Calcanul

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Sentinţa, odată pronunţată, trebuia executată sub supravegherea asesoarei Ulla Witzlaff. Încă înainte de a extinde cuvântarea lui finală până la o prelegere privind firea masculină belicoasă şi capacitatea de suferinţă a femeilor, cineva, cred că Ruth Simoneit, a flecărit despre "Sfârşitul lumii" şi atunci calcanul a explicat, cu exemple, predispoziţia spre catastrofe a pământului şi a datat următoarea glaciaţiune ca "iminentă". Dar pentru că el lăsa să treacă încă zece mii de ani ca şi cum ar fi o oră, a fost auzit, exprimându-şi, ca pentru sine, o dorinţă: el, condamnabilul răufăcător conştient de vină, ca să-şi poată ispăşi greşeala în condiţii corespunzătoare, să fie relansat în apele lui preferate din vestul Mării Baltice. Ştie acolo o insulă cu coasta estică de calcar coborând abrupt în mare. De pe faleza foarte înaltă, când vizibilitatea este bună, se poate recunoaşte cu ochiul liber acea insulă asemănător alcătuită de pe care a fost pus în circulaţie basmul numit Despre pescar şi fomeia lui. "Două locuri pitoreşti, ale căror raporturi depăşesc cadrul geologiei", a spus calcanul. Imediat după prima glaciaţiune - "Nu a trecut prea mult timp de atunci!" - fundul Mării Baltice s-a format între insule. La picioarele stâncilor de calcar se găsesc silexuri şi fosile interesante, de pildă arici-de-mare şi tentacule de sepie: "Tânăra Mare Baltică a fost, timp de o scurtă jumătate de oră din viaţa universului, mediteranean de caldă." Acolo doreşte să fie pus în libertate şi de acolo să-şi îndeplinească noile obligaţii, spre binele cauzei feminine.

"Vorbeşte despre insula Møn", i-a spus Ulla Witzlaff Helgăi Paasch, care şedea lângă ea, printre asesoare. Ulla şi-a petrecut copilăria pe insula Rügen şi a urmat şcoala de muzică bisericească din Greifswald până când, după ce s-a construit zidul Berlinului, a trecut în vest. Era deci competentă să aplice sentinţa Feminalului şi să-l depună pe calcan în locul dorit; în plus, Ulla era în măsură să afirme că, în acel loc, conţinutul de mercur al Mării Baltice este minim.

Bineînţeles că autorităţile Republicii Democrate Germane au interzis trecerea cu trenul sau cu microbuzul Volkswagen prin Rostock-Warnemünde până la feribotul care deserveşte portul danez Gedser, iar organele oficiale nu i-au spus niciodată calcanului pe nume, ci l-au caracterizat "element subversiv", "forţă reacţionară" şi deoarece Statul muncitorilor şi ţăranilor lăsa să se observe teama faţă de peştele plat, calcanul condamnat a trebuit să fie transportat pe calea aerului, în cel mai strict secret, şi protejat de eventuale atacuri ale grupului radical din jurul Griseldei Dubertin, la Hamburg.

De acolo a fost adus cu automobilul la Travemünde. De acolo mai departe călătoria s-a efectuat cu feribotul regulat la Gedser. De acolo feministele daneze au preluat transportul prin Vordingborg, Kalvehave, apoi peste pod, pe insula Møn. Pentru că a ajuns abia spre seară, grupul care o însoţea pe Ulla Witzlaff a fost cazat la un hotel Hunosø, în apropierea falezei de cretă.

În recipientul lui special, calcanul suportase bine călătoria. Era deja, parcă bucurându-se anticipat, mai puţin transparent. Pielea lui pietruită îşi recăpăta culoarea. Cu toate că mişca vesel din aripioare, rămânea mut.

Am fost şi eu acolo. (Desigur, Ilsebill era furioasă că eu voiam din nou să lipsesc de acasă cu atât de puţin timp înainte de naştere. "Nu-ţi pasă deloc de copil, absolut deloc!" a strigat ea când i-am cerut permisiunea la telefon.)

După ce, pe lângă Ulla Witzlaff şi Therese Osslieb, a aprobat şi Helga Paasch cererea mea de a le însoţi în călătorie, am fost admis ca ajutor de transportator. În afară de doamnele sus-menţionate mai participau din partea partidului şi Erika Nötke (şoarecele cenuşiu) şi apărătoarea din oficiu a calcanului, doamna von Carnow (toată în mătase bleu-ciel). Sieglinde Huntscha probabil că n-a avut chef să meargă. Doamna Dr. Schönherr nu a considerat indispensabilă prezenţa ei la executarea sentinţei.

Aveam motive să cerem delegaţiei daneze să ia măsuri de siguranţă chiar şi în timpul nopţii: deoarece Ruth Simoneit şi opoziţia radicală din jurul Griseldei Dubertin pledase solidar cu Griselde şi înainte de anunţarea sentinţei pentru "execuţie" erau de aşteptat, dacă nu atacuri, atunci totuşi acţiuni perturbatoare în timpul lansării calcanului la apă. A şaptea şi a opta asesoare a tribunalului, durdulia gospodină Elisabeth Güllen şi biochimista Beate Hagedorn, care îmi aminteau vag de Sibylle a mea şi de Maria Kuczorra, erau considerate radicale şi suspecte de terorism, deoarece după administrarea probelor au lipsit de la şedinţe; la marele banchet al calcanului au participat fără să scoată o vorbă.

În dimineaţa următoare, calcanul trebuia transportat pe jos, printr-o pădure de fagi, până la faleză. Această sarcină mi-a revenit mie. Mi s-a legat pe burtă bazinul special, cu nişte curele (aşa cum poartă vânzătorii ambulanţi). În timpul mersului, îl vedeam pe calcan printr-un geam cu dezaburitor electric cum încerca să-mi compenseze mersul legănat cu mişcări dibace ale aripioarelor. Ne-am apropiat de coastă, la început pe un drum de şes, apoi pe o potecă de pădure. În faţa mea (şi a calcanului) mergeau delegaţia daneză şi cele câteva ziariste acreditate. În spatele nostru, Witzlaff şi Osslieb, Helga Paasch şi Erika Nöttke. Doamna von Carnow a spus că drumul este prea greu şi a rămas la hotel.

Fireşte, am încercat să mă întreţin pentru ultima oară cu calcanul. De îndată ce doamnele din faţa mea şi din spatele meu au rămas la suficientă distanţă, am şoptit: "Hai, spune ceva, calcanule. Măcar o vorbuliţă. S-a zis de tot cu noi? Chiar m-ai scos din evidenţă? Nu mai vrei să dai sfaturi decât muierilor proaste? Ce să fac acu', calcanule? Spune ceva, da' spune! Nu mai înţeleg lumea asta."

Dar calcanul tăcea cu încăpăţânare. Şi îl duceam aşa de parcă împreună cu greutatea lui mă duceam la groapă şi pe mine şi epoca mea istorică, cauza masculină. În faţa şi în urma mea, femeile pălăvrăgeau vesele. Cât de aeriene şi de înflorate le fluturau rochiile în vânticelul uşor. O echipă de operatori olandezi filma un documentar pentru televiziune. Erika Nöttke culegea un bucheţel de flori. Paasch aduna câteva pietre de mărimea palmei, ca amintire, pentru că peste tot în jur erau răspândite silexuri. Şi Ulla Witzlaff trâmbiţa cu vocea ei sonoră cine ştie ce cântec de biserică sătească: "Această zi, de bucurii e plină..." Şi Osslieb cânta împreună cu ea, ca o soră bună.

Când am ajuns la marginea neîngrădită a falezei, vremea fiind splendidă şi am putut recunoaşte cu ochiul liber (aşa cum promisesem) stâncile de calcar ale insulei Rügen, am fost brusc ispitit să desfac fulgerător curelele casetei lui speciale de sticlă şi să mă descotorosesc de calcan azvârlindu-l de sus (de la o sută unsprezece metri înălţime) pe malul de silex - nu, nu pe el, ci mai curând pe mine însumi - dacă totul s-a sfârşit! - cu calcanul meu legat pe burtă, strigând cu voce cât mai tare: "Trăiască cauza masculină!" - să mă arunc de pe faleză, sau numai pe mine singur, cruţându-l pe calcan pentru viitor, şi dacă nu pe Osslieb, atunci s-o trag pe Ulla după mine: în dragoste uniţi în moarte.

Dar Erika Nöttke era deja lângă mine şi îmi oferea asistenţa ei socială: "Sunt îngrijorată dacă va supravieţui după mutarea asta bruscă. A fost ţinut mai mult de nouă luni în apă proaspătă, alimentată suficient cu oxigen şi hrănit cu regularitate. Nemaifiind expus la mediul poluat, apa foarte poluată şi suprasaturată cu alge a Mării Baltice ar putea să-l pericliteze. Ce-i drept, în ultimele săptămâni, am încercat să obţinem o echilibrare de tranziţie cu substanţe chimice, dar şocul nu va fi mai puţin puternic, poate chiar prea puternic. În timpul detenţiei aspectul lui s-a modificat din ce în ce mai mult. A devenit palid, transparent, aproape sticlos. Să sperăm că va supravieţui.

Şi Helga Paasch era îngrijorată. Dar Osslieb şi Witzlaff au liniştit-o pe Erika Nöttke: n-o să păţească nimic. Flăcăul e rezistent. O să depăşească chiar şi următoarea glaciaţie. Nu-i pasă de reziduuri petroliere şi de mercur. Se adaptează. La nevoie ar trăi numai din principiu. "Uitaţi-vă la el!" a strigat Ulla. "A şi început să prindă culoare. Curând va fi din nou în formă!"

După ce ne-am delectat un moment cu panorama splendidă şi am mai făcut pe plac şi televiziunii - aveau nevoie de planuri intermediare - a început coborârea printr-o prăpastie împădurită, deschisă între stâncile de calcar unde, pentru uzul turistic, se construise o scară rustică din buşteni lungi de un metru. În timp ce susţineam cu amândouă mâinile cutia legată de burtă, încercam să-l scutesc pe calcan de zdruncinături prea mari, de la o treaptă la alta. Dar poticnelile erau dese. Erika Nöttke, care mă vedea transpirând, voia să mă înlocuiască. Am refuzat energic. (Nu-mi lua calcanul. Ăsta a fost calcanul meu, dintotdeauna. Rezist până la sfârşit. Răspund pentru istoria mea.)

Ajunşi jos, nu ne-a rămas prea mult timp ca să ne tragem răsuflarea. Pentru că o privire în sus, spre vârful stâncilor de cretă ne-a arătat că suntem într-o poziţie periculoasă: sus se aflau harpiile opoziţiei radicale. Grupate în jurul Griseldei Dubertin şi a lui Ruth Simoneit se îmbulzeau doamnele din Comitetul revoluţionar. Le-am recunoscut pe Elisabeth Güllen şi pe Beate Hagedorn. "Ia uite!" a strigat Paasch. "E şi Huntscha cu ele!"

Când au fost aruncate de sus primele pietre mi s-a părut că, în mulţimea femeilor revoltate, o zăresc pe apărătoarea din oficiu a tribunalului feminist. "Doamne, Dumnezeule!" am strigat. "O trădătoare, nici mai mult, nici mai puţin."
"Unde-i? Unde?" voia să ştie Osslieb.
"Acolo!" am strigat eu. "Acolo!"

Dar Bettina von Carnow nu se mai arăta. Ne mai împiedica şi grindina de pietre să dovedim exact trădarea, dacă ar fi fost posibil să o fotografiem; pentru că pe multe fotografii ale ziaristelor acreditate şi în filmul televiziunii olandeze se puteau vedea mai târziu Huntscha, Hagedorn, gospodina Güllen şi Griselde Dobertin, dar nu şi Carnow. Eu însă, eu, am văzut-o: târfa proastă.

Cele mai multe pietre nu ne-au atins. Numai biata Erika Nöttke a fost lovită în plin şi îi sângera ceafa. Aruncau cu silexurile care se găsesc pretutindeni pe insula Møn. Mai târziu au fost rănite uşor două membre ale delegaţiei daneze, o jurnalistă engleză şi o camera-woman a echipei olandeze. Un silex a lovit caseta specială a calcanului, fără să producă pagube. Când am vrut să mă feresc de o piatră mare cât pumnul (aruncată probabil de Griselde Dubertin) am căzut pe malul pietros şi m-am rănit la genunchiul stâng, prin pantaloni. Slavă Domnului că doar cu o clipă mai înainte lăsasem jos calcanul în caseta lui. Şi stând aşa, copleşit de durere, am găsit în stratul de pietriş un minuscul arici-de-mare fosilizat prin care se confirma teza calcanului că după ultima glaciaţie Marea Baltică fusese o mare cvasitropicală. (Obiectul găsit l-am păstrat pentru mine. Trebuie să-mi poarte noroc şi să mă apere de Ilsebilla mea. Cine ştie ce-o să mai urmeze.)

În timp ce de sus se striga probabil "Trădare!" Paasch şi Osslieb, de jos, ocărau ca precupeţele din piaţă. Totuşi, Ulla Witzlaff şi-a scos pantofii şi ciorapii, a deschis cu cheia specială pe care o păstra la ea recipientul special în care se afla calcanul, a apucat pe dedesubt cu amândouă mâinile burta albă a peştelui plat, l-a scos din vas, ni l-a arătat nouă, l-a arătat fotografilor, camerei de televiziune şi furiilor care ocărau şi aruncau cu pietre de pe stâncile de calcar şi l-a purtat, pas cu pas, peste pietrele de pe mal, până a ajuns cu apa la genunchi şi a spus tare, cu vocea ei sonoră: "Prin aceasta execut sentinţa pronunţată de femei împotriva calcanul. În viitor va fi liber şi exclusiv la dispoziţia noastră. Îl vom chema. Noi îl vom chema!" Apoi l-a culcat în mare şi s-a făcut linişte. Numai fotografele acreditate clicăiau şi camera zumzăia.

El a înotat imediat spre larg, spunea Witzlaff. Apoi a trebuit să ne ocupăm de rănita Erika Nöttke. Între timp opoziţia radicală evacuase faleza. Ascensiunea a fost dificilă, dar domnişoara Nöttke n-a vrut să fie purtată. Tot mai ţinea în mână bucheţelul. Helga Paasch a aruncat pietrele adunate. De fapt mi-ar fi plăcut să petrec câteva zile de vacanţă cu Witzlaff pe insula Møn, dar când am ajuns la hotel mă aştepta o telegramă: "Venirea indispensabilă. Naşterea iminentă. Rog fără pretexte. Ilsebill." Am ajuns acasă tocmai la timp.



Ea sau el. Dacă e fată s-o cheme ca pe mama; dacă-i băiat să adune, ca mine, din lada de gunoi, fulgii căzuţi din cer, şi foarte uşor, abia respirând, suflând uşor, apoi în rafale, să-i înalţe, să-i ţină plutire, vârtej, în cădere să le dea un nou impuls. "Zboară! Zboară!" îl auzim strigând pe Emanuel...

Un copil în plus, odată cu strigătul de la ora 10 şi 15, cu buricul abia tăiat, şi-a primit prenumele, niciodată contestat. Sexul, lungimea, greutatea. Seamănă deja, va deveni curând, va deveni mai târziu, ca fiică a Ilsebillei, însă va merge drept înainte, totuşi altfel, mai abrupt, mai conştient, şi îşi va lua ce este, ca să nu mai rămână dorinţe agăţate în dulap, niciodată aerisite, până le mănâncă moliile. O fată în plus, cu despicătura care a rămas deschisă când priveliştea frumoasă ne-a fost bătută în cuie.

Când, în faţa Feminalului, s-a exprimat ca revendicare dorinţa - "De ce întotdeauna noi! Să se crăcăneze şi bărbaţii, să rămână grei, să ducă sarcina şi să nască!" - calcanul a ştiut să răspundă: "Vedeţi, stimate doamne: chiar şi luna se inversează reflectată în lac. Cum s-ar putea corecta aşa ceva? Cum, vă întreb, cum?"

După ce Ilsebill a născut, fiica ei a decepţionat-o. Nu exista decât scoica, numai vulva, ţinta tuturor bărbaţilor fără domiciliu care vor să se descotorosească de ei înşişi, tot mereu şi înc-o dată. (Mama se răstea la mine: "Fugi d-aici mă cârpaciule de puşculiţe!")

Nu toate dorinţele Ilsebillei vor să se împlinească. Pentru că mi s-a permis să asist la naşterea fiicei noastre, am recitat (în halat verde şi cu masca sterilă la gură) o scurtă tiradă consolatoare: "Cinstit vorbind, Ilsebill, astăzi fetele o duc mult mai bine. Înainte, când încă mă gândeam ca prostul la dreptul de moştenire, mi-am dorit de fiecare dată un băiat. Dar Dorothea, Agnes, Amanda, Lena: toate n-au vrut să-mi dăruiască decât fiice: chiar şi călugăriţa Rusch nu a făcut decât copii la fel ca ea. Totuşi, când Maria Kuczora, bucătăreasa cantinei, a născut două gemene - numite Damroka şi Mestwina - muncitorii Şantierului naval Lenin din Gdańsk, pentru că Jan al ei murise, i-au dăruit un cărucior de copil dublu şi două oliţe de noapte roz, ca să nu aibă complexe mai târziu..."

Normal ar fi o naştere grea, pentru că poziţia pelviană dă complicaţii. De aceea ne-am hotărât pentru cezariană, garantat nedureroasă, pentru că se anesteziază totul, de la buric în jos. Mai înainte s-a reperat cu ultrasunete poziţia şi mărimea copilului, totuşi pe clişeul cu granulaţie mare nu se putea distinge sexul.

Medicul a tăiat pântecele Ilsebillei de-a curmezişul, acolo unde se bombează deasupra pubisului ras, apoi stratul de grăsime, ţesutul muscular şi peritoneul. Ilsebill, culcată şi cu capul acoperit, nu putea să vadă.

Eu am văzut, pentru că taţii trebuie să vadă cum stă uterul în trupul căscat şi este deschis cu scalpelul. Ca s-o golească, medicul a crestat punga cu lichid amniotic. Sânge amestecat cu apă. Tampoane absorbante îndesate în spaţiile goale. Vene prinse cu cleme. Apoi a apucat cu mănuşile şi fiica noastră a venit pe lume cu fundul înainte şi - Aleluia! - şi-a arătat păsărica, în timp ce în sala de naşteri a spitalului municipal o muzică dulce, din difuzoare ascunse, făcea toate lucrurile drăguţe, inofensive, amabile, amuzante şi foarte banale; pentru că medicul-şef, modern, deschis spre orice inovaţie rezonabilă, nu vrea ca în timpul operaţiei cezariene (sub pretextul că n-au ce face) asistenţii să converseze în particular cu infirmierele stagiare coreene despre automobile, politică şi bucuriile de la sfârşit de săptămână şi astfel mama, care, neavând dureri, aude extraordinar de bine, să se simtă frustrată de micile trăiri cotidiene, ci mai curând, în afara instrumentelor şi indicaţiilor cu glas scăzut - " Pensă, te rog. Tampon, te rog" - să se audă numai muzica dulce.

"Şi asta, vedeţi", a spus medicul prin mască pentru edificarea mea, "este trompa"... (Pe lângă asta am mai văzut, cât de galbenă, ca grăsimea de găină, este grăsimea de pe burta Ilsebillei. Dacă ar fi căzut o bucăţică aş fi putut să-mi prăjesc cu ea două ouă ochiuri.)

După ce a fost arătată mamei, fiica cu buricul tăiat a ţipat în altă parte, acolo unde a fost cântărită, măsurată şi făcută inconfundabilă cu o plăcuţă legată de braţ sau de picior. Ah, copilaşul meu, ţâncul meu plângăcios, bebişorule, fiica mea iubită...

După ce uterul Ilsebillei, care s-a contractat imediat, şi burta, i-au fost cusute şi când, în acelaşi timp, pe o masă alăturată, au fost numărate clemele, instrumentele de tăiat, de tamponat şi tampoanele absorbante, a lipsit o pensă metalică aşa că au vrut să redeschidă sutura şi să controleze cavitatea abdominală. Din fericire, pensa s-a găsit în căldarea pentru placentă, unde nu trebuia să fie. Dar ceea ce am dorit, ca tată care a asistat, să ascund în burta Ilsebillei, a rămas înăuntru, sub cusătură; sunt nişte bolovani, despre ei nu vorbesc.

Ah, secretele mele! Ca şi cum n-ar exista nimic care să merite să fie dorit. Ca şi cum astea ar fi toate: căsuţa repede acoperită cu vrejuri de dovleac, sau un fotoliu cu rezemători pentru urechi care să mă facă surd la suferinţa lumii. Ca şi cum dorurile mele "Ba da, Maria. Sosesc. Sosesc curând..." ar fi doar pretexte ieftine, ascunzători care trebuie baricadate. Ah, câtă nevoie am de linişte, de detaşare, de tapete noi, de un bilet de avion pentru un popas într-o vreme mai bună. Ah, cât îmi lipseşte un secol depărtat. Ah, ce sete mi-e de moarte şi eternitate.

Dar dorinţele mele n-au contat niciodată. Eu trebuie numai să împlinesc, fir-ar să fie! Şi să răspund pentru toate, bineînţeles! Şi să plătesc, să achit nota! Şi să mă simt vinovat de toate şi de nimic.

Ce sunt eu de vină (până la urmă) că a fost încă o fetiţă. Doar nu-s automat care aruncă afară ce apeşi pe buton. Oricum, în ziua când mi s-a născut fiica, a fost semnat de reprezentaţii unuia şi al celuilalt stat german un contract prin care privilegiile pescarilor din oraşul Lübeck, consfinţite din 1188 de Barbarosa, sunt garantate şi în apele teritoriale ale RDG, ceea ce era de dorit, încă de mult.

Când, în apropierea spitalului municipal, într-o ospătărie, am comandat la început două rachiuri la bere, apoi unul, şi încă un cârnăcior picant cu muştar şi pâine, la televizor se prezentau meciurile din etapa intermediară: Polonia conducea, Chile fusese eliminată. Şi ploua întruna. Campionatul mondial de fotbal mă făcea spectator printre alţi bărbaţi care beau ca şi mine secărică, întingeau cu cârnaţii în muştar, muşcau din ei, clăteau cu bere, aveau privirea pierdută şi toţi ar fi vrut să fie taţi, cu grijă pentru fiicele lor.

Patronul îşi cunoştea clientela specială. Bistroul din colţul străzii se numea "La tatăl fericit". El întreba: "Nici acum nu-i băiat? Nu face nimic. Fetele sunt mai ieftine, de când nu mai există zestre. Astăzi toate s-au emancipat. Astăzi îşi doresc cu totul altceva."

Da, da, da! Le capeţi pe toate. Taică-tu o să aibă grijă. Taică-tu se ocupă. Taică-tu ţi-e cam străin pentru că nu are uter. Trebuie să-i dai răgaz să tragă câteva rachiuri şi să pilească vreo câteva rânduri de bere. Taică-tu are în el neliniştea care urneşte lumea din loc. Taică-tu urmăreşte mereu ceva. Taică-tu trebuie să facă o scurtă călătorie: acolo de unde a venit. Unde a început totul. Acolo există o Maria, o rudă a lui. Ea i-a făcut cadou o bucată de chihlimbar în care este prinsă o muscă. Nu-ţi fie frică. Taică-tu se întoarce. Vine tot mereu şi-ţi spune poveşti cu suflat de fulgi şi copii care se duc după ciuperci şi se rătăcesc fericiţi şi muşte care hibernează în chihlimbar. O să-ţi spun şi povestea calcanului, după ce mă întorc...