Uneori, vreau să verific o informație, un detaliu, un aspect aparte, de care am nevoie, la un moment dat (și care există acolo, undeva, iar eu știu bine unde, îl caut și îl găsesc). Alteori, în timpul unor discuții cu acei - puțini, foarte puțini, din ce în ce mai puțini amici care, după ce au citit rândurile mele, îmi solicită detalii, îmi adresează întrebări care mă provoacă și care necesită răspunsuri (pe care le construiesc pentru ei, dar și pentru mine). Atunci când, continuând ceea ce a devenit un (bun) obicei, la solicitarea domnului RP, pregătesc, pentru apariția pe LiterNet, aceste texte (însoțite de câteva fotografii).
Sau atunci când, nelămurit de ceva, contrariat de ceea ce se întâmplă în jurul meu, fără să reușesc să înțeleg rostul a ceea ce percep (cu toate simțurile, adică), sunt obligat să îndur, să suport, să accept realitatea, încep - inevitabil, să fac comparații fie cu ceea ce știam despre un loc (și oamenii lui) dintr-o călătorie anterioară, fie între locul acela și altele, identice, în nefirescul lor, ori, dimpotrivă, aflate la celălalt pol - al valorilor culturale nobile ale unei comunități, al normelor sociale, al conviețuirii mutuale, al co-existenței inevitabile, dar bucuroase, dorite, folositoare. Sau, chiar între locul respectiv, concret, palpabil și trăibil, și orașul meu ideal, imaginar, utopic, pe care, cred, îl tot caut, evident, fără a-l găsi.
M-am aflat, recent, în situația asta, de a reciti unul din textele despre care nu credeam că poate reprezenta o sursă de comparație (ci doar o relatare, o mărturie, o poveste despre haos, ne-civilitate, arbitrar, ignoranță, prostie), la finalul unei săptămâni petrecute în Palermo.
Experimentul pe care l-am făcut în vara lui 2025, acela de a locui / trăi / rămâne în Ohrid (sub perfectul pretext al Festivalului de Vară, ediția 65) vreme îndelungată (40 de zile) a fost inedit. Nici nu mă gândeam, în urmă cu mulți ani, când am descoperit, la pas, Balcanii de Vest, în toată splendoarea lor post-comunistă, post-război etnic, post-cochetare cu Uniunea Europeană (dar, love story-ul ăsta s-a terminat), că m-ar putea determina ceva să accept valoarea pozitivă a ceea ce înseamnă acest tip de ad-astare (din limba latină) îndelungată într-un același loc. Dar, festivalul ăsta, care mi-a oferit 30 de seri de muzică și șase de teatru, m-a convins. Iar eu, nu doar că m-am bucurat deplin de el, de festival, dar, am stat cu ochii larg deschiși, pentru a înțelege felul în care se trăiește acolo (și, în toată Macedonia de Nord, la fel ca în celelalte șapte țări vecine și ne-prietene). Apoi, am stat cu ochii larg închiși pentru că, deși încercam constant, continuu, permanent, tot nu reușeam să pricep mai nimic din ceea ce se întâmpla acolo.
Textul la care mă refer, scris acolo, în Ohrid, la cald (dar, și la rece, după multe zile de chin), Nimic despre Festivalul de Vară descrie neliniștea mea, imposibilitatea (în care m-am aflat permanent) de a înțelege ce se întâmplă în jurul meu (de ce, cum de este posibil, unde sunt autoritățile, ce spune legea...) Și, helas - revin, acum, la ceea ce scriam încă de la început, am simțit nevoia de a reciti atent, foarte atent, extrem de atent, textul acela, în timp ce mă aflam, pentru a treia oară, în Palermo.
Regăseam în Palermo, în toamna anului 2025, tot ceea ce enumerasem sau descrisesem sau prezentasem (așa nu!) în textul care descria Ohrid - orașul neîngrijit, extrem de poluat, decrepit și murdar, oamenii lui - stăpâni peste terenurile publice, peste străzile publice, peste trotuarele publice, peste parcurile publice, peste lacul public, felul mizerabil în care era (ne)organizat comerțul ambulant, nerespectarea (de către imensa majoritate a localnicilor, dar și a turiștilor din țările vecine) tuturor regulilor de circulație pe drumurile publice, nepăsarea locuitorilor orașului față de tot ce însemna calitate a vieții, grijă în raport cu celălalt, protejarea Lacului Ohrid - în absența căruia nimic din ce există acolo (în Macedonia de Nord și în Albania) nu ar putea fi imaginat, sănătatea lor și a plozilor (plod - copil, prunc, cf. dexonline), lipsiți de cea mai elementară educație parentală.
Amestecul dintre italieni (de fapt, sicilieni) și imigranți este cert, perfect vizibil, omniprezent în Palermo. S-au atras (descoperind avantaje reciproce), italienii și imigranții, cumva, reciproc; s-au acceptat; au preluat, unii de la alții, tema, regulile și instrumentele supraviețuirii; conviețuiesc, ori, poate, doar se suportă, pentru că nu au altă variantă; și-au amestecat felul în care au înțeles, gazdele și oaspeții nechemați - în cel mai nefericit și anti-cultural mod posibil, educația precară, disprețul față de lege, imperativul supraviețuirii.
Probabil, deja, un sfert din populația orașului (cam 625.000 de locuitori) este formată din imigranți. Și crește în fiecare zi. Cei mai mulți dintre aceștia, evident, sunt (ori, au fost, demult) refugiați; au venit din Orientul Apropiat, din Africa, sau chiar din America de Sud. Au trecut Mediterana (care a devenit un uriaș cimitir sau o crescătorie de pești deveniți carnivori), au trecut Atlanticul. S-au instalat pe unde au reușit, dar, în final, au ajuns în Palermo, atrași de oportunități, de economia și de viața trepidantă, zgomotoasă, adesea la limita legalității, din oraș.
O mare parte din Palermo înseamnă, azi, miile de imobile construite în ultimele două secole, degradate, neîngrijite, periculoase și nelocuite; străzile înguste, întunecoase, sordide din Centro storico; interminabilele sărbători religioase și procesiunile fără număr care ocupă străduțele, piețele și trotuarele din fiecare borgo; manifestațiile, marșurile și acțiunile de stradă, organizate de sindicate, de asociații, care blochează străzile principale, și, de fapt, întregul oraș; salubritatea extrem de deficitară sau total absentă a orașului; comportamentul necivilizat al locuitorilor (vorbesc tare, foarte tare, adesea urlă, oriunde, oricând, indiferent de împrejurare, de cei de lângă ei; folosesc fără întrerupere telefoanele portabile, se ating, se lovesc, aparent, în glumă, dar, deranjând constant, ocupă orice spațiu public, iar, astea, nu-s prea numeroase, orașului chiar îi lipsesc parcurile și zonele verzi) - mai ales al tinerilor liceeni; mizeria pe care o produc terasele improvizate (unele, multe, prea multe insalubre ale) restaurantelor, barurilor și cafenelelor - localuri în care totul este aproximativ, neclar, dar cu servizio și coperto, însă, acceptat de turiști (personalul din cârciumile astea poartă haine de stradă, fumează lângă clienții pe care îi servește, primește ceea ce lipsește din bucătărie, direct pe trotuar, de la un livrator grăbit); mașinile care aprovizionează, nepotrivite pentru străzile înguste din partea istorică a orașului; tot felul de auto pe trei roți - vechi, șubrede, aproximative, zgomotoase și poluante, care duc, peste tot, mărfuri, dar, mai ales, sunt aprozare ambulante; biciclete electrice motorete și motociclete și Vespa care ies, parcă, din pământ, apar la orice colț, conduse neatent, cu viteză, de tineri tembeli, grăbiți, gonind în toate direcțiile.
Mă opresc acum; prânzul este pregătit, după ce am cumpărat tot ceea ce era necesar, dimineață, din piața locală. Fred a terminat și el ce avea de lucru. Pe curând!
