Legea melcului

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Născut la Sankt Petersburg în 1961 şi trăind în prezent la Kiev şi Londra, Andrei Kurkov este unul dintre numele majore apărute în ultimul deceniu din spaţiul postsovietic şi impuse plenar pe arena literelor europene. Absolvent al Institutului de Limbi Străine din Kiev şi vorbitor a unsprezece limbi, Kurkov a lucrat o vreme ca jurnalist şi cameraman. Cariera literară şi-a început-o în timpul serviciului militar, pe când era paznic la o închisoare din Odessa. Din 1996 s-a dedicat in exlusivitate scrisului, operele sale fiind traduse în douăzeci şi şase de limbi. Printre romanele cele mai cunoscute se numără Moartea pinguinului (1999), Legea melcului (2003), O chestiune de viaţă şi de moarte (2000), Pinguinul pierdut (2003), Ultima dragoste a preşedintelui (2004). Andrei Kurkov este, de asemenea, scenarist, inclusiv al propriilor sale scrieri, şi autor de literatură pentru copii.
"Dacă cineva caută perspective macabre, dar pline de înţelegere asupra lumii opace a politicii postsovietice, romanele lui Kurkov sunt probabil locul cel mai indicat de unde trebuie să pornească." International Herald Tribune
"Există mai multă magie în realismul său decât într-o bibliotecă plină de vrăjitori şi vrăjitoare." Scotland on Sunday
Dacă Moartea pinguinului a primit acolade demne de o literatură profundă, în tradiţia unor Dostoievski, Gogol, Bulgakov sau Pinter, nici partea a doua a poveştii gazetăraşului Viktor Zolotariov, urmărit de Mafia ucraineană până la Polul Sud, şi a pinguinului său pierdut nu putea rămâne mai prejos. Şi ca orice continuare tipică, Legea melcului este mai amplă decât originalul, cu o infuzie sporită de acţiune, mai mulţi figuranţi, o recuzită mai bogată şi locuri de desfăşurare diverse - din Antarctida până la Kiev, şi chiar Cecenia... De data aceasta Viktor sfârşeşte prin a-şi găsi o slujbă compunând discursuri pentru un politician cinic şi organizând cascadorii media dintre cele mai halucinante (printre care şi o donaţie de proteze pentru un grup de handicapaţi, proteze de altfel subtilizate de la un fond de ajutorare a copiilor din Rwanda, şi evident mult prea mici...). Iar cocteilurile de ilaritate şi patos se succed alert, cu un efect scontat.

La o primă lectură, Legea melcului aduce ceea ce aşteptau toţi cititorii Morţii pinguinului, oricât de sofisticaţi ar fi ei: veşti despre pinguinul Mişa. Iar dincolo de aceasta, o radiografie - atât de familiară (vai!) şi nouă - a lumii postsovietice.

"Opera lui Kurkov este plină de o introspecţie sumbră şi un suprarealism prudent, cu o doză calculată de absurd, atât cât să evoce subtil o întâlnire între Maestrul şi Margareta şi romanele cu Smiley ale lui John LeCarré."

(Curtea veche)

După traversarea strâmtorii Drake, care durase patru zile, Viktor nu-şi putuse reveni nici în următoarele trei. Exploratorii polari care veniseră odată cu el pe nava Orizont din portul argentinian Ushuaia intraseră deja în normal şi-şi vedeau de munca lor ştiinţifică, grăbindu-se să facă măsurători şi analize înaintea nopţii polare care urma să se lase. Viktor însă tot mai stătea lungit în camera lui de la etajul locuit al clădirii principale. Ieşea doar să mănânce câte ceva şi să arunce o privire afară. Se purtau cu el normal. Chiar reuşise să se împrietenească cu un adevărat om al Polului, a cărui specialitate era biofizica şi care se ocupa de cercetări în domeniul supravieţuirii omului în condiţii extreme. Lui Viktor i se părea că, pentru asta, era de ajuns să traversezi de câteva ori strâmtoarea Drake, foarte agitată, care, fie vorba, era într-adevăr mai lată decât Marea Neagră. Dar acest om de ştiinţă nu era interesat de traversarea strâmtorii, deşi recunoştea că toate cele patru zile le-a petrecut în pat, având capul tulbure şi stomacul gol.

Încet-încet, Viktor făcuse cunoştinţă cu staţia. Chiar începuse să iasă şi în curte. Pentru asta a primit un costum roşu-aprins cu dungi galbene, fluorescente. Învăţase şi o regulă, ca, înainte de fiecare ieşire, fie şi pentru zece minute, să-şi treacă numele pe tabla care atârna în stânga intrării. Să-şi treacă numele şi ora ieşirii. I s-a spus că, dacă nu se întoarce cineva într-o oră, toţi vor pleca să-l caute.

De fapt, istoria staţiei Vernadski fusese destul de tragică, iar Viktor părea să înţeleagă de ce Anglia o făcuse cadou Ucrainei. Englezilor nu le-a mers deloc bine aici. Cât timp a funcţionat staţia, în acest loc au murit 16 exploratori polari şi s-au prăbuşit două avioane care transportau provizii şi aparatură. Era suficient să cobori spre apă şi să te uiţi în jur pentru a vedea că acest complex, format din câteva clădiri mărunte şi una sau două clădiri cu etaj şi un pod-depozit, impunea pe loc comparaţia cu o veche aşezare de puşcăriaşi, pe o insulă.
Numai într-un singur loc din staţia polară te puteai relaxa şi sta liniştit: în barul clădirii de locuinţe. Dar şi acest bar era total îngheţat. Nu se vindea băutură şi nu exista niciun fel de barman. Aici puteai veni cu tăria ta şi sta la bar. Puteai bea şi adulmeca mulţimea de sutiene de diferite dimensiuni ce atârnau de grinda verticală de susţinere, care pornea chiar de la tejgheaua barului şi se sprijinea de tavan. Toate sutienele aveau autografele fostelor lor posesoare - o tradiţie ciudată a staţiei: toate femeile care fuseseră aici lăsau la bar acest obiect de lenjerie, un fel de provocare pentru visele erotice ale oamenilor de la Pol.

Şi Viktor s-a lăsat imediat provocat de ele. Dar nu pentru a visa. Mâinile s-au întins singure spre aceste dantele rigide ce susţineau forma potrivită, atât de îndrăgită de bărbaţi. Şi, deşi acum erau umplute cu aer, simpla lor atingere cu vârfurile degetelor îi transmitea lui Viktor senzaţia primăverii. Parcă nasul lui adulmeca mirosul vişinilor înfloriţi.

Poate că fantezia l-ar fi dus chiar mai departe, dar chiar atunci în bar mai intrară doi exploratori cu câteva sticle de bere argentiniană. Îi oferiră bere şi lui Viktor, dar el refuză.
Degeaba, spuse unul compătimitor. Este ultima bere, alta nu mai avem!

Biofizicianul care studia condiţiile extreme se numea Stanislav sau, mai simplu, Stas. Se duse la Viktor peste vreo două ore şi îl invită să se plimbe.

Merseră în josul debarcaderului de lemn - "cheiul" de pe care lansau la apă şi ridicau înapoi bărcile din cauciuc cu motor şi armătură de aluminiu. Acolo, Viktor văzu pentru prima oară pinguinii din Antarctida - erau mici, parcă de jucărie, în comparaţie cu Mişa.
Aceştia sunt pinguini Adelie, îi explică Stas. Doar suntem pe insulă, aici nu mai este Antarctida.

Merseră până la sala motoarelor, unde huruia generatorul, ajungând apoi la un laborator închis, unde se făceau măsurători magnetice.
- Aici, la staţie, e un băiat din Moscova, tizul meu, începu Stas, după ce se uitase în jur şi se convinsese că nu mai e nimeni. Acum e bolnav, stă la dispensar. I-am povestit de tine şi vrea tare mult să te vadă. Mergem?
De ce nu? ridică din umeri Viktor.

Se întoarseră în clădirea principală. Viktor intră în camera sa, iar Stas promise că va trece pe la el peste vreo oră.

Moscovitul bolnav se dovedi a fi un bărbat masiv, de vreo patruzeci de ani. Patul dispensarului era cam mic pentru el. Stătea pe spate, cu genunchii uşor strânşi. Faţa lui mare era palidă, astfel încât cuvântul bolnav căpătă imediat în mintea lui Viktor o semnificaţie mult mai profundă.

Stas, biofizicianul, ieşi şi-i lăsă singuri.
- Ce faci aici? întrebă încet şi trist moscovitul, uitându-se la Viktor cu nişte ochi umflaţi.
- Ei, aşa, am venit să arunc o privire...
- Hai să vorbim fără ocolişuri, oftă moscovitul. Sunt bancherul Stanislav Bronikovski. Mă ascund aici. Acasă m-au dibuit. Vezi, ţi-am spus imediat adevărul. Dar tu ce faci aici?
- Şi eu mă ascund, recunoscu Viktor, dezarmat de sinceritatea bancherului.
- Asta e bine, rosti Bronikovski.
- Ce-i aşa de bine? se miră Viktor.
Nimic. Pur şi simplu e bine că suntem colegi. Ai fi putut să fii omul trimis să mă ucidă...

Viktor se uită la bancher cu compasiune şi nedumerire.
Dar ştiu că nu e aşa... Oricum, au dat de mine şi aici...

Câteva minute se lăsă tăcerea şi Viktor se pregătea să iasă din această cameră liniştită a dispensarului, dar bancherul, intuind dorinţa lui Viktor, întoarse din nou privirea spre el.
Treci pe la mine mai des. Am aici un joc de şah... Aş putea să te ajut! spuse el enigmatic.

Viktor plecă, promiţând să mai vină peste câteva ore.
De atunci începu să treacă pe la Bronikovski foarte des - Viktor avea mult timp liber. Afară era cam rece, deşi mult mai cald decât se aşteptase. Erau numai -15°C. Dar, în corpul de locuinţe, încălzirea funcţiona de minune. La dispensar era şi mai bine. Juca şah cu Bronikovski, vorbind în timpului jocului despre toate. Viktor îşi dădea seama uneori că, prin întrebările sale, bancherul îl studiază, dar nu vedea nimic ciudat în asta. Pur şi simplu Bronikovski suferea foarte tare de mania persecuţiei. De o manie într-o formă foarte serioasă. Viktor n-ar fi crezut niciodată că după el, după Viktor Zolotariov, cineva ar trimite un killer aici, în Antarctida. Cine era el ca să fie trimis cineva în căutarea lui, peste mări şi ţări? Pe când bancherul era într-adevăr o persoană mai importantă. În limbajului şahului, era regină. Aşa că, probabil, temerile lui Bronikovski nu erau chiar atât de neîndreptăţite. În plus, boala lui ciudată progresa şi doctorul de aici, deşi îl tot îndopa cu antibiotice, nu-i putea pune un diagnostic. Vorbea de o călătorie la americani, la staţia Palm - asta era la 300 de kilometri de aici, dar mai apoi chiar el a renunţat la această idee.

Bancherul însă, între timp, se plângea de dureri de stomac, deşi nu mânca nimic. Dar constituţia sa puternică avea, se vede, capacitatea de a se hrăni cu sucurile acumulate anterior, ca o cămilă.

O dată Viktor observă că paliditatea lui Bronikovski a căpătat o nouă nuanţă, albăstruie. În acea zi, bancherul îi şopti: "Ştiu cine m-a otrăvit!" Dar nu mai spuse nimic.

Depăşindu-şi durerea, juca şah cu Viktor. Pierdea în tăcere. După ce jucau, scotea de sub pat o sticlă plină pe jumătate cu vodcă argentiniană - Viktor o gustase aici şi nu prea era încântat de ea.
Ascultă, începu să vorbească Bronikovski, turnând vodca în două ceşti. Am o propunere şi o rugăminte!

Viktor se uită atent la bancherul bolnav.
Am aranjate plecarea şi documente pe alt nume, mâine mi le aduc cu iahtul. O să fie acolo un polonez, Wojciech. El trebuie să mă ia de aici, dar, dacă o să mă vadă în halul ăsta... (Bronikovski oftă greu). Pe scurt, n-am cum să mai plec de aici, dar, dacă vrei, poţi pleca tu în locul meu. Numai dacă promiţi că vei face tot ce te rog...

Viktor aprobă din cap. Bronikovski îi spuse că o să-i dea o scrisoare pentru soţie şi un card cu care va putea scoate bani pe drum, dar după aceea trebuie să i-l dea tot soţiei.
- Dar în documentele alea nu e fotografia ta?
- Wojciech o s-o schimbe imediat cu a ta. E mare specialist.
Viktor, după ce se gândi câteva minute, dădu din cap. Şi imediat văzu pe faţa palidă a lui Bronikovski un zâmbet dureros.