Albania. Shkoder. Rozafa (Castel, femeie și legendă balcanică)

Trei frați (frumoși, tineri, prieteni, cum altfel?) au decis să construiască un castel (este plină de castele Albania - de exemplu, cele de la Berat și Gjirokaster, pe care le cunosc bine, așa cum este plină de osutășaptezecidemii de buncăre - dar, asta este o altă poveste, una tristă, comunistă) nemaivăzut (pe o stâncă într-adevăr impunătoare, înaltă de 130 de metri, la confluența râurilor Buna și Drin) capabil să apere, să protejeze, să impresioneze întreaga regiune și să oprească dușmanii (din neam, din familie, din casă ori pe cei de departe)...

Își doreau ca amintirea lor să rămână veșnic vie, ca urmare a construcției acestui castel (pe urmele unor fortificații ale ilirilor, romanilor, populațiilor medievale, venețienilor, otomanilor) deopotrivă util, necesar, dar și peren loc al sacrificiului, memoriei și recunoștinței. Flăcăii erau ambițioși, puternici și încântați de menirea lor, simțeau asta. Au început să sape, mai întâi, pentru a realiza fundațiile zidurilor, iar apoi au purces, încet, la ridicarea lor. Într-o dimineață, în timp ce urcau poteca abruptă, pentru a continua lucrul, au observat coborând o ceață deasă care a acoperit, subit, stânca și locul castelului lor...

După ce s-a disipat ceața, băieții au văzut, stupefiați, surprinși, uimiți că zidurile pe care tocmai le ridicaseră, cu infinit efort, erau prăbușite la pământ. Au reluat lucrul, au continuat, adică, ceea ce începuseră, încrezători în viziunea, visul și planul lor, ridicând, din nou, încet, ferm, constant zidurile castelului. La apusul Soarelui se opreau, priveau spre ceea ce realizaseră, cumva temându-se că...

Ceața se lăsa în fiecare dimineață devreme, iar frații noștri balcanici, întorcându-se, de la iubitele lor, după dezmierdările nopților de dragoste, vedeau, mereu, la ridicarea acesteia, nu ziduri, ci ruine prăbușite...

S-au oprit, disperați, s-au așezat, fără a relua lucrul, așteptând, parcă, ceva...

De nicăieri, a apărut un bătrânel (moș, vârstnic, senior cum cere corectitudinea politică) care (Dumnezeu știe cum!) cunoștea povestea (faptul că rodul muncii zilelor era distrus de întunericul nopților) și le-a spus celor trei, văzându-le tristețea, supărarea și necazul că, dacă vor cu adevărat ca zidurile pe care le construiesc (parte a unui viitor castel, nu?) să nu se mai prăbușească, să dăinuie, să intre în istorie (în legende, în folclor, mă rog!), atunci, este musai să sacrifice pe una din cele trei iubite și mirese (pentru că, firesc, toți trei erau logodiți și însurați cu cele mai frumoase trei fete din ținut) ale lor. Pe prima care, în ziua următoare, la amiază, urma să le aducă mâncare pentru masa de prânz. Integrând-o în zid, făcând din piatră mormânt, acolo, la temelia castelului...

Jurământ de onoare au făcut cei trei frați (care erau, oare, numele lor?), solemn și-au jurat unul altuia să respecte promisiunea de a nu spune, acasă, seara, mireselor, despre această întâlnire cu moșul venit de nicăieri, despre această moarte anunțată, despre acest sacrificiu ultim, deplin, veșnic.

(Besa/bese este un foarte puternic precept cultural albanez, reprezentând ceva sacru, definitiv și inviolabil. Element fundamental al conduitei individuale și sociale, în dreptul tradițional popular albanez, kanun, specific societății tradiționale tribale albaneze- dar, asta este o altă poveste, pe care o cunoaștem fie și numai de la Ismail Kadare, cel născut în Gjirokaster și al său Aprilie spulberat...)

Fratele cel mare și cel mijlociu nu și-au ținut promisiunea; le-au mărturisit mireselor spusele moșului și le-au interzis să pornească la drum, spre stâncă și locul castelului. Ca de obicei (în multe alte povești se întâmplă la fel!), fratele cel mic a respectat promisiunea, și, cu toată dragostea pe care o purta miresei sale, nu i-a spus nimic din ceea ce urma să se întâmple în cazul în care ar fi luat, a doua zi, din firească iubire, drumul spre locul castelului...

Mireasa lui, a mezinului, a fost cea care a venit, a doua zi, la amiază, la cei trei frați, cu mâncare și apă. Iubitul ei i-a explicat, Rozafa a înțeles și a acceptat. A fost cuprinsă în zid, pentru ca acesta să dăinuie, să rămână, să fie păstrător de legende. Lăsase acasă un copil de țâță, care o aștepta pentru a fi hrănit cu laptele sânilor ei, Laptele Rozafei...

Înțelegând și acceptând sacrificiul pe care era chemată să îl împlinească, Rozafa i-a rugat să facă astfel încât ochiul ei drept, brațul ei drept, piciorul ei drept și sânul ei drept să rămână în afara zidului. Pentru a-și vedea copilul, pentru a-l cuprinde la piept, pentru a-l legăna adormit fiind, pentru a-l hrăni cu laptele ei...

Imediat, zidurile, parcă, au prins rădăcini, au rezistat, s-au înălțat. Udate, permanent, de laptele ce a continuat (și continuă și azi, nu?) să curgă din sânul drept al Rozafei...

Ploaia care se scurge de pe stânca pe care se află castelul (numit Rozafa, de aici, lângă Shkoder), mărturie a dragostei, a sacrificiului și a credinței (fix din acest motiv, pentru că este o stâncă!) are culoarea aproape albă și este numită de localnici, Laptele Rozafei. Se spune (evident, cum altfel?) că este apă vindecătoare, mai ales pentru mamele care nu-și pot hrăni copiii la sân sau pentru femeile care nu pot să rămână însărcinate...

Pare cunoscută, cumva, legenda asta. La fel ca alte legende despre mânăstiri, castele, cetăți sau poduri imaginate, planificate și construite peste tot în Balcani, dar rămase în picioare și în istorie numai grație unei forme de sacrificiu. Eu le-am întâlnit nu doar acasă ori aici, dar și în Serbia și Bosnia Herțegovina...