaj, felul în care se îmbracă), că își bagă xula în tot ce înseamnă regulă de circulație pe drumul public (acordarea priorității, semnalizarea schimbării direcției de mers, întoarcerea în locuri permise, fără a călca intenționat linia sau dubla linie continuă, staționarea, oriunde, oricum și oricât). Și, evident, fumând, chiar dacă în auto se află o ciurdă de puradei. Pentru că, aici (cred că am mai scris și asta), din zece bărbați, doisprezece fumează; din zece femei, fumează doar opt; așadar, în medie, fumează toată lumea. A, să nu uit: deși este, formal, interzisă vânzarea țigaretelor celor care nu au împlinit 18 ani, la cât de ieftine sunt aici țigaretele (în jur de trei euro un pachet), oricine le poate cumpăra, chiar și plozii.

Lacul ăsta, pentru care, în fond, toată lumea a venit aici, în tot cursul istoriei, și continuă să vină, lacul ăsta natural care a fost, din vremuri imemoriale - și este și azi, sursă de viață, este, la rândul lui, pângărit și xutut, la fel ca orașul în sine, zi-lumină. Nu există nici o toaletă, pe tot țărmul macedonean (nu știu, dar mă îndoiesc să fie altfel în partea albaneză a lacului, intrată și ea sub observația și protecția UNESCO, în anul 2019), așa încât miile de turișți eco-bio-friendly de pripas diurn se xișă unde au chef.

Pentru a nu mă abate prea mult de la Festival, motivul pentru care mă aflu aici, și încă rezist, pentru că sunt cu adevărat impresionante serile de muzică și teatru, închei amintind faptul că nu-i prea departe de ceea ce am descris până acum nici înalta societate ohrideană și din Skopje care îl populează, nici echipa care îl pune în practică aici, nici mare parte din public. Constantă este, prin atitudine, gesturi, eleganta sa prezență, Președinta țării, care a participat, ieri, la recitalul pianistei Danae Dorken. Care va participa, probabil, și azi, la recitalul unui cvartet de coarde al Concertgebouw.