Retorno 201

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

1

Tot anul 1976, în fiecare zi de miercuri şi vineri, ofiţerul Benítez, cumătrul meu Carlos, vărul meu Pepe şi cu mine ne-am adunat să mâncăm la cârciuma din piaţă a lui don Chucho. Întâlnirea se petrecea de fiecare dată fix la ora două după-amiaza şi nicio altă obligaţie nu ne-ar fi putut strica ritualul. Stăteam îndelung de vorbă, preţ de vreo patru-cinci ore. Deveniseră memorabile polemicile politice iscate între cumătrul meu şi ofiţerul Benítez. La fel de memorabil era şi rezervorul de bârfe aflate sau inventate de Pepe despre oricine, prin care reuşea să facă din viaţa celei mai mediocre persoane una cu adevărat interesantă.

Într-o însorită după-amiază de vineri, zi de piaţă în aer liber, ne apucaserăm să comentăm avantajele şi dezavantajele recentei devalorizări a monedei noastre. Ofiţerul Benítez (Binecuvântat - n.trad), pe care-l numeam astfel pentru că în tinereţe fusese agent de circulaţie, iar acum tocmai se pensionase ca funcţionar bancar, susţinea că măsura guvernului era corectă. Carlos argumenta împotrivă: normal ar fi fost, după părerea lui, să se stabilească un control de schimb valutar, la fel cum se proceda în Franţa. Pepe, doar de dragul de a-i contrazice, îşi bătea joc şi de o părere, şi de alta. Eu îi ascultam distrat, fără să iau parte la dispută, când, deodată, în mulţimea de oameni din piaţă, am zărit o figură cunoscută. Ochii mei trebuie să fi arătat mare mirare, căci cei trei prieteni tăcură brusc şi-şi întoarseră privirile.
- E văduva Díaz! exclamă Pepe.

Eram surprinşi s-o vedem pe văduva Díaz mergând singură printre tarabele din piaţă. În fapt, era a doua oară în şapte ani când o vedeam ieşind pe stradă. În realitate, văduva Díaz nu era propriu-zis văduvă, căci Juan, bărbatul ei, încă trăia. Povestea acestei familii începuse în urmă cu doisprezece ani. Ea era fiica lui Tomás Galdós, un spaniol care venise în Mexic să facă avere, dar nu avusese noroc. Magdalena Barraza, mama ei, murise în mod stupid la câteva zile după sosirea lor aici: îşi rupsese coloana alunecând în noroi. Tomás Galdós era un om sever şi cu un caracter puternic. Ni-l aminteam ca pe bărbatul certăreţ care nu ne mai dădea înapoi mingile ce cădeau în curtea casei sale. Estela, unica lui fiică, spiona timidă prin fereastră ca să ne vadă jucându-ne. Era o fată serioasă, introvertită, cu ochi mari, verzi. Don Tomás n-o lăsa să iasă pe stradă şi doar în câteva ocazii am putut-o vedea de aproape.

Pe măsură ce am crescut, am aflat tot mai rar câte ceva despre ea. Acum nu se mai iţea pe la ferestre şi cu atât mai puţin se făcea văzută pe stradă. Într-o zi, când Estela trebuie să fi avut la vreo optsprezece ani, căci era de vârsta mea, s-a măritat. Tatăl ei, posesor al uneia dintre acele minţi arhaice convinse că principalul lucru în viaţă era să ai o solidă stabilitate economică, a căpătuit-o cu un spaniol de-ai lui: Juan Díaz, originar din Navarra, un om cu o poziţie destul de bună, patron al unei fierării din apropiere. "Che" Díaz - aşa era poreclit, nu ştiu de ce - era un om închis şi solitar, având ca preocupare de bază să iasă bine cu socoteala banilor. Locuia într-o căsoaie veche cumpărată de la un negustor libanez înecat în datorii. Juan Díaz s-a însurat cu Estela Galdós în ziua în care a împlinit şaizeci şi doi de ani.

Lumea vorbea că în acea căsnicie nepotrivită Juan Díaz îşi impusese repede voinţa. Temându-se să nu fie înşelat de tânăra soţie, spuneau gurile rele, a cusut toate draperiile casei, spre a o împiedica să se mai uite pe fereastră. Nu-i permitea să iasă în oraş, iar când trebuia să o facă, o însoţea şi n-o lăsa singură nicio clipă. Ofiţerul Benítez, care din când în când juca domino cu el, ne povestea cât suferea "Che" la glumele cu încornoraţi. Zvonurile despre neînţelegerile lor s-au tot accentuat. Pepe ajunsese să povestească până şi că auzise strigăte de durere şi de ajutor răzbătând prin pereţii vechi ai casei lor. Aveau în serviciu două femei, care se ocupau de treburile generale, cumpărături şi menajul căminului.

La scurt timp după căsătorie, "Che" Díaz a hotărât să închidă fierăria. Niciodată nu s-a aflat motivul adevărat, căci afacerea era prosperă. În locul ei s-a înfiinţat o farmacie care nu după mult timp a dat faliment. Din acel moment, prea puţine lucruri s-au mai aflat despre familia Díaz. Cu toate acestea, n-au încetat a fi temă de conversaţie la orice taifas. Se spunea că el o lovea cu brutalitate, că ea îşi provocase o infinitate de avorturi, ca să nu aibă copii cu el, că, pentru a se răzbuna, "Che" o închidea în pivniţă. În fine, bârfele despre cei doi nu mai conteneau, la ele contribuind, fără îndoială, şi prolifica imaginaţie a lui Pepe.

Într-o seară, doctorul García a primit un telefon urgent de la nevasta lui Juan Díaz. "Che" leşinase după cină şi nu reuşiseră să-l facă să-şi recapete cunoştinţa. A fost internat de urgenţă într-un sanatoriu privat, unde i s-a pus primul diagnostic: embolie cerebrală. Ulterior a mai intervenit şi un stop cardiac. După mai multe zile de terapie intensivă, medicii au reuşit să-l stabilizeze. A supravieţuit cu un cost foarte mare: paralizia aproape totală. De atunci nu şi-a mai putut mişca decât ochii şi puţin mâna dreaptă.

Din acea noapte de acum şapte ani până în ziua când am redescoperit-o în piaţă, Estela nu mai fusese văzută de nimeni. Se închisese în casă să-şi îngrijească bărbatul şi mai putea fi zărită doar rareori, când îl scotea la soare pe balcon. Se aşeza să tricoteze alături de el, în timp ce Juan Díaz, imobil, privea cu ochi ficşi infinitul.

Cum în astfel de situaţii nu lipseşte niciodată un răuvoitor care să se distreze cu necazul altuia, pe Estela au poreclit-o "văduva". Până la urmă toţi s-au obişnuit să-i spună aşa. În tot acest timp se ştie să fi ieşit din casă o singură dată.

Don Tomás, tatăl ei, se întorsese în satul natal din Spania, unde murise de diabet. În după-amiaza aceea, Estela se dusese la biserică să se roage, apoi se claustrase iarăşi în casă. Nu s-a aflat să-i fi vizitat nicio altă persoană în afară de doctorul García, care devenise unicul informator despre familia Díaz, căci servitoarele, răspunzând unui ciudat sentiment de fidelitate, refuzaseră întotdeauna până şi cel mai mic comentariu legat de stăpânii lor.

Aşa că apariţia văduvei Díaz în piaţă ne-a surprins pe toţi patru. S-a oprit un moment la o tarabă cu fructe, a cumpărat portocale şi a dispărut. N-am mai ştiut nimic de ea timp de o lună.


2

Era din nou într-o vineri. Tocmai terminaserăm de mâncat o delicioasă paella (Mâncare specific spaniolă, din fructe de mare, carne de pui şi porc, orez şi şofran - n.trad.) comandată special lui don Chucho pentru a sărbători ziua de naştere a lui Pepe. Ne distram zgomotos, ciocnind halbă după halbă, când Carlos a observat-o din nou.
- Uite-o, uite-o, a spus emoţionat.
- Pe cine? l-am întrebat.
- Văduva Díaz.

Era îmbrăcată cu fustă şi bluză negre. ţinută sobră. Ochii ei verzi, imobili, păreau să nu vadă nimic în jur. A trecut la câţiva metri de masa noastră şi a dispărut. Nu era machiată şi avea părul strâns. Mie mi s-a părut atractivă.
- E frumoasă, am comentat.
- Vorbeşti serios? m-a întrebat Pepe.
- Da.

Pepe a râs:
- Mie mi se pare prea slabă.

Miercurea următoare, Pepe a venit entuziasmat să ne povestească o bârfă despre familia Díaz.
- Ce credeţi? ne-a întrebat cu emoţie. Ce credeţi că s-a întâmplat la mausoleu?
- Ce?
- Cică de o lună de zile le-a dat afară pe cele două servitoare, fiindcă nu mai are bani.
- Le merge aşa rău? am întrebat.
- Destul de rău, a continuat Pepe. După câte se pare, toate rezervele li s-au dus pe tratamentele mortului.
- Acum înţeleg de ce văduva îşi face singură cumpărăturile, a dedus ofiţerul Benítez.
- Ai ghicit, mă ofiţeraşule, i se adresă batjocoritor Pepe, eşti un adevărat Sherlock Holmes.


3

Am mai întâlnit-o pe văduva Díaz de câteva ori. Mergea întotdeauna ţanţoşă, solemnă, îmbrăcată invariabil în negru, cu părul strâns. Îşi făcea repede cumpărăturile şi, de îndată ce termina, se îndrepta grăbită spre casă, de unde nu mai ieşea deloc.

Într-o după-amiază, când încă mai aveam de lucru la birou, secretara mi-a anunţat-o pe doamna Estela Díaz. În primul moment n-am ştiut despre cine era vorba, însă mi-am dat repede seama. I-am cerut secretarei să o poftească înăuntru.
- Bună ziua, m-a salutat sec la intrare.
- Bună ziua.
- Sunt doamna Estela Díaz, mi-a spus, întinzându-mi mâna. I-am strâns-o.
- Da, am avut deja plăcerea să vă cunosc.
- Unde? Nu-mi amintesc.
- Sunteţi fiica lui Tomás Galdós. Familia mea locuia peste drum de casa dumneavoastră, pe Retorno 201.

A zâmbit uşor.
- Cred că-mi amintesc... da... da... sunteţi unul dintre băieţii aceia care jucau fotbal pe stradă.
- Exact. Dar luaţi loc, vă rog.

M-a privit fix şi s-a aşezat. Era amabilă atât cât să facă ceva mai plăcută comunicarea, nimic mai mult. În ciuda distanţei enorme pe care o impunea, m-am simţit atras de ea.
- Cu ce vă pot fi de folos? am întrebat-o.

Expresia ei, destul de aspră, s-a schimbat puţin. A respirat adânc şi mi-a spus:
- Am venit cu o problemă de familie puţin cam dureroasă pentru mine. Mi-aţi fost recomandat.
- Puteţi conta pe încrederea şi discreţia mea.
- Eu şi soţul meu avem unele dificultăţi economice şi cum dumneavoastră aveţi renumele unui bun agent imobiliar...
- Vreţi să vindeţi casa? am întrerupt-o brusc.

Întreruperea părea să o fi deranjat. Şi-a lăsat privirea în jos.
- Da, aşa este.

Am vorbit despre demersurile necesare în vederea vânzării şi am stabilit onorariul meu. Am fixat o nouă întâlnire şi şi-a luat rămas-bun cu indiferenţă, fără ca asta să mă împiedice a mă simţi atras de ea în continuare.

În ziua următoare trebuia să ne întâlnim iarăşi la prânz, în piaţă, şi mă gândeam să le povestesc prietenilor despre noua mea clientă. Totuşi, am preferat să n-o fac, ceva în mine m-a împiedicat. După-amiaza s-a scurs din nou între discuţii bizantine şi bârfe aprinse.

Trei zile mai târziu, Estela a venit iarăşi la birou. Din nou m-a salutat tăios şi rece. A început imediat să vorbească despre motivele care o aduseseră la mine. Avea la ea actele casei, planurile şi alte documente. Nu a permis nicio clipă schimbarea subiectului de discuţie. Şi-a desfăcut hârtiile pe birou, afirmând cu convingere că locuinţa trebuia vândută cu cel puţin trei milioane de pesos. Eu i-am dat de înţeles că preţul era prea mare, dat fiind că piaţa bunurilor imobiliare începea să scadă. I-am propus ca sumă de plecare două milioane şi jumătate.
- Aş vrea să ne consultăm şi cu soţul meu, mi-a spus. V-ar deranja să veniţi până la noi? Ştiţi, el nu poate ieşi din casă.
- Da, ştiu, i-am spus.

M-a privit cu mirare şi a bâiguit ceva ce n-am reuşit să înţeleg. Mi-a propus o întâlnire peste două zile. Am acceptat.

"Mausoleul", casa aceea mare în care locuia, era pentru mine un loc de legendă. În copilărie mi se spunea că pe-acolo bântuiau fantome, iar eu mă temeam şi să trec prin faţa ei. Astfel că a merge la ea acasă avea de data aceasta o dublă motivaţie: să cunosc spaţiul intim al Estelei şi să trec, în sfârşit, peste pragul fantasmagoric al mausoleului.

Cum întotdeauna mi s-a părut că punctualitatea este o lipsă de curtoazie, am venit la întâlnire cu cincisprezece minute întârziere. Ea mi-a deschis uşa şi m-a examinat din cap până-n picioare.
- Credeam că nu mai veniţi, domnule Ruiz, mi-a spus pe ton de reproş.
- Mă scuzaţi, a intervenit ceva.

M-a poftit înăuntru şi, printr-un coridor strâmt, am ajuns în salon. Casa era aşa cum mi-o imaginasem. Mare, întunecoasă, cu mobilă puţină, covor ros, scară cu balustradă de marmură, sofa tapiţată cu catifea roşie, lămpi enorme din cristal şi câteva bibelouri de porţelan. M-am uitat la draperii şi n-am găsit niciun indiciu cum că ar fi fost cusute. În primul moment n-am observat figura neajutorată a lui "Che" Díaz în scaunul său cu rotile. Era aşezat într-un colţ şi părea un obiect de mobi lier în plus. Aproape că m-am îngrozit. Estela s-a apropiat grăbită, l-a sărutat, l-a mângâiat pe cap şi a îngenuncheat lângă el. În faţa mea se afla o femeie complet diferită de cea cu care avusesem de-a face mai înainte. Era tandră, suavă, blândă.
- Dumnealui este domnul despre care ţi-am vorbit, dragul meu. A venit în legătură cu casa.

Juan Díaz a mişcat imperceptibil din ochi. M-am înfiorat. M-am apropiat stânjenit.
- Bună ziua, domnule, i-am spus pe un ton nesigur.

A închis pleoapele în semn de salut. Părea o iguană tolănită la soare. Văduva îl mângâia cu delicateţe.
- Juan, domnul Ruiz vrea să vorbim despre preţul casei.

Invalidul şi-a mişcat cu dificultate mâna dreaptă. Estela i-a luat-o într-ale ei.

Am început să vorbim toţi trei despre preţ şi aici îl includ şi pe el, pentru că a participat cu adevărat. Prin mişcări ale mâinii sau doar cu privirea, ne dădea de înţeles ceea ce voia, cu ce era de acord şi cu ce nu.

Am ajuns la o hotărâre. Preţul de plecare avea să fie de două milioane şase sute cincizeci de mii de pesos.

După ce am terminat, Estela m-a condus să-mi arate casa. Era enormă. Avea opt dormitoare, dintre care numai unul era mobilat. Ceea ce dovedea că, în pofida tuturor lucrurilor, continuau să doarmă împreună. Era inexplicabil. Nu puteam să concep că ar mai fi avut chiar şi cea mai neînsemnată relaţie de cuplu. Cu toate acestea, între ei părea să existe o mare dragoste. Pe fiecare pe rete, în fiecare colţ, erau fotografii cu ei doi sărutându-se, îmbrăţişându-se, iubindu-se.

Mi-am luat rămas-bun. El mi-a răspuns cu privirea, ea cu un surâs larg.

Vineri m-am întâlnit cu prietenii. Carlos şi ofiţerul au început să polemizeze pe tema socialismului. Carlos susţinea că doar o revoluţie socialistă, în stilul cubanez, ar fi putut scoate ţara din impas. Benítez, dimpotrivă, era de părere că sistemul mexican îşi găsise calea proprie, ca să nu mai spunem că în Cuba era dezastru. Nu-i ascultam, deşi îi auzeam. Mă gândeam întruna la Estela, mai ales acum, de când îi descoperisem firea atât de tandră. Mă atrăgea din ce în ce mai mult. Discuţiile politice începeau să mi se pară seci şi banale. Simţeam că în viaţă erau de rezolvat mistere mai importante.

Miercurea următoare, în timp ce mâncam, văduva Díaz a trecut pe lângă noi şi m-a salutat cu o mişcare imperceptibilă din cap, căreia i-am răspuns cu un "bună ziua". Ea şi-a continuat drumul, lăsând în urmă-i, la masa mea, un trio de curioşi.
- Da' cum de te cunoaşte?
- Nu ştiam că vă salutaţi.

Le-am explicat în linii mari contactul pe care-l avusesem cu ea, vizita recentă, întâlnirea cu bărbatul ei. Toţi trei mă priveau uimiţi, de parcă aş fi fost un astronaut de curând revenit din spaţiu. M-au copleşit cu întrebări şi n-am părăsit cârciuma până la ora nouă, când nu mai rămăseseră în piaţă decât don Chucho şi noi. Am plecat cu dureri de cap. Cumătrul meu, care mă cunoştea pe toate feţele, mi-a zis:
- Am impresia că eşti pe cale să te-ndrăgosteşti de văduvioară.

Am tăcut. Avea dreptate.


4

Am dat un anunţ în ziar pentru vânzarea casei, dar a trecut o lună fără ca nimeni să mă sune. Am cerut ca literele "DE VÂNZARE" să fie îngroşate şi am reuşit să trezesc interesul unei singure persoane, care oferea patru sute de mii de pesos. Văduva Díaz a luat legătura cu mine telefonic.
- Domnule Ruiz, ce s-a mai întâmplat?
- Doar o persoană m-a sunat.
- Cât oferă?
- Patru sute.
- E nebun.

Au mai trecut o lună, două, trei şi nimic. Solitarul cumpărător şi-a ridicat oferta la cinci sute de mii şi mi-a spus că era suma maximă pe care era dispus s-o plătească.

Într-o dimineaţă, secretara mi-a anunţat-o pe Estela. A intrat în birou cu ochi plânşi.
- Domnule Ruiz, avem nevoie urgent de bani, ce se întâmplă?

I-am explicat.
- Vindeţi-o cu preţul ăsta, mi-a cerut.
- E păcat s-o daţi aşa prost.
- Vindeţi-o, nu mai avem niciun ban, a început să plângă.
- Pot să vă împrumut.
- Vindeţi-o, vă rog, mi-a spus şi a ieşit brusc.

Am stabilit termenii afacerii şi familia Díaz s-a mutat într-un apartament cu un singur dormitor. Figura lui Juan într-un spaţiu atât de redus dobândea un relief de-a dreptul grotesc. Pentru un ochi străin părea un obiect nelalocul lui.

În ziua în care ne-am dus să semnăm actele la notariat, am îndrăznit s-o invit pe Estela la masă. Doream s-o cunosc mai bine. Mi-a răspuns cu un "nu" categoric. Am insistat şi a sfârşit prin a accepta o cafea. Întâlnirea s-a dovedit a fi incomodă şi tensionată, din pricina cumplitei răceli cu care m-a tratat.

Cum eu mă oferisem să mă ocup şi de perfectarea actelor privind noul apartament, am revăzut-o. Cu această ocazie s-a arătat ceva mai afabilă. Din nou i-am făcut o invitaţie la masă şi, spre surprinderea mea, a acceptat.

Ne-am dus la un restaurant chinezesc unde, întâmplător, Estela mai fusese să mănânce şi cu bărbatul ei. Prilej pentru a-mi povesti ce mult îl iubea, cât de bun fusese cu ea, ce greu suportase boala lui şi tristeţea ce-o apăsa pentru că nu avusese un copil de la el. Vorbea cu o sinceritate totală. Ochii îi străluceau. I-am cerut să-mi spună pe nume.
- Nici nu ştiu cum vă cheamă.
- Ramiro, i-am spus.
- E un nume frumos, a zâmbit, într-un unic accent de cochetărie pe care am reuşit să i-l ghicesc.

Despre ceea ce s-a mai întâmplat apoi nu-mi amintesc bine. Doar atât, că după ce am mâncat ne-am urcat în maşină şi, într-un acces de curaj, i-am declarat dragostea mea şi faptul că mă înnebunea de-a dreptul. Am încercat s-o sărut. A întors capul, ca să-mi evite buzele. N-a ţipat la mine, nici nu s-a arătat supărată, dar n-a mai scos un cuvânt tot restul drumului. Când am ajuns în faţa casei ei şi am vrut să-i cer scuze, a coborât din maşină, a închis portiera şi, fără să clipească, a intrat în clădire.

După acest incident n-am mai ştiut nimic de ea. Nu m-am mai dus la întâlnirile de miercuri şi vineri: mă săturasem. Simţeam că pierdusem ceva important din viaţă. Eram dezamăgit şi supărat pe mine însumi: mă purtasem prosteşte.

Într-o după-amiază, când toată lumea plecase de la birou, iar eu rămăsesem să termin o lucrare, mi-a bătut cineva la uşă. Am deschis şi m-am trezit faţă în faţă cu Estela. Părea agitată. N-o mai văzusem de opt luni.

A intrat. Respira cu dificultate. M-a privit deznădăjduită.
- Poftiţi... poftiţi... luaţi loc, vă rog, i-am spus.

A făcut doi paşi şi s-a întors brusc spre mine.
- E adevărat că vă plac?
- Da, ştiţi deja.
- Vreţi să faceţi dragoste cu mine?

N-am ştiut ce să-i răspund, dar în mod inconştient capul meu părea să fi consimţit, căci ea a interpretat gestul ca pe un "da".

A început să se descheie la bluză cu mişcări maşinale. Înlemnisem.
- Am nevoie de bani, mi-a spus cu voce întretăiată. A sfârşit prin a-şi scoate bluza. Stătea nemişcată în mijlocul încăperii, goală pe jumătate. Era frumoasă. A trecut-o un frison.
- Am nevoie de bani, a repetat. Daţi-mi cât puteţi, asta este tot ce vă pot oferi. Şi-a scos sutienul şi l-a aruncat pe jos. Şi-a acoperit sânii cu braţele. A tras cu putere aer în piept. Pe gât i-au apărut pete roşietice.
- Ştiţi...
- Oricât puteţi...
- Nu aveţi de ce să faceţi asta, i-am spus. Am luat bluza de jos şi i-am întins-o. M-a privit surprinsă. Tremura.
- Pot să vă dau banii fără să fie nevoie de nimic altceva, am continuat.

S-a prăbuşit plângând într-un fotoliu. Şi-a acoperit sânii cu bluza. Continua să plângă. N-o văzusem niciodată atât de frumoasă. Îmi venea s-o îmbrăţişez, s-o sărut, s-o iubesc. Printre suspine, mi-a povestit că-l iubea mult pe Juan, că-l iubea din tot sufletul ei şi că era pe moarte. Că avea nevoie de bani şi mă ruga s-o ajut. M-am apropiat de ea s-o liniştesc. Părea distrusă, îndurerată. Am plâns şi eu şi am luat-o în braţe. Încet-încet s-a calmat. S-a îmbrăcat, în timp ce eu mă uitam în altă parte.

Mai senină, mi-a explicat că Juan intrase în comă şi că nu mai avea bani să plătească spitalizarea. Medicii îi dădeau speranţe mari de recuperare. Dragostea ei mi s-a părut mai presus de orice şi am vrut să i-o salvez. M-am dus la casa de bani, am luat douăzeci de mii de pesos şi i i-am dat. Mi-a mulţumit, mi-a întors spatele şi a plecat.


5

După cinci zile Juan a murit. Am asistat la înmormântare însoţit de Carlos, Pepe şi ofiţerul Benítez. Am fost, împreună cu cele două servitoare, singurele persoane prezente. Estela n-a fost de faţă.

După o lună a murit şi ea. Medicii au spus că fusese vorba de o mai veche afecţiune respiratorie. Eu ştiu c-a murit de tristeţe, că a murit de dragoste. M-am dus cu prietenii mei la înmormântare. Nu m-am oprit din plâns toată după-masa.