Tocmai
m-am întors de la Paris. Nu cel de pe Instagram. Acela nu există.
M-am întors din acel Paris de suburbie, kebab, trafic, poliție la toate colțurile, armată la Turnul Eiffel, verificat de identități, amenzi instantanee dacă nu te conformezi, grija de a nu călca din greșeală
într-un cartier rău famat și așa mai departe. Pentru prima oară de când tot vin la Paris, am avut senzația, ca român, că am ajuns aici înainte să închidă Europa. Ca atunci când te nimerești la Louvre cu zece minute înainte să închidă: slalom printre gunoaie de la cafeterie, stropite cu poze de Instagram la Gioconda, graba de a prinde și tu un Venus din Milo. Și cam atât.
Un pic apocaliptic, dar de cum ajung la aeroport (dada, acel Beauvois, nu Charles de Gaulle - aterizarea pe aici ar fi însemnat rămânerea în bula cu croissante și stupizenia serialelor de tip clișeul clișeului), mi se explică faptul că autobuzul care conectează
satul-aeroport cu Parisul nu mai oprește la
Saint-Denis - Université (dada, "faimosul" Paris de Nord, deși acolo e Sorbona Nord, să ne înțelegem, unde eram cu treabă). Întreb ca tot omul că până când e închisă stația, ca să știu dacă nu mă pot întoarce totuși prin
Saint-Denis: "Nu se mai deschide stația aia". De ce? "Criminalitate mare. E închis permanent." Na bine. Hai curaj, că acolo aveam rezervată șederea pentru câteva zile. Deja îmi vizualizam toți banii de cheltuială aruncați pe Uber (prima oară am folosit aplicația anul acesta la Lisabona, deși aș fi putut evita dacă ajungeam mai devreme și nu mă panicam). Legat de Uber, am tot insistat să
nu-mi instalez încă o "dependență", ca
să-mi dezvolt "antifragilitatea" lui Taleb, mergând pe jos. De data asta, deși
m-a dus
Google-ul și prin zone în care nu prea aveam nerv să ajung, tot am insistat să merg pe jos până la locul unde aveam treabă. Și nu
mi-a fost baș totuna: larme, poliție,
surveillance par tout și o senzație de panopticon foucauldian inversat.
Nu mai zic de Trocadero, cu acei vânzători ambulanți, făcând un ban "cinstit" de supraviețuitori, printre cadre de Instagram cu șampanie adusă de acasă și un Reel bine regizat, plin de polițiști și armată. Se simțea ca
într-un fel de Zoo. Uman. Da, de data asta
m-am gândit că e ultima oară. Ultima oară când vin la Paris, acel Paris din capul meu de român care am așteptat o viață să mă plimb și eu "ocoș", ca elvețianul prin Schengen. După care
mi-am dat seama (după vreo două zile de mers după calculatorul lăsat la expoziție, trecut prin tot felul de filtre ca să
mi-l recuperez și o întreagă poveste de păzit instalația cu un proiector mediu și un Mac vechi de 10 ani) că da, "
le monde change, madame", cum îmi zice portarul de la intrarea în Campus Condorcet (din acel
Saint-Denis nou-nouț, instalat taman în mijlocul ghetoului, după mă prind puțin prea târziu pentru cazarea rezervată și plătită deja).
Și e ok așa: lasă lumea academică să vină în suburbii, să înțeleagă ce cercetează. Bună idee: curajoasă. Am văzut tendința asta
arhitectonic-conceptuală în mai multe orașe universitare din Franța. La Rennes era la fel: campusul era situat în suburbie, la fel și clădirile principale universitare. Poate că ține de acel sistem de incluziune care poate, poate, până la urmă, va funcționa. În Suedia, unde am fost acum 100 de ani în Erasmus, nu era așa (deși lui Foucault îi plăcea maxim Uppsala: i se părea super liberală față de Paris): campusul era situat în suburbii, urmând ca tu, ca student, să bați tot orașul, cu bicicleta dacă voiai, până la clădirile universitare situate central.
Și poate că deja funcționează, pentru că, deși, da, Parisul nu mai e demult Parisul din capul nostru, așa cum Europa din mai e Europa de acum 10 ani, am avut un sentiment familiar. Cum zicea Thomas Keller (un mare chef american, deținător a șapte stele Michelin și specializat în
french cuisine): "mereu când intram
într-un restaurant franțuzesc, mă simțeam stingher, ca și cum orice gest ar fi fost nelalocul lui, dacă nu știai conduita locală. De aceea am venit cu ideea de icre în cornete."
Mi-a plăcut conceptul și, deci, am îmbrățișat ideea de kebab parizian: un spațiu al acceptării, nestingherit de manierisme și de senzația că nu aparții sau de alienare (în cel mai marxist sens al termenului). În mod paradoxal, acel aer de "
le monde arabe", îmi aducea un fel de relaxare în Paris, cel puțin pentru mine, ca
est-european, mereu purtând acea stigmă a pașaportului cu viză și interviu înainte de intrarea în paradisul franțuzesc de acum 20 de ani. Și, de ce nu, melanjul acela de lume arabă, africană și asiatică, îmi dădea senzația că eu, ca român, eram "suficient". Bun așa, mai ales după un al doilea
Palme d'Or prin care Mungiu scapă "turma" (cu
Fjord).
Și dacă tot
m-am prezentat cu o instalație
multi-media despre ideea de
oraș-dispozitiv într-o citire foucauldiană a spațiului (
Bogdan Ghiu știe ce zic:), cu suprafețe întunecate pe care am proiectat un discurs fragmentat, în mai multe planuri, încercând să arăt că există mai multe unghiuri din care poți analiza imaginea unui oraș,
m-am trezit în acest Paris conectat la suburbie
printr-o universitate celebră (generația fascinată de Ionescu a auzit sigur de Sorbona, la care Cioran a și renunțat după ce nu a mai avut acces la cantina universității. Fiecare cu dispozitivul lui:), conectat la Tunis prin Foucault la toate coloniile franțuzești prin Kylian Mbappé, dacă tot am stat chiar lângă Stade de France. Iată imaginea de Instagram a unui corp utopic,
într-un oraș proiectat în sine,
printr-un reel care nu se oprește din rulat.
Post Reel: după câteva turbulențe, îmbulzeală și un melanj intercultural de care ne ferim când călătorim (în unele zone centrale din Paris dacă stai la cafenea și taci, după care vine o trupă care vorbește românește și te apuci și tu de grăit cu
"crowd-ul" tău în limba natală, poți auzi cum din românește se dă pe engleză,
dându-mi seama cât de profundă poate fi această rușine pe care o anumită categorie de
middle class o are raportat la identitatea românească)... înapoi în mica noastră Vienă (fără palmieri de data asta, InshAllah), în micile noastre capsule locale și bule de
réseau social: atât de calm și de "în regulă". Un
în regulă bănățean, care nu știi niciodată ce ascunde: o mic givan, o mică bârfă și o mare impresie de
big city life, un
story și un filtru parizian,
reluându-ne buclele de provincie, cu senzația că am ajuns la casa de vacanță. Somn ușor, Timișoara, oriunde
te-ai afla!
